Stimate
Domnule General Rădescu,
Eram hotărât
să nu intervin sub nici o formă în această sinistră comedie care se numeşte
“Rezistenţa românească” peste hotare, şi dacă ies din rezerva pe care mi-am
impus-o, o fac pentru a răspunde sentimentului unanim al ţării, sentiment al
cărui ecou a ajuns până şi în această îndepărtată insulă, unde mă aflu de
aproape trei ani. Am primit scrisori din ţară şi de la proaspăt fugiţii din
ţară, scrisori zguduitoare prin conţinutul lor, prin disperarea care le
străbate, prin acel accent de revoltă legitimă împotriva comediei rezistenţei.
Suntem la jumătatea lunii octombrie, la noi acasă oamenii se pregătesc de
iarnă. Este a cincea iarnă de ocupaţie bolşevică. Citesc în „Gazette de
Lausanne” că Home Fleet accelerează preparativele de război, Amiralitatea
britanică a dat ordin flotei britanice să monteze pe bordul vaselor noile arme,
iar în tot cuprinsul Angliei sunt puse în stare de funcţionare sirenele. Nici
în ultimele zile ale lunii august 1939 nu exista această febră premergătoare
războiului.
Şi în
Statele Unite Cita Davilla a dezlănţuit o campanie contra lui Grigore
Niculescu-Buzeşti et comp., o polemică ce continuă cu violenţa între ziarele
„America” şi „Lumina”. Iar din ţară mi se scrie că ofiţerii sunt strânşi în
câmpuri de concentrare pe malul Prutului, în judeţele Iaşi-Fălciu, iar de
acolo, triaţi, sunt trimiţi la Chişinău, unde sunt indicii sumbre că se prepară
un Katyn românesc. Pălmuitor contrast între dezgustătorul spectacol al
ambiţiilor rezistenţionaliste şi groaznica suferinţă a poporului român,
suferinţă care, din nefericire, nu a impus nici unui aşa-zis exponent al
partidelor o ţinută decentă.
Aceasta
insensibilitate morală pălmuieşte pentru vecii vecilor o categorie de
politicieni improvizaţi, ai întâmplării, care folosesc momentul de confuzie ce
există atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. Cuvintele din
scrisorile primite se înfig în conştiinţă, te urmăresc obsedante, ca strigătul
de ajutor al unei fiinţe care se îneacă.
Mă adresez
Dv., care în toată această abjectă, trivială forfoteală de ambiţii, de interese
tainice, de arivism vulgar, reprezentaţi o conştiinţă onestă, un biet suflet
românesc zbuciumat de o reală grijă pentru nefericita Patrie. Eu nu reprezint
un partid, mi-ar fi silă să invoc în asemenea împrejurări o asemenea
ofensatoare calitate, eu reprezint un animator al opiniei publice româneşti,
dominat de imperativul naţional al clipei de faţă.
Circulă în
Paris, Londra şi Washington o serie de indivizi care îşi permit să vorbească în
numele poporului român. Cine le-a dat acest mandat? Şi sunt oare aceşti domni
calificaţi să mai reprezinte altceva decât calitatea de acuzaţi de înaltă
trădare?
Cântăresc
îndelung cuvintele şi nici un rând din această scrisoare nu este zvârlit sub
precipitarea unor resentimente.
Fiindcă
v-aţi situat pe plan democratic, nu puteţi contesta nici unui cetăţean român
să-şi utilizeze unul din drepturile fundamentale ale democraţiei, dreptul de
a-şi exprima liber opinia.
Am susţinut
războiul contra Rusiei Sovietice, pentru că poporul român nu putea să ratifice
prin resemnare felonia Moscovei din 1940. Nu mă surprinde că există o colecţie
întreagă de ticăloşi care ignoră voit actul mârşav al Rusiei Sovietice din
iunie 1940 şi evită cu o grijă suspectă să pomenească de Basarabia şi Bucovina.
Aşa de mare a fost grija acestor strategi ai denigrărilor naţionale, acestor
perfizi acuzatori ai ţării şi zeloşi susţinători ai tezei ruseşti, că nici în
aşa-zisul memoriu al rezistenţei, prezentat în octombrie 1946 Conferinţei de
Pace de la Paris, nu s-a pomenit de Basarabia şi Bucovina, nici de atacul
Rusiei Sovietice din 1940. Recitiţi La
Roumanie devant la Conférence de la Paix, memoriu al cărui autor între
alţii este şi [Alexandru] Cretzianu, cumnatul lui Niculescu-Buzeşti. Vă întreb
pe Dv. dacă conştiinţa de român vă îngăduie să vă solidarizaţi cu asemenea
indivizi? Eu ştiu că naţiunile care nu mai reacţionează şi rămân inerte când li
se desprind bucăţi din trup sunt sortite pieirii, aşa cum sunt oamenii bolnavi
de lepră. Naţia noastră nu suferă de asemenea infirmitate şi a probat-o în
formidabilul ei efort militar.
Am crezut în
războiul dus împotriva Rusiei Sovietice, am crezut şi cred în dreptatea cauzei
româneşti. Cartea mea Pax
americana sau pax sovietica, despre care bănuiesc că veţi fi aflat, poartă
ca dedicaţie aceste rânduri: „Ofiţerilor şi soldaţilor români, căzuţi pe
câmpiile Rusiei Sovietice, în apărarea drepturilor sfinte ale Patriei lor”.
În mai 1946,
când am terminat cartea, persista în politica internaţională nefasta iluzie că
totuşi o pace de compromis ar fi fost posibilă. Ce ar fi însemnat o asemenea
pace pentru România este uşor de verificat azi, citind cartea lui Walter
Lippman Buts de guerre des
États Unis, apărută în 1944, imediat după Yalta. Fără îndoială că o
asemenea pace este imposibilă, atunci când conflictul este mai profund şi de
proporţiile unei crize istorice. Astăzi se vorbeşte de război ca unică soluţie
de a ieşi din acest impas în care se găseşte omenirea.
Război
contra cui? Contra Rusiei Sovietice. Deci evenimentele vin să ratifice războiul
nostru. Mormintele celor ce au căzut în această epopee menită să însemne o
eroică introducere la o nouă fază a istoriei noastre, mormintele profanate de
toţi cei care au cutezat să numească exact ca şi ruşii războiul nostru un
război criminal încep să-şi capete adevăratul lor sens.
În 1877,
Partidul Conservator, precum ştiţi, s-a declarat împotriva participării
României la război, propunând retragerea armatei în munţi. Când armata română a
trecut Dunărea, Mihai Eminescu, redactor la „Timpul”, oficiosul Partidului
Conservator, a scris un articol inspirat, preamărind liric faptul învierii
armatei române, făcând să tresalte în morminte Basarabii şi Muşatinii. Era o
atitudine neconformă cu poziţia luată de partid. Alexandru Lahovary, unul din
conducătorii Partidului Conservator, a venit furios la redacţia „Timpului” şi a
cerut socoteală lui Eminescu, pentru îndrăzneala de a fi elogiat trecerea
Dunării. Răspunsul lui Eminescu a fost pe un ton de o violenţă excepţională:
„Putoare grecească, tu nu poţi să simţi ceea ce simt eu ca român, când începem
să trăim în istorie”. Întâmplarea a fost povestită de Slavici şi strigătul lui
Eminescu este valabil şi astăzi, când atâţia indivizi, cu pretenţia de a fi
exponenţii poporului român, se leapădă de patetica epopee a naţiei, ca şi când
ar fi ruşine să lupţi, şi o glorie să fii laş. Sunt aceiaşi oameni care
preamăresc în fiecare an actul capitulării de la 23 august [1944], ca o serbare
glorioasă a naţiei, pe când [în] Finlanda ziua armistiţiului este o zi de doliu.
Cunoaşteţi
Dv., Domnule General, în istorie un popor care să se fălească, să manifeste o
bucurie aşa de zgomotoasă pentru ziua înfrângerii? Stai nedumerit în faţa
acestei răsturnări cinice a noţiunilor tuturor valorilor morale.
Şi nu vi se
pare Dv. suspectă insistenţa cu care atribuie actul capitulării en rase campagne Regelui Mihai, astfel ca cei în adevăr
responsabili să se poată lepăda de răspunderea consecinţelor provocate?
Nu cunosc în
istorie ca un rege să fie proclamat erou, pentru că nefericitul a capitulat, şi
mă înspăimântă consecinţele politice ale celor întâmplate între 23 august şi 12
septembrie [1944], consecinţe menite să dea un aspect dramatic crizei
constituţionale create prin abdicarea Regelui, indiferent de condiţiile în care
a fost dată abdicarea. Sunt probleme de viitor pe care numai naivii îşi pot
imagina că vor fi soluţionate cântând Trăiască Regele şi proclamând că Regele
Mihai a salvat poporul român, printr-un fals armistiţiu. Dar acestea sunt
probleme pe care numai naţia are autoritatea să le soluţioneze.
Eu rămân mai
departe credincios valabilităţii războiului contra Rusiei. Condamnat la moarte
în 1945 ca criminal de război, pentru crima de a fi crezut în dreptatea naţiei
mele, de a fi crezut că Basarabia şi Bucovina erau pământuri româneşti,
cuprinsul de ţară în care nu-i palmă de pământ să nu fie udată cu sânge
moldovenesc. Păstrez ca un titlu de glorie acea condamnare care a omagiat
activitatea mea de gazetar al războiului contra Rusiei Sovietice şi veţi
recunoaşte şi Dv., Domnule General, că nu-i greu azi să mi se dea dreptate, să
mi se ratifice mândria pe care o simt de a fi primul condamnat la moarte de
regimul ocupaţiei ruseşti.
De aceea mă
simt dator să fiu interpretul acestei legitime revolte a poporului român faţă
de spectacolul ruşinos al aşa-zişilor reprezentanţi ai partidelor, care vă
împiedică să formaţi acel comitet de acţiune românească, pe care îl doreşte –
se pare – Departamentul de Stat american. De aproape şapte luni ştiu că vă
zbateţi cu o nobilă persistenţă de a netezi asperităţile şi a găsi o formulă împăciuitoare,
ca cel puţin în aparenţă să dea impresia unei unităţi a tuturor exponenţilor
opiniei publice naţionale. Şi n-aţi izbutit. În momentul când vi se pare că aţi
potolit toate pasiunile învrăjbite, că aţi amuţit toate pretenţiile, survine un
accident neprevăzut, care nărue ceea ce vi se pare bine consolidat.
S-ar părea
că asistăm la strădania Meşterului Manole. Nimic nu vă îndreptăţeşte să credeţi
că ceea ce nu aţi izbutit până astăzi, cu toate sforţările făcute, veţi realiza
mâine.
Dar să
admitem că această trudă ar fi încoronată de succes: ce valoare politică ar
avea această vremelnică ajustare de interese, într-un moment în care se cere o
unitate de voinţă, de sacrificiu, demne de cel mai neprihănit idealism?
Nu întreb
cât timp pot dura reconcilierile unor interese, când interesele sunt atât de
triviale. Mă întreb numai ce poate reprezenta ca autoritate un asemenea guvern
sau comitet naţional pentru poporul român.
De ce pun
această întrebare?
Pentru că un
asemenea comitet naţional sau guvern în exil, mâine când va începe războiul, va
avea pretenţia să ceară poporului român organizarea insurecţiei naţionale.
Acest guvern va lua desigur şi angajamente de viitor, obligatorii pentru
poporul român. Fiecare are dreptul şi datoria să vă întrebe: Cum credeţi că
veţi putea întreprinde ceva la înălţimea tragică a vremurilor cu indivizi ce nu
fac decât să-şi agite pretenţiile, fără să fie un singur moment emoţionaţi,
intimidaţi de îngrozitoarea mucenicie a naţiei? Cred că nu veţi putea prezenta
drept o echipă idealistă această colecţie abjectă de haimanale. Nimeni nu va
crede, şi în fondul conştiinţei, nici Dv. nu o credeţi.
La
picioarele lui Crist care agoniza pe cruce, paznicii îşi împărţeau hainele
crucificatului. Este imaginea sinistrei tocmeli dintre aşa-zişii reprezentanţi
ai partidelor şi a naţiei crucificate.
Deci,
Domnule General Rădescu, valoarea morală a unui asemenea comitet a fost anulată
prin chiar penibilele tocmeli care sunt mai exact cunoscute în ţară decât le
cunosc eu la Palma de Mallorca. Veţi rămâne poate surprins că eu am aflat din
scrisorile primite din ţară de fazele prelungite ale acestei gestaţii a
faimosului comitet naţional. Şi să nu vă imaginaţi un singur moment că
concluziile politice din ţară sunt favorabile acestei farse.
Dar să
analizăm şi alt aspect. Ce valoare au partidele ca expresie a voinţei
naţionale? În ce măsură, în situaţia lor de astăzi, pot angaja poporul român în
ceea ce priveşte viitorul?
Orice război
înseamnă o revoluţie, şi cu atât mai mult vor însemna aceste două războaie,
căci trebuie să luăm în consideraţie şi pe cel de-al treilea război mondial,
altfel toată zbaterea Dv. nu şi-ar avea nici un obiect, nici o raţiune. Vă
amintiţi ce partide existau în 1916, ce personal politic şi ce partide noi au
apărut în 1919. Păstrez amintirea acelui Parlament din 1919, aşa de neaşteptat
în compoziţia lui, pentru cei care îşi închipuiau că viaţa politică a unei
naţiuni se creează şi se continuă în cluburile partidelor, şi nu se zămisleşte
din existenţa eroică a tranşeelor. Şi Dv. ştiţi prea bine că Ionel Brătianu
luase toate măsurile să reducă cât mai mult din libertatea de exprimare a
curentelor de opinie, punând la interne pe Generalul Arthur Văitoianu, în
guvernul zis de alegeri al Generalului [Constantin] Coandă. Nu discut valoarea
politică a curentelor de opinie care s-au impus prin acele alegeri, ci constat
doar faptul că în afară de Partidul Liberal, care s-a menţinut în actualitate
numai datorită mijloacelor lăturalnice (regizor fiind Barbu Ştirbey), nici
Partidul Conservator nuanţa [Alexandru] Marghiloman, nici Partidul Conservator,
nuanţa M. Cantacuzino, nici Partidul Conservator al lui Tache Ionescu nu au mai
putut exista. Războiul lichidase tot ce fusese viaţa politică până în 1916. Îmi
amintesc de nedreapta popularitate a lui Ionel Brătianu care realizase unitatea
naţională şi în iunie 1919 dăduse României rolul de jandarm al Europei,
lichidând republica lui Bela Kun, [pentru] ca, în august, poporul român să aibă
satisfacţia de a vedea armata română intrând în Budapesta. Şi totuşi…
Ar fi o
naivitate să se creadă că partidele care au existat înainte de februarie 1938
vor mai reprezenta mâine ceva.
Pe la 500
înainte de Hristos, filosoful Heraclid spunea, pentru a plasticiza ideea
eternei deveniri, că nu te scalzi de două ori în apa unui râu. Era imaginea
curgerii continui a istoriei.
Dar să
admitem că după aceste războaie mondiale nu se va schimba nimic în viaţa
politică a României şi partidele care au fost (cum au fost şi ce au făcut nu ne
mai întrebăm) vor fi aclamate mâine şi, din toate aceste suferinţe, poporul
s-ar dovedi incapabil să tragă vreo concluzie politică, să desprindă o idee
nouă. Îndreptăţiţi suntem să ne întrebăm: cine reprezintă Partidul
Naţional-Ţărănist, cine sunt agresivii lui mandatari?
Nu cunosc
validitatea mandatelor pe care se spune că le-ar fi eliberat personal Iuliu
Maniu şi în ce împrejurări, nici nu le voi pune în discuţie. Dar orice român
este îndreptăţit să pună în discuţie valoarea morală a persoanelor care pretind
a fi mandatare ale Partidului Naţional-Ţărănesc, Gr. Niculescu-Buzeşti,
[Constantin] Vişoianu şi [Alexandru] Cretzianu, atunci când aceste persoane
urmează să figureze într-un comitet naţional român.
Pot figura,
indiferent de orice hârtie emanată de la Iuliu Maniu, ca membri într-un comitet
naţional român, români care mâine vor fi chemaţi de naţie la răspundere pentru
crima de înaltă trădare? Poate veţi fi surprins de gravitatea afirmaţiei, de
aceea mă simt obligat mă explic.
În cursul
anului 1943, ministrul de externe, Mihai Antonescu, s-a străduit să realizeze
un contact şi ulterior un acord de armistiţiu cu anglo-americanii. Inutil să
insist asupra importanţei unei asemenea acţiuni, făcută înainte de Conferinţa
de la Teheran, dacă ar fi izbutit să realizeze ceea ce îşi propusese. Toate
străduinţele ministrului de externe au fost sabotate de funcţionarul
Niculescu-Buzeşti, care a organizat în Ministerul de Externe cea mai infamă
oficină împotriva intereselor româneşti, o vastă asociaţie care cuprindea
majoritatea funcţionarilor acelui minister. Nimeni nu putea fi trimis în
misiune fără aprobarea lui Buzeşti. Un curier nu putea pleca fără aprobarea
acestui individ, care ţesuse ca un păianjen pânza necesară spre a capta
întreaga acţiune diplomatică a ţării. Începând din februarie 1943, M. Antonescu
era doar formal ministru de externe, pentru că, de fapt, ministru era
Niculescu-Buzeşti, a cărui unică ambiţie era de a ajunge ministrul acordului de
armistiţiu. Şi nu mai este nici un secret că în timpul războiului acest domn a
avut schimb de scrisori cu ambasadoarea Rusiei la Stockholm, Doamna [Alexandra]
Kolontay.
În august
1943, Antonescu numeşte la recomandarea lui Maniu pe Cretzianu, ministrul
României la Ankara, cu acelaşi scop de a contribui la ajungerea unui acord de
armistiţiu.
Indiferent
de inferioritatea ministrului de externe, admiţând chiar nulitatea lui M.
Antonescu, erau în joc interesele ţării şi oricine era obligat să sprijine
sforţările ministrului de externe pentru a smulge România dintr-o alianţă care
începuse să arate perspective ameninţătoare. Cretzianu, de acord cu
Niculescu-Buzeşti, nu a acţionat, făcând tot ce i-a stat în putinţă ca să
zădărnicească sforţările ministrului de externe. Fără îndoială, o scelerată
conspiraţie de ambiţii disparate, dar curios e că efortul lui Buzeşti coincidea
perfect cu interesele Rusiei Sovietice, care cereau ca România să continue să
rămână alături de Germania până ce trupele ruseşti vor ajunge pe teritoriul
românesc. Şi aşa a fost…
În aprilie
1944 se designează delegaţi pentru tratativele de la Cairo, Barbu Ştirbey,
socrul lui Cretzianu şi al lui Buzeşti, iar al doilea delegat Vişoianu, cel mai
neruşinat sovietofil, care, în decembrie 1939, a cutezat să scrie un articol
prin care a justificat atacul Rusiei Sovietice împotriva Finlandei.
Ce au
determinat pe Rege şi pe Iuliu Maniu să-şi dea consimţământul la designarea
acestor delegaţii, recomandaţi de Buzeşti, nu ştiu şi nici nu mă interesează.
Dar să admitem că designarea ar fi fost impecabilă, suntem îndreptăţiţi ca
români să examinăm rezultatele obţinute de cei doi delegaţi. De la 14 aprilie
la 22 august 1944, nu s-a izbutit să se ajungă la semnarea unui acord de
armistiţiu, informaţiile trimise Regelui şi lui Iuliu Maniu au fost false,
astfel că Regele a ordonat încetarea ostilităţilor, fără să existe un acord de
armistiţiu semnat.
Un
armistiţiu este un act bilateral, acordul a două voinţe, or, la 22 august,
Regele Mihai a fost împins la o capitulare fără condiţii, o capitulare en rase campagne, exact cum au
voit-o ruşii. Vă rog, Domnule General, să consultaţi specialişti în dreptul
internaţional şi veţi vedea că, fără excepţie, vi se va spune că actul de
voinţă unilaterală de încetare a ostilităţilor se cheamă capitulare. Primul
rezultat a fost 130 000 de ostaşi români luaţi prizonieri, bătuţi, scuipaţi,
schingiuiţi de ruşi, prizonieri a căror vină era de a fi executat ordinul
Regelui. Şi nu se vorbeşte nici de cei 20 000 de deportaţi din Moldova, în
primele zece zile după capitulare. Acestea sunt primele rezultate ale
acceleratei mistificări de la Cairo, opera brelanului trădării
Niculescu-Buzeşti, Cretzianu, Vişoianu.
Credeţi Dv.,
Domnule General, că această crimă de înaltă trădare poate fi acoperită? Credeţi
că se pot evita răspunderile? În ţară a început lumea să confrunte situaţia
României şi a Finlandei, să-şi dea seama că Finlanda, nefiind operată de
trădători, a semnat într-adevăr un armistiţiu, iar România a fost împinsă la o
capitulare fără condiţii. Şi cum vreţi să figureze asemenea indivizi într-un
comitet naţional, chemat să ia hotărâri aşa de grave şi să impună poporului
român tragicul sacrificiu al unei insurecţii armate?
În ziua când
plutonul de execuţie ciuruia trupul Mareşalului Antonescu, se da pentru prima
dată în România un conţinut ideii de răspundere. Şi acest precedent forma norma
după care vor fi stabilite răspunderile mistificărilor de la Cairo, care au dus
la capitularea de la 23 august şi aplicate sancţiunile. Cine ar voi să le
evite, ar deveni implicit complice, neputând să realizeze altceva decât o
teribilă încruntare a naţiei, unica instanţă de judecată a tuturor, a umilului soldat
ca şi a Regelui.
Individul
Niculescu-Buzeşti, în tactica lui, nu aduce nimic nou şi nici nu prezintă ceva
inedit în procedeele ruseşti. În 1919 a izbucnit scandalul Azef, unul din cei
mai teribili şefi ai terorismului rusesc, pe care ziaristul Bultzef îl demasca,
dovedind că este un simplu agent al Ohranei (bunica Cekăi, G.P.U.- ului şi
N.K.V.D.-ului). Să admitem [că] informaţiile mele se reduc la simple bănuieli,
dar se poate constitui un comitet naţional de acţiune, chemat să angajeze
poporul român într-o insurecţie armată, un comitet având în compoziţia lui
oameni bănuiţi a fi avut legături trădătoare cu Moscova? Şi printr-o stranie
coincidenţă – studiaţi cazul Azef – în 1946 poliţia Anei Pauker descoperă
planul unei conspiraţii organizată de Partidul Naţional-Ţărănesc, precum şi
toate piesele necesare, pentru a condamna pe Maniu, Mihalache etc. …
Dar, altă
coincidenţă, Buzeşti, regizorul conspiraţiei, ieşise la timp din ţară, la fel
cum se evaporase, la momentul oportun, agentul Azef. De ce nu examinaţi la
lumina acestor fapte şi acţiunea de azi a brelanului accelerat? Nu serveşte mai
departe interesele Rusiei Sovietice? Ar fi păcat să încercaţi a prezenta
naţiei, căreia i se vor cere noi şi înspăimântătoare sacrificii, nişte indivizi
suspecţi, drept autoritate chemată să zvârle poporul român în încleştarea unei
lupte teribile. Sunteţi sigur că nu vor continua să joace mai departe rolului
lui Azef de agenţi provocatori? De ce aveţi nevoie de girul partidelor, când
acest gir nu are nici o valoare şi nu vi-l cere nimeni? De ce e nevoie în acest
moment?
În primul
rând de formarea unui comitet chemat să recruteze voluntari pentru înjghebarea
unei armate româneşti. Sunteţi mai în măsură să ştiţi ce imens număr de români
capabili să poarte armele se află peste hotare. Şi cu atât mai necesară este
constituirea unui corp de voluntari, cu cât în Germania şi Austria se află
atâţia ofiţeri şi soldaţi români, sortiţi să fie primele victime ale unei
înaintări sovietice. Mă întreb cu groază ce soartă le este rezervată acestor
români. Vor fi ucişi ca nişte câini, atunci când ei ar putea forma adevărate
armate româneşti. V-aţi trudit atâta amar de vreme să amintiţi unor suflete
sterpe de imperativele Patriei, nu este mai politic, mai naţional ca să
îndreptăţiţi nobilele Dv. eforturi pentru a scoate din câmpurile de concentrare
energiile româneşti aflate în Germania. Nu este obligaţie pentru oricine are
posibilitatea să ia contact cu autorităţile militare, să facă toate sforţările
spre a salva aceste vieţi româneşti? Şi, tocmai pentru că vă bucuraţi de
încrederea Departamentului de Stat american, trebuie s-o faceţi.
Acest corp
de voluntari ar forma un element de mai mare autoritate şi eficienţă decât
calomnia unui guvern în exil, care să consume banii ţării şi să ceară naţiei
noi sacrificii. Sunteţi militar, gândiţi ca militar, nu vă lăsaţi prins în
smârcurile politicianismului, acţionaţi ca un soldat, deoarece este mai util
decât jocul dozajului pentru a împăca toate trivialele ambiţii şi toate
vulgarele pretenţii. România cere o soluţie eroică, naţia cere să-i dăm
exemplul sacrificiului şi orice credinţă are atâta valoare câte sacrificii
poate să impună. Chemarea libertăţii este o chemare eroică, nu îndemn la
laşitate. Deci, nu văd necesitatea unui guvern. Dacă l-aţi realiza, nu ar avea
nici o valoare morală pentru că nu ar fi expresia unei acţiuni spontane,
tresărirea unor conştiinţe româneşti stăpânite de tragedia naţiei, ci
rezultatul celei mai ruşinoase tocmeli. Şi ce scop ar avea acest guvern? Să dea
doar justificare banilor ţării, consumaţi de aceşti amatori de confort? În Ţara
Românească se ştie tot şi mai dureros este că contrastul între tragedia
poporului român şi amatorii de valută forte răscoleşte până în adâncuri
sufletul naţiei.
Un comitet
restrâns, a cărui unică menire să fie crearea corpului de voluntari, destinat
paraşutării în România, spre a duce lupta contra ocupanţilor. Ca preşedinte al
unui asemenea comitet, cine v-ar putea contesta? Şi, dacă disperaţii ambiţiilor
vor să-şi manifeste pasiunea pe care pretind că o au pentru liberarea ţării,
cine le-ar refuza dreptul de a participa la luptă ca voluntari, şi a face
rezistenţa pe teritoriul ţării? Ştiu că aceştia se vor îmbolnăvi subit, dar
pentru naţie va fi o verificare.
Când fac o
asemenea propunere, înţeleg să mă socotiţi printre primii voluntari. La 54 de
ani mă simt încă destul de tânăr pentru a plăti tributul datorat Patriei, şi
puteţi să dispuneţi de mine cum veţi socoti că pot fi mai util într-o acţiune
de liberare a ţării. În războiul trecut, vă amintiţi de sergentul Donici,
boierul moldovean, mort eroic în şarja de la Robăneşti. Iubirea de Patrie îi
scuturase de pe umeri povara anilor, îi redase vigoarea tinereţii şi
impetuozitatea de a înfrunta cu elan moartea. Istoria nu cunoaşte naţii care
şi-au cucerit dreptul la viaţă urcând pe brânci pe scara de serviciu, ocolind
cu stăruitoare laşitate preţul sângelui pe care misterioasele legi ale istoriei
i le cere. Încheiaţi comedia tratativelor şi treceţi la unica acţiune pe care o
impune tragedia naţiei, organizarea armatei eliberatoare. Puteţi fi pentru
România ceea ce a fost generalul Draja Mihailovici pentru Iugoslavia. Să fiţi
comandantul efectiv al corpului de voluntari care, paraşutat în ţară, va
reînvia codrii, tradiţia haiducilor, dând pateticul exemplu al voinţei de
sacrificiu. Aceasta va însemna mai mult şi mai efectiv pentru mângâierea
poporului român, decât să fiţi şeful unui guvern de caraghioşi, pe care orice
român demn de acest nume îl va dispreţui.
Pentru
americani, o asemenea acţiune va egala cea mai reală şi efectivă contribuţie în
lupta împotriva bolşevismului. Viaţa nu are în sine nici o valoare, ideea pe
care o reprezentăm, sacrificiile închinate acestei idei dau un preţ vieţii. Şi
cum pe toţi ne aşteaptă la capătul vieţii o moarte, este mai bine în numele
unei credinţe, căreia îi dăm ofranda multul sau puţinul din cât ne-a mai rămas
de trăit. Sunt sigur că nu veţi ezita, atunci când la Chişinău sunt atâţia
camarazi pe care îi aşteaptă asasinii ca să-i rostogolească într-o groapă
comună.
Naţia
aşteaptă nu un guvern, colecţie de triviali ambiţioşi, ci voinţa de sacrificiu
a noastră în lupta pentru eliberare, atunci când, de mai bine de patru ani, cei
care au rămas în infernul bolşevic îndură martirajul.
Faceţi apel,
şi la apelul Dv. vor răspunde toţi cei pentru care Patria este altceva decât un
grup de partid, vor răspunde toţi cei care peste hotare nu sunt decât români şi
sunt stăpâniţi de imaginea Golgotei Româneşti.
Aş dori să
daţi acestei scrisori o singură interpretare, că este expresia unei conştiinţe
româneşti, străbătută de tragicul vremii pe care o trăieşte naţia. Nu am nimic
de cerut, am însă de oferit, puterea mea de muncă, energia mea, viaţa mea.
Pentru o
acţiune de eliberare a Patriei, puteţi dispune de mine ca şi de toţi românii
egal de revoltaţi de pălmuitorul spectacol al aşa-zişilor exponenţi ai
partidelor.
Politica de
partid mâine, azi politica naţională.
Cu
sentimente româneşti, al Dumneavoastră,
Pamfil
Şeicaru
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu