Motto: La
radio Erevan soseşte întrebarea: „E-adievărat că la Moscova
ruliază filmul ierotico-isteric „Baba i-o dă soldatului?”. Radio Erevan răspunde:
„Da, ie-adievărat, dar nu e un film ierotico-isteric, ci unul ieroico-istoric şi
nu se numeşte „Baba i-o dă soldatului”, ci „Balada soldatului”.
În
primul an de şcoală învăţăm abecedarul, scris şi citit. Apoi unii dezvoltăm
acţiunea, alţii doar folosesc imaginaţia, lăsând cititul pe un plan secund,
eventual folosind lectura doar atunci când au nevoie să ştie un cuvânt dintr-un
dicţionar de limbi străine. Rezultatele nu sunt mereu de excepţie, în general
ele fiind mai mult nişte produse ale fanteziei, de cele mai multe ori rupte de
realitate.
O
ilustrare a celor spuse mai sus este întâmplarea încă neclară petrecută acum
vreo trei luni... Într-una din zile, primesc un email scurt de la o doamnă inspector şef, angajată a
Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate. Spunea doamna că există o
„sesizare” în ceea ce mă priveşte şi ar fi cazul s-o rezolvăm. Cum era firesc,
mi-am declarat disponibilitatea şi am aşteptat plângerea pentru a lua la
cunoştinţă de acuzele aduse. În locul ei, primesc de la poliţistă o sinteză a
sintezei plângerii, aşa cum se va dovedi mult ulterior, o interpretare absolut
personală a ei. Pe scurt, îmi aducea la cunoştinţă că o doamnă, că mai frumos
nu pot să-i spun, mă acuză de... hărţuire „prin intermediul internetului”.
Fireşte, acuza de hărţuire, aşa cum ea a fost formulată în email-ul primit, nu
există deloc în plângerea depusă, aşa cum, de altfel, nu există nici o altă acuză
bine definită. Cu toate acestea, poliţista îmi cerea să formulez un punct de
vedere în raport cu nişte acuze vagi ce nici măcar nu mi-au fost aduse la
cunoştinţă, aşa cum o cerea procedura poliţienească. În mod clar, pentru a
răspunde unor acuze, ele trebuie formulate ca atare, nu deduse de un inspector
de poliţie. Cu toate astea, cuprins de revoltă în faţa unei acuze de hărţuire,
am decis să-i istorisesc poliţistei un istoric sumarizat al unor evenimente
care au avut-o în centrul atenţiei pe petentă, dovedind fără putinţă de tăgadă
că nu este posibil să hărţuiesc o persoană cu care nu doresc să mai am vreo
legătură, fie ea şi formală, iar asta ca urmare a dorinţei mele expres şi chiar
imperios formulate în câteva rânduri. Cu această ocazie, i-am cerut doamnei
inspector să-mi pună la dispoziţie plângerea pentru a putea formula o apărare
în cunoştinţă de cauză.
Neaşteptat
poate, poliţista nu numai că nu s-a deranjat să-mi furnizeze nici măcar pasaje
din plângere, dacă, aşa cum era normal, petiţia în integralitatea ei nu dorea
să mi-o pună la dispoziţie, ci, mai mult, apreciind că explicaţiile mele sunt
suficiente, a pus concluzii finale: dosarul a fost clasat deoarece plângerea se
dovedea a nu avea obiect. Fireşte că mi s-a părut straniu să fiu anchetat/cercetat
fără a mi se aduce la cunoştinţă obiectul şi subiectul, conform procedurilor,
chiar şi atunci când soluţia pronunţată mi-a fost favorabilă (nici nu se putea
altfel), aşa că am insistat să-mi fie pusă la dispoziţie petiţia, exprimând
intenţia mea fermă de a depune la rândul meu o plângere pentru denunţ calomnios
la adresa doamnei (că mai frumos nu pot să-i spun) care comisese o faptă de
natură penală. Refuzul poliţistei a fost evident, chiar dacă nu l-a formulat ca
atare: mi-a urat cele cuvenite, şi tăcerea s-a aşternut peste întreaga
poveste ; doar din partea ei.
Contrariat,
am cerut şefilor Poliţiei să intervină pentru ca situaţia să intre în
legalitate, fie şi post factum. După
intervenţii la toţi adjuncţii Inspectorului General al Poliţiei, primesc un
răspuns oficial; cu întârziere, dar el a venit. Era semnat de un fost sectorist
(„tablagiu” i se spunea pe vremea când activa în funcţia respectivă), devenit director al Controlului din Poliţia
română şi, pe deasupra, comisar şef. Poate neaşteptat, răspunsul era o
miştocăreală bulevardieră care nu răspundea în nici un fel cererii mele, dar mă
informa că plângerea al cărei obiect fusesem a fost depusă de „o persoană de
sex femeiesc”, dar că ea a fost soluţionată aşa cum ştiam. Dacă doream să iau
act de conţinutul ei, mă invita la sediul Poliţiei (neapărat cu un act de
identitate; în cazul meu, faptul că eram o persoană de sex bărbătesc nu era
suficient), deşi era la curent că am domiciliul în străinătate. N-o să trec în
revistă toate demersurile făcute, ci o să spun doar că de la ministrul Stroe
nici până azi n-am primit un răspuns; e ministerul moştenit de la mama
dumnealui şi face ce vrea el acolo... Doar n-o să-mi dea mie socoteală...
Nu mă
iluzionam că usl ar putea respecta legile, tocmai din acest motiv nici n-am
avut aşteptări; ce mare lucru se întâmplase? Un cetăţean fusese anchetat,
dosarul fusese soluţionat, iar el, cetăţeanul, habar n-avea de ce fusese
obiectul unei cercetări cu caracter penal. În plus, cetăţeanul mai era şi
obraznic, pentru că întrebase „ce lege dă dreptul Serviciului de Combatere a
Criminalităţii Informatice să cerceteze o plângere de... hărţuire?”, fie ea şi
mincinoasă. Vajnica noastră Miliţie nu are de dat socoteală nimănui, nu-i aşa?
Dar, în
viaţă nu le poţi avea pe toate, aşa că şi miştocăreala poliţienească a luat
sfârşit când petiţia a ajuns unde trebuia. Ca urmare, primesc un răspuns
detaliat (de data asta şi serios) de la acelaşi fost tablagiu. De această dată
el spunea că „a fost înregistrată o
sesizare depusă de către doamna Diaconu Eliza Iuliana (deşi ar fi trebuit
să formuleze aşa cum e trecut în cartea de identitate, Iuliana Eliza, nu ca pe
un site de socializare n.a.)”. Aceasta afirma că eu, cel care „deţin mai multe bloguri (corect!) şi pagini
de FB (adică Facebook; informaţie mincinoasă, având în vedere că eu, spre
deosebire de dânsa, nu am decât un singur cont pe respectivul site de
socializare, paginile pe care le administrez fiind pagini ale blogurilor
respective) a început să posteze pe
acestea mesaje cu un conţinut denigrator la persoana sa, divulgând numeroase
detalii din viaţa privată, de natură a-i afecta imaginea atât în relaţiile
personale, cât şi în cele profesionale”... „Toate aceste mesaje sunt postate
sub forma unei cărţi electronice în care, deşi nu foloseşte numele exact,
foloseşte detalii din care reiese cu uşurinţă că este vorba despre persoana sa”.
Aşa cum
i-am comunicat şi doamnei inspector şef, cea care a fost nevoită să-mi remită
plângerea pe care o şi soluţionase, şi asta la cererea Inspectorului General,
că altfel dumneaei nu avea de gând s-o facă, singura carte electronică la care
lucrez încă este „Secrete arzătoare”, dar acolo sunt nişte personaje cu nume
fictive, personaje care nu aduc atingere onoarei (aşa s-a exprimat petenta şi
nu-mi permit să o contrazic) nici unei persoane reale. Stau şi mă gândesc ce
s-ar întâmpla dacă toate femeile care se consideră de moravuri uşoare, ca
Didina, s-ar identifica în carte şi s-ar apuca să-mi facă plângeri?! Rămân la
părerea mea, că doamna Eliza Iuliana Diaconu nu a reuşit să descifreze ceea ce
scrie după fiecare episod publicat: personajele sunt absolut imaginare. Cu
toate acestea, o oarecare uşurinţă în lecturare i-ar putea fi utilă, dacă nu
pentru altceva, atunci măcar pentru a citi plângerea făcută la adresa ei, cea
de denunţ calomnios. Dacă va întâmpina dificultăţi, presupun că împreună cu
baronul psd Oprișan va reuşi să o citească integral; dacă el se va însărcina să
o şi „soluţioneze”, dată fiind relaţia apropiată pe care o are cu tatăl doamnei
(că mai frumos nu-i pot spune), asta nu mai ştiu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu