Enciclopediae

marți, 24 decembrie 2013

„Baba i-o dă soldatului”

 Motto: La radio Erevan soseşte întrebarea: „E-adievărat că la Moscova ruliază filmul ierotico-isteric „Baba i-o dă soldatului?”. Radio Erevan răspunde: „Da, ie-adievărat, dar nu e un film ierotico-isteric, ci unul ieroico-istoric şi nu se numeşte „Baba i-o dă soldatului”, ci „Balada soldatului”.

În primul an de şcoală învăţăm abecedarul, scris şi citit. Apoi unii dezvoltăm acţiunea, alţii doar folosesc imaginaţia, lăsând cititul pe un plan secund, eventual folosind lectura doar atunci când au nevoie să ştie un cuvânt dintr-un dicţionar de limbi străine. Rezultatele nu sunt mereu de excepţie, în general ele fiind mai mult nişte produse ale fanteziei, de cele mai multe ori rupte de realitate.

O ilustrare a celor spuse mai sus este întâmplarea încă neclară petrecută acum vreo trei luni... Într-una din zile, primesc un email scurt de la o doamnă inspector şef, angajată a Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate. Spunea doamna că există o „sesizare” în ceea ce mă priveşte şi ar fi cazul s-o rezolvăm. Cum era firesc, mi-am declarat disponibilitatea şi am aşteptat plângerea pentru a lua la cunoştinţă de acuzele aduse. În locul ei, primesc de la poliţistă o sinteză a sintezei plângerii, aşa cum se va dovedi mult ulterior, o interpretare absolut personală a ei. Pe scurt, îmi aducea la cunoştinţă că o doamnă, că mai frumos nu pot să-i spun, mă acuză de... hărţuire „prin intermediul internetului”. Fireşte, acuza de hărţuire, aşa cum ea a fost formulată în email-ul primit, nu există deloc în plângerea depusă, aşa cum, de altfel, nu există nici o altă acuză bine definită. Cu toate acestea, poliţista îmi cerea să formulez un punct de vedere în raport cu nişte acuze vagi ce nici măcar nu mi-au fost aduse la cunoştinţă, aşa cum o cerea procedura poliţienească. În mod clar, pentru a răspunde unor acuze, ele trebuie formulate ca atare, nu deduse de un inspector de poliţie. Cu toate astea, cuprins de revoltă în faţa unei acuze de hărţuire, am decis să-i istorisesc poliţistei un istoric sumarizat al unor evenimente care au avut-o în centrul atenţiei pe petentă, dovedind fără putinţă de tăgadă că nu este posibil să hărţuiesc o persoană cu care nu doresc să mai am vreo legătură, fie ea şi formală, iar asta ca urmare a dorinţei mele expres şi chiar imperios formulate în câteva rânduri. Cu această ocazie, i-am cerut doamnei inspector să-mi pună la dispoziţie plângerea pentru a putea formula o apărare în cunoştinţă de cauză.

Neaşteptat poate, poliţista nu numai că nu s-a deranjat să-mi furnizeze nici măcar pasaje din plângere, dacă, aşa cum era normal, petiţia în integralitatea ei nu dorea să mi-o pună la dispoziţie, ci, mai mult, apreciind că explicaţiile mele sunt suficiente, a pus concluzii finale: dosarul a fost clasat deoarece plângerea se dovedea a nu avea obiect. Fireşte că mi s-a părut straniu să fiu anchetat/cercetat fără a mi se aduce la cunoştinţă obiectul şi subiectul, conform procedurilor, chiar şi atunci când soluţia pronunţată mi-a fost favorabilă (nici nu se putea altfel), aşa că am insistat să-mi fie pusă la dispoziţie petiţia, exprimând intenţia mea fermă de a depune la rândul meu o plângere pentru denunţ calomnios la adresa doamnei (că mai frumos nu pot să-i spun) care comisese o faptă de natură penală. Refuzul poliţistei a fost evident, chiar dacă nu l-a formulat ca atare: mi-a urat cele cuvenite, şi tăcerea s-a aşternut peste întreaga poveste ; doar din partea ei.

Contrariat, am cerut şefilor Poliţiei să intervină pentru ca situaţia să intre în legalitate, fie şi post factum. După intervenţii la toţi adjuncţii Inspectorului General al Poliţiei, primesc un răspuns oficial; cu întârziere, dar el a venit. Era semnat de un fost sectorist („tablagiu” i se spunea pe vremea când activa în funcţia respectivă), devenit director al Controlului din Poliţia română şi, pe deasupra, comisar şef. Poate neaşteptat, răspunsul era o miştocăreală bulevardieră care nu răspundea în nici un fel cererii mele, dar mă informa că plângerea al cărei obiect fusesem a fost depusă de „o persoană de sex femeiesc”, dar că ea a fost soluţionată aşa cum ştiam. Dacă doream să iau act de conţinutul ei, mă invita la sediul Poliţiei (neapărat cu un act de identitate; în cazul meu, faptul că eram o persoană de sex bărbătesc nu era suficient), deşi era la curent că am domiciliul în străinătate. N-o să trec în revistă toate demersurile făcute, ci o să spun doar că de la ministrul Stroe nici până azi n-am primit un răspuns; e ministerul moştenit de la mama dumnealui şi face ce vrea el acolo... Doar n-o să-mi dea mie socoteală...

Nu mă iluzionam că usl ar putea respecta legile, tocmai din acest motiv nici n-am avut aşteptări; ce mare lucru se întâmplase? Un cetăţean fusese anchetat, dosarul fusese soluţionat, iar el, cetăţeanul, habar n-avea de ce fusese obiectul unei cercetări cu caracter penal. În plus, cetăţeanul mai era şi obraznic, pentru că întrebase „ce lege dă dreptul Serviciului de Combatere a Criminalităţii Informatice să cerceteze o plângere de... hărţuire?”, fie ea şi mincinoasă. Vajnica noastră Miliţie nu are de dat socoteală nimănui, nu-i aşa?

Dar, în viaţă nu le poţi avea pe toate, aşa că şi miştocăreala poliţienească a luat sfârşit când petiţia a ajuns unde trebuia. Ca urmare, primesc un răspuns detaliat (de data asta şi serios) de la acelaşi fost tablagiu. De această dată el spunea că „a fost înregistrată o sesizare depusă de către doamna Diaconu Eliza Iuliana (deşi ar fi trebuit să formuleze aşa cum e trecut în cartea de identitate, Iuliana Eliza, nu ca pe un site de socializare n.a.)”. Aceasta afirma că eu, cel care „deţin mai multe bloguri (corect!) şi pagini de FB (adică Facebook; informaţie mincinoasă, având în vedere că eu, spre deosebire de dânsa, nu am decât un singur cont pe respectivul site de socializare, paginile pe care le administrez fiind pagini ale blogurilor respective) a început să posteze pe acestea mesaje cu un conţinut denigrator la persoana sa, divulgând numeroase detalii din viaţa privată, de natură a-i afecta imaginea atât în relaţiile personale, cât şi în cele profesionale”... „Toate aceste mesaje sunt postate sub forma unei cărţi electronice în care, deşi nu foloseşte numele exact, foloseşte detalii din care reiese cu uşurinţă că este vorba despre persoana sa”.


Aşa cum i-am comunicat şi doamnei inspector şef, cea care a fost nevoită să-mi remită plângerea pe care o şi soluţionase, şi asta la cererea Inspectorului General, că altfel dumneaei nu avea de gând s-o facă, singura carte electronică la care lucrez încă este „Secrete arzătoare”, dar acolo sunt nişte personaje cu nume fictive, personaje care nu aduc atingere onoarei (aşa s-a exprimat petenta şi nu-mi permit să o contrazic) nici unei persoane reale. Stau şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă toate femeile care se consideră de moravuri uşoare, ca Didina, s-ar identifica în carte şi s-ar apuca să-mi facă plângeri?! Rămân la părerea mea, că doamna Eliza Iuliana Diaconu nu a reuşit să descifreze ceea ce scrie după fiecare episod publicat: personajele sunt absolut imaginare. Cu toate acestea, o oarecare uşurinţă în lecturare i-ar putea fi utilă, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru a citi plângerea făcută la adresa ei, cea de denunţ calomnios. Dacă va întâmpina dificultăţi, presupun că împreună cu baronul psd Oprișan va reuşi să o citească integral; dacă el se va însărcina să o şi „soluţioneze”, dată fiind relaţia apropiată pe care o are cu tatăl doamnei (că mai frumos nu-i pot spune), asta nu mai ştiu.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu