În locul lui Căcărău a venit, pe filieră psd, o altă
lepră, Tariceanu. Mişcarea scăpa înţelesului obişnuit, ştiut fiind că în caz de
suspendare sau imposibilitate a Preşedintelui de a-şi exercita prerogativele,
locul său era luat tocmai de preşedintele Senatului, un vis mai vechi al lui Căcărău.
Începuse să se contureze existenţa unui plan la baza tuturor acestor acţiuni,
dar schiţa lui încă nu era evidentă. Totul se învârtea, se vedea încă de
atunci, în jurul a câtorva persoane, printre care Căcărău, Moliceanu şi primul
derbedeu oligofren al guvernului, dar rolurile încă nu erau bine stabilite; nu
pentru public.
Spuneam că România joacă un rol extrem de important
geopolitic (aici), pe „tabla de şah” a Moscovei, dar amănuntul a
trecut aproape neluat în seamă în presa noastră, dar nu şi în afară. De altfel,
rolul destinat României în campania rusească antiamericană şi antieuropeană a
fost confirmat şi de Friedman, dar şi de „indiscreţiile” dintre ambasadorii ruşi
în Africa. Conform acestor analize, singurul „ciot” de care se putea împiedica „sultanul
roşu” era Traian Băsescu, aşa că el trebuia eliminat. Dar cum?
O nouă suspendare era de o prostie fără seamăn, având
în vedere experienţele anterioare, dar şi avertismentele externe, inclusiv cele
venite de la socialiştii europeni. Astfel a apărut necesitatea eliminării Preşedintelui
prin punerea sa sub acuzare, cea de-a doua posibilitate prevăzută de Constituţie
pentru a-l suspenda fără ca un referendum să fie necesar. Dar ce să facă ei, că
timpul trecea, iar motiv de acuzare nu găseau? Au făcut „comisia Nana”, încercând
ca prin manipulări să influenţeze justiţia, dar repede s-au convins că varianta e
perdantă; cum alta nu aveau, încercau forţarea „comisiei”, pentru ca în cele din urmă să-l acuze de ceva pe Preşedinte
şi astfel să-l suspende pe o perioadă nedeterminată, suficientă însă pentru ca ei să-şi
atingă scopurile. Îl aveau pe lacheul Tariceanu ca preşedinte interimar, o covârşitoare
majoritate în Marea Adunare Naţională şi un guvern gata de orice atentat la
statul de drept. Cine să li se opună?
Formal, pnl este în „opoziţie”, iar Căcărău trebuie să
pozeze în „catindatul” „nepătat” al „opoziţiei” de „dreapta”, secondat fără
convingere de un pdl care cochetează cu împărţirea „ciolanului liberal”,
imediat după europarlamentare sau, în varianta pesimistă, după prezidenţiale. Căcărău
nu putea fi simultan şi candidat „curat” la prezidenţiale, dar şi preşedinte
interimar care aprobă prin semnătură manevre ce ţin de proiectata lovitura de
stat, aşa că rolul infantilului Tariceanu este important în „marea revoluţie
socialistă” ce urmează în ore, poate zile. Preventiv, centrul „operaţional” al
puciştilor s-a mutat la M.Ap.N.
Nu ştiu când se va da „asaltul asupra Palatului de
Iarnă”, dar e sigur acum că el va avea la bază o plângere lipsită de obiect la
adresa Preşedintelui, una depusă de oameni fără calitatea juridică de a depune
aşa ceva în faţa organelor statului, o plângere halucinantă ca
motivaţie juridică, o plăsmuire de joasă speţă. Noi vom accepta aşa ceva sau
vom ieşi cu toţii în apărarea Preşedintelui şi a statului de drept?
De ce „Chapeau, monsieur le President”? Ştie Base de
ce...