Cultul tinereţii

 Serbările recente în amintirea lui Avram Iancu, reînviind o pagină strălucită din trecut, au fost în acelas timp şi un omagiu pe care posteritatea l-a adus tineretului ca factor hotărâtor la o răspântie a istoriei noastre. În adevăr, mişcarea de la patruzeci şi opt, cu tot sbuciumul ei glorios, e o operă tinerească. Cu cât o priveşti mai de-aproape şi pătrunzi în tainele ei, cu atât ţi se lămureşte mai limpede acest caracter distinct al epocii. Alipirea românismului la curentul de desrobire care revoluţiona Continentul s-a făcut la noi printr-un mănunchi de tineri intelectuali, abia ieşiţi de pe băncile scoalei. În prima jumătate a veacului trecut, o amorţire generală părea că luase în stăpânire amândouă laturile Carpaţilor noştri. În cele două Principate, cari tânjeau subt domnia turcească, se ducea o viaţă minusculă, fără orizonturi, cu o clasă diriguitoare atinsă de toate stigmatele importului fanariot. Aici în Ardeal, toropeala era şi mai evidentă, poporul trăind orfan de orice conducere, apăsarea ungurească devenise mai conştientă că oricând, şi la curtea episcopească din Blaj, unde fusese singurul nostru adăpost pe vremuri, se furişase un spirit morbid de renunţare definitivă.

În acest ansamblu de oboseală şi părăginire a izbucnit deodată flacăra revelatoare şi dincoace şi dincolo de munţi. În amândouă părţile procesul de purificare sguduitoare l-a pornit tineretul. Vârsta avea o specială semnificare în împrejurările cu totul particulare ale vieţii noastre de atunci. Elementele aşa zise mature erau rezultanta trecutului întunecat cu care căzuseră la învoială, pe când tinereţea reprezenta un focar pentru o ideologie nouă. Societatea, cu toate resursele ei sufleteşti, nefiind plămădită printr-o evoluţie normală, pusă în mod brusc în faţa unor lozince diametral opuse concepţiilor tradiţionale, s-a împărţit între tineri şi bătrâni, ca în două tabere potrivnice. O adevărată prăpastie intelectuală şi morală se săpase între cele două mentalităţi. Vechii boieri, işlicari de la Iaşi şi Bucureşti, priveau cu duşmănie şi desgust svârcolirile bonjuriştilor imberbi, în vreme ce episcopul Lemeni, cu canonicii săi alunecaţi pe panta maghiarismului, alunga pe tânărul Bărnuţiu din Blaj şi elimina pe studenţii de la institutul de teologie de subt ocrotirea lui. E un fenomen destul de interesant această luptă paralelă între cele două generaţii cari îşi concepeau cu totul deosebit datoria lor către neam.

Triumful a fost al tinerilor şi deoparte de alta. În Muntenia şi Moldova, pe ruinile unui marasm secular, civilizaţia Occidentului şi-a introdus formulele salvatoare prin filiera acestor visători generoşi. Ei au inaugurat perioada de redeşteptare cu planurile lor romantice, ei au adus mişcare şi nervi într-un corp desvlăguit. Cercul lor a captat, fără ezitare, sufletul revoluţionar al vremii şi când a sunat ceasul, fără nici un ecou pe seama boierimii moldo-valahe, dincolo de inerţia ei, tinerii cărturari s-au constituit în oameni de acţiune. A fost o admirabilă revărsare de energii în această agitaţie călăuzită de ideal. După înfrângerea lor de-acasă, rasvrătiţii dărâmători ai trecutului, emigranţi prin toate centrele din Apus, au încercat pretutindeni să-şi puie de acord opera lor cu frământarea largă din străinătate. Tinereţea lor venea ca o dublă garanţie. Le da mai intaiu putinţă să înţeleagă marile transformări de peste hotare şi-i investea totodată cu puterea de sacrificiu pe care o cerea izbânda.

Bălcescu, cu cei douăzeci şi opt de ani ai lui, înfrigurat de problemele unei extraordinare precocităţi, e cel mai splendid prototip al pleiadei. În creierul lui de poet vizionar s-au concentrat credinţele mântuitoare şi au ţâşnit într-un neastâmpăr clocotitor. Fie că conspira la Bucureşti, la Budapesta sau în munţii Abrudului, fie că trata chestiuni diplomatice la Paris sau Londra, ori scria cu sânge epopeea lui Mihai într-o mansardă la Palermo, acest suflet era în permanenţă posedat de ideea pe care o slujea cu patimă şi fanatism. Personalitatea lui încadrată într-o aureolă de tinereţe şi optimism e cea mai simpatică expresie a mişcării de peste munţi. Şcoala lui Bălcescu e a tuturor ideologilor de la patruzeci şi opt, cari, printr-o încordare plină de avânt, au creat România modernă.

Povestea e la fel şi în Ardeal. Aici opresiunea iobăgiei a fost strivită de revolta tinerească. În mijlocul desorientării unanime, când masele nu aveau altă călăuza decât instinctul lor, un val de tinereţe a fecundat spiritul public, a scuturat organismul din letargie, a înjghebat o doctrină politică şi a pregătit mijloace pentru realizarea ei. E în adevăr sugestivă această singură pagină luminoasă din trecutul nostru, cu sănătatea şi pitorescul ei. Un întreg popor, cu toată soarta lui, la un punct determinant al istoriei, e lăsat pe mâna unor îndrumători improvizaţi din rândurile tineretului. Ei devin centrul de acţiune al redeşteptării, ei fac Adunarea de la Blaj peste capul bătrânilor circumspecţi, ei se transformă în prefecţi şi tribuni şi comanda armate victorioase de ţărani, după ce ieri alaltăieri abia descifraseră dreptul canonic la teologia din Blaj.

Avram Iancu la douăzeci patru de ani e în comitetul de pacificare naţională omul cel mai temut, şi greutatea lui personală înclina balanţa războiului. Mai târziu, în zilele de vifor, pe câmpul de bătaie, silueta tânărului advocat domina mulţimea şi împrejurul lui se agita la posturi de comandă băieţandri cu profilul indrăsneţ, care şi-au întrerupt cartea ca să alerge la examenul morţii. Fără de dânşii turburarea de la patruzeci şi opt s-ar fi sugrumat într-o răsvrătire ţărănească lipsită de un obiectiv politic precis şi fără consecinţe imediate. Şi într-un loc şi într-altul, la patruzeci şi opt, tinerii de douăzeci de ani au făcut istoria neamului.

De-atunci, fireşte, aspectul lucrurilor s-a schimbat. În faza nouă în care ne găsim astăzi, forţele s-au multiplicat, câmpul e mai larg şi viaţa mult mai complexă. Rolul tineretului persistă însă şi acum ca o energie purificatoare. Mai ales acum. Pe urma războiului, ca după orice cataclism cotropitor, e atâta ruină şi putregai împrejur... O undă de renunţare salcie stăruie pretutindeni şi viciază atmosfera. Negustori mari şi mici au umplut arena cu bâlciul lor. În afară de această pervertire morală, generaţia veche îşi afişează greşurile de judecata la tot pasul, ca pe nişte haine vechi ieşite la soare şi pline de pete. E disarmonie şi orbecăială, sunt ghiulelele grele ale trecutului posomorât care ne trag de picioare...

Iată de ce, acolo la Ţebea, în aerul proaspăt al brazilor, la mormântul Iancului, sufletul meu, bătut de atâtea vânturi, amestecând amintirile de ieri cu îndemnurile de azi, dornic de lumină şi de puritate, s-a închinat la cultul tinereţii...

de Octavian Goga

Articol preluat de pe Almanahele Goagal

Read More

Vedere de dreapta

 Nu sunt în măsură să dau lecţii despre cum ar trebui să fie structurată o mişcare sau un curent cu adevărat de dreapta, măcar că am avut ca „profesori” oameni de o mare ţinută morală ce au propovăduit dreapta naţională. Cu toate astea, cred că e datoria mea să-mi aştern gândurile şi, poate, cineva o să aibă nevoie de ele.

O mişcare de dreapta trebuie să fie întâi de toate naţională, cu credinţă în Dumnezeu şi să se adreseze omului, individului; el, omul, trebuie să fie în centrul atenţiei. Fireşte, mai sunt şi celelalte componente ale unei structuri de dreapta (economic, social, politic etc.), dar ele vin în atenţie în plan secund în raport cu ideile de bază. Să le luăm pe rând...

Vrem să construim dreapta, dar ne ferim de naţionalul din ea? Nici nu poate fi o greşeală mai mare! Să nu aplecăm urechea la interpretările contemporane ale termenului de „naţionalism”; naţionalist a fost Avram Iancu şi, înaintea lui o întreagă pleiadă de eroi ai neamului, cei care au păstrat vie fiinţa naţională, nu javrele comuniste care folosesc discursuri patriotarde. În ce fel poate fi catalogat ilici, cel cu discursul plin de rumeguş? Naţionalist? Nicidecum! El pune „înainte de orice interesul URSS”! Nici el şi nici acei saltimbanci politici care glăsuiesc pseudo-naţionalist n-au nici o treabă nici cu ţara, nici cu independenţa ei şi nici cu promovarea valorilor naţionale. Aşadar, naţionalismul este acel patriotism onest fără de care dreapta nu poate exista. Sau cum spunea Petre Ţuţea: „dacă murim aici - eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri - nu noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru el”.

De peste 70 de ani asistăm la o luptă de cele mai multe ori surdă şi subterană, dusă de comunişti împotriva Bisericii; nu mă refer aici la Biserica Ortodoxă Română, ci la credinţă. Perfizi şi cinici, bolşevicii n-au desfiinţat Biserica, aşa cum au făcut fraţii lor ideologici, fasciştii şi naţional-socialiştii. Nu, ei au minat-o la vârf pentru că unda de şoc să distrugă fundamentul ei. Apoi, Biserica a rămas o formă fără fond, cu popi interesaţi mai mult să parvină decât să păstorească poporul care în Biserică şi-a găsit cândva refugiul în momente de restrişte. Cu toate astea, credinţa în Dumnezeu şi convingerea că faptele noastre trebuie să-I fie plăcute Lui  trebuie să însoţească orice proiect de dreapta. Politica nu e decât o artă a compromisului, dar şi compromisul trebuie să aibă limitele sale.

Nici un curent de dreapta nu se va putea ridica utilizând manevrele obişnuite ale stângii comuniste. Va trebui să opunem adevărul nostru – minciunii grosolane pe care bolşevicii o promovează în toate mediile. Suntem obligaţi să combatem furtul practicat de ei, profesând cinstea, onoarea şi munca onestă. Trebuie ca românii să reînveţe ce înseamnă să-ţi faci datoria, să nu stai cu mâna întinsă la bugetul de stat şi cum anume trebuie să procedezi pentru că demnitatea să nu-ţi fie ştirbită (nu mă refer aici la păcatul orgoliului sau al trufiei). Asta înseamnă că Mişcarea Populară acum în formare, va trebui să fie acea şcoală care să atragă şi să formeze caractere şi valori. Nu de un partid avem nevoie acum; un partid poate să apară ulterior, dar nu asta este scopul principal al Mişcării. Înainte de orice, Mişcarea trebuie să educe şi să-i facă pe români conştienţi că nu sunt deloc inferiori francezilor sau nemţilor, ba dimpotrivă. Încet-încet, toţi vor înţelege că noua construcţie este deasupra partidelor sau, cel puţin, în afara lor şi tocmai aceasta este marea şansă a Mişcării de a lupta eficient împotriva anarhiei instalate de usl.

Cineva spunea că trebuie să luptăm politic şi că trebuie să avem în vedere obiective politice. Nimic mai neadevărat! Ce obiective politice ar putea avea o structură bazată pe educarea românilor în spiritul dreptei? Desigur, şi aceste ţinte sunt importante, dar ele nu sunt un scop în sine, ci decurg în mod firesc din atingerea obiectivelor principale ale mişcării. Nu vom ajunge nicăieri dacă nu vom face altceva decât să repetăm greşelile celor care au încercat să formeze o dreaptă, dar au eşuat lamentabil. Cauzele? N-au înţeles pe cine să pună în centrul atenţiei şi nici ce anume trebuie să facă pentru a avea suport popular. Organizând mese rotunde, simpozioane şi altele asemenea va fi imposibil să-l facem pe român să înţeleagă că el trebuie să fie în centrul atenţiei, nu un politician sau altul.

Mişcarea Populară trebuie să pornească de jos în sus şi nu invers; dacă toţi vom face acea muncă de popularizare deloc uşoară, printre oameni şi pentru ei, atunci aceştia vor înţelege că nu se naşte un alt partid la fel ca toate celelalte, ci o idee naţională ce-i este destinată. Da, va trebui ca fiecare dintre noi, cu modestie, toleranţă şi respect faţă de omul simplu să-i arătăm că ne pasă, că vrem ca şi lui să-i pese şi că împreună vom face toate acele lucruri ce azi ne lipsesc. Să ne reamintim zilnic un lucru pe care politicienii l-au uitat: românul simplu, românul muncitor, românul cinstit, EL este Poporul Român, nu haita de bandiţi căţăraţi azi la putere.

Read More

Adevărul despre Roşia Montană (II)

 Simplu şi mobilizator. Reclame şocante şi, găsesc eu – inutile însoţesc mesajul peste tot. S-o salvăm, dar de ce anume şi, mai ales, de cine? Ce este de salvat la Roşia Montană? De curiozitate, am mers pe site-ul (principal, înţeleg eu) care face promovarea mesajului. Am căutat să aflu de-acolo ce anume trebuie salvat sau care sunt argumentele în favoarea sloganului. Am găsit generalităţi şi intenţii insuficient conturate, dar ceva concret ce trebuie salvat – nu.

Încerc să înţeleg reclamele violente de la tv. O doamnă îşi rupe urechile în semn de sacrificiu personal pentru a salva Roşia. Un coleg al doamnei îşi smulge dinţii de aur cu cleştele şi mă aştept să văd şi un vampir ce-şi dă hrana pentru ca Roşia să rămână gogonea. În zonă, oamenii sunt mai aşezaţi. Unii şi-au vândut proprietăţile de câteva mii de lei pe câteva zeci de mii de euro şi au plecat, alţii – doar le-au vândut, că tot în casele respective locuiesc. Câţiva au rămas şi au refuzat să vândă, nici lor nefiindu-le foarte clar de ce. Acesta este peisajul social la Roşia Montană. Lor li se adăugă câteva sute de muncitori, majoritatea veniţi din alte colţuri ale Apusenilor ca angajaţi ai RMGC (Roşia Montană Gold Corporation).

În trecutul foarte apropiat, Roşia Montană a fost (poate încă mai e) o foarte importantă sursă de venit pentru o întreagă pletoră de scribălăi de partid comunist, dar şi pentru academicieni dedaţi cu încălcarea flagrantă a legilor elementare. Toţi aceştia au elaborat câte ceva: unii – programe de „salvare” şi demonstraţii de susţinere; erau în opoziţie doar... Ceilalţi şi-au vândut stiloul într-un mod mult mai profitabil: şi partidului, dar şi finanţatorilor de la RMGC; cu partidul făceau politica partidului rusofil, cu finanţatorii – elaborau cărţi în care nu vorbeau despre exploatarea de la Roşia Montană, ci despre situl arheologic aflat la câţiva kilometri buni de perimetrul minier. Cum nu imaginaţia le lipseşte, marii „apărători” ai istoriei şi vajnicii „ecologişti” au fătat proiecte: cca. 113 proiecte cu subiecte foarte variate, toate urmând a fi finanţate ori de la buget, ori de către RMGC.

Între ele, proiectul „Roşia Montană în Patrimoniul UNESCO” este cel mai cunoscut. Oficialii UNESCO au rămas interzişi de obrăznicia românilor de a propune includerea în Patrimoniul Universal... a caselor de la Roşia Montană, case pe care s-au şi grăbit să le declare „monumente” înscrise oficial în lista Monumentelor de importanţă naţională. Respectivele locuinţe au fost construite într-o perioadă incertă cuprinsă între 1875 şi 1925 (atestare de 50 de ani in vremurile moderne?). Alte „merite” pentru a intra pe lista monumentelor, casele de la Roşia Montană n-au. Ca vechime, ele sunt departe de a însemna ceva, iar ca arhitectură... nici atât; nici măcar nu se poate vorbi despre o arhitectură tradiţională. În zonă există cel puţin o casă, monument de arhitectură tradiţională în lucrările de specialitate, dar pe care nu se grăbeşte nimeni să o introducă pe lista monumentelor protejate. Este vorba despre casa parintească a lui Cornel Borza din satul Stoieneasa (atestat documentar din 1437, anul Răscoalei de la Bobâlna), comuna Vălişoara, casă ridicată în 1825 şi aflată printre foarte puţinele case cu arhitectură tipic românească aflate încă în picioare.

Situl arheologic nu reprezintă nici el ceva susceptibil a fi inclus în Patrimoniul UNESCO, simplul fapt că acolo a fost o aşezare romana neînsemnând mare lucru. Descoperite începând cu 1865, tăbliţele romane cerate găsite in minele de la Roşia Montană i-au făcut pe unii să creadă că vor putea propune ca şi exploatările miniere să fie incluse în UNESCO. Cu toată vechimea caselor, ele sunt departe de a însemna ceva dacă ne gândim că primele semne ale ocupaţiei romane se pot vedea în altă parte, pe malul Mureşului, nu departe de Deva, loc unde legiunea Gemina a construit primul castru roman de dincolo de munţi. Ca exploatare auriferă, Roşia Montană nu e cea mai veche, mult înaintea ei fiind atestată cea de la Fizeş (n-ati auzit de localitate? Nici comuniştii...), din perioada ante-daco-getică (sec. V-III i.Ch.). Tăbliţele cerate nu sunt nici ele ceva spectaculos (doar nişte chitanţe şi înţelegeri civile între părţi), similare cu acelea găsite la Pompei, care Pompei n-a intrat în Patrimoniul UNESCO pentru acele tăbliţe ce pot fi întâlnite în tot spaţiul roman, ci pentru cu totul altceva. Aşadar, refuzul organismului internaţional a fost pe deplin justificat; n-a lipsit nici recomandarea voalată de a ne face ordine în idei şi să motivăm clar o propunere similară ulterioară.

Dacă istoric nu au nimic de salvat pentru că nimeni nu ameninţa monumentele/ „monumentele”, atunci poate că măcar natura vor s-o salveze... Aş! Munţii Apuseni, în integralitatea lor reprezintă un obiectiv ce poate fi uşor declarat ca rezervaţie naturală de prim rang, la fel ca Retezat sau Parâng, dar ecologiştilor de conjunctură nu le pasă de asta. Nu avem ce salva cu adevărat în Apuseni? Cum să nu??? Avem ce proteja? Ba da! Dar de înscris în Patrimoniul UNESCO avem ceva în zonă? Enorm! Am spus-o şi o s-o mai spun: Muzeul Aurului din Brad este un unicat mondial pe cale de dispariţie sau dezintegrare. În timpul ăsta, comuniştii au creat un alt muzeu al aurului la Roşia Montană, o caricatură lipsită de valoare comparativ cu bogăţia incredibilă a Muzeului de la Brad. A încercat cineva să includă în UNESCO gheţarul de la Scărişoara, a cărui unicitate n-are rost s-o mai discutăm? Nu. Dar arhitectura tradiţională, cum ar fi casa în care s-a născut Avram Iancu? Nu, deloc. Dar virşli, acei formidabili cârnaţi tradiţionali de la Brad, veritabil tezaur culinar românesc? Majoritatea românilor nici nu ştiu ce sunt ăia, dar să-i mai promoveze cineva aşa cum se cade... Să recunoaştem, doar festivalul virşlilor de la Hunedoara(!) nu e deloc deajuns, chiar dacă e un mic pas înainte. Despre natura unică din Apuseni, despre Valea Mureşului, depre Valea Ariesului etc. nu mai zic nimic pentru că n-am destule cuvinte pentru a descrie peisajele de basm pe care doar acolo le întâlneşti. Şi când ai toate astea nepromovate, dar şi multe altele în plus, te apuci să promovezi „salvarea” Roşiei Montane din considerente politico-financiare?

Cineva poate spune că exploatarea cu cianuri a zăcămintelor aurifere poate provoca un dezastru ecologic în caz de accident. Posibil, dar asta e doar în cazul în care măsurile de securitate nu sunt respectate. N-au fost ele respectate nici la Baia Mare, iar dezastrul s-a produs. Mediatizarea a fost minimă pentru că acolo era un important fief psd, locul unde s-au tot spălat banii clienţilor politici. Atât de mult au fost interesaţi de spălarea banilor, încât, pe lângă dezastrul ecologic, România a pierdut, odată cu accidentul de la Baia Mare şi dreptul de a mai face lingouri de aur cu valoare internaţională; desigur, dreptul pierdut n-a fost din cauza accidentului, ci a manevrelor comuniste care au dus la falimentul companiei. Dar dacă un guvern responsabil (nu ăsta de acum, că Ponta e capabil să copieze prost şi asta) ar impune nişte măsuri draconice de siguranţă concesionarului, atunci riscul de accident s-ar reduce până aproape de zero. Nu, Greblă nu vrea salvarea Roşiei Montane, am mai spus-o. Cea mai bună dovadă că aşa este, e că imediat ce comuniştii au pus iar şaua pe România, activitatea greblei în domeniul „salvării” a încetat brusc. Acum ei se pregătesc s-o „salveze”... la ruşi. Iar pentru asta n-au nevoie de tam-tam şi nici de publicitate televizată.

Read More