Enciclopediae

Münchausen Times

”Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”. P.Ţuţea

Belle Arte

”Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. Vincent Van Gogh

Dilema zilei

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Politica

”Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei Românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator” Petre Ţuţea

Istorie

TIPVS UNIVERSALIS

joi, 31 ianuarie 2013

Sfântul Văcăroiu – "Cenzorul"



 Nicolae Văcăroiu şi-a făcut apariţia pe scena politică brusc. Până atunci fusese amploaiat al Comitetului de Stat al Planificării, altfel spus, fusese unul dintre planificatorii sărăciei comuniste. Pentru toate faptele sale de un răsunet inexistent a fost numit de către ilici... premier. În această nouă calitate, Văcăroiu s-a remarcat printr-o ineficienţă pusă deseori pe seama unei tării ruseşti – vodca; era cea mai ironică responsabilă de rezultatele sale în plan economic naţional.

În realitate, Vodcăroiu a fost un prost pus în frunte ca să figureze că face o treabă mare. La umbra „vajnicului” economist, clientela psd a evoluat într-atât încât cu greu găseşti în ţări cu economie de piaţă consacrată - alţii la fel de bogaţi; peste noapte. Era vremea când toţi bugetarii normali erau aproape muritori de foame; de pensionari nu mai zic. Creşterile economice negative au marcat fiecare bilanţ anual al economiei româneşti în mandatul lui Văcăroiu. Dar mandatul său a mai însemnat ceva: rambursări de TVA către tele-vizuinile „corecte”. Aşa se explică modul în care o televiziune cu pierderi de milioane de dolari, brusc trece pe... profit. Varanul a încasat într-un singur an nu mai puţin de 18 milioane de dolari, ProTv-ul lui Sârbu – 23 şi exemplele pot continua. Acestea sunt informaţii publice.


Ceea ce nu se ştie sau este cunoscut doar unei mici părţi a publicului este ce se ascunde în spatele blajinului incompetent. Nu mi-am propus să încerc să demantelez un întreg sistem pus la cale de ilici împreună cu tovarăşii săi de la Răsărit. Cu toate astea, aş vrea să pomenesc despre un personaj ascuns care veghea la „buna desfăşurare” a activităţii în Palatul Victoria. Se numea Lefter Panait şi era şeful de cabinet al premierului Văcăroiu. Ce cauta el acolo şi cine îl plantase, putem specula dar n-are rost. Adevărul se conturează încet-încet.


Acest domn, ca tovarăş nu mai era, avea un trecut deosebit de încărcat, dar ocultat şi celor mai apropiaţi. Dacă ar fi să dăm timpul înapoi, l-am putea găsi în biroul său de la guvern distrus şi plin de gânduri negre: singurul lui băiat murise la 17 ani precipitat peste balcon. Fireşte, gândul ne va duce la o sinucidere şi poate nu am greşi; poate da... Putem presupune că Lefter se gândea şi la misiunea ce-a avut-o şi pe care o îndeplinise parţial în anii '70. E vorba despre atentatul cu bombă de la sediul postului Europa Liberă. El a fost cel care, la ordinul lui Pleşiţă l-a angajat pe Carlos Şacalul pentru a pune în practică atentatul şi tot el a fost ofiţerul însărcinat cu supravegherea operaţiunii teroriste.


După ani, în timpul mandatului lui Andrei Pleşu ca Ministru de Externe, Lefter deja era ambasador la Belgrad. Poate o indiscreţie, poate o verificare, nu ştim, dar Pleşu a aflat despre trecutul încărcat al ambasadorului român, aşa că a decis să-l recheme. Răspunsul acestuia a fost năucitor: „Niet!” şi a refuzat să se întoarcă! S-a creat astfel o situaţie greu de întâlnit: Externele nu puteau numi un ambasador pentru că precedentul refuza să părăsească postul! Mai multe detalii cunoaşte, sunt sigur, chiar Andrei Pleşu. Situaţia s-a limpezit la un moment dat prin... decesul îndoliatului terorist, dar detalii despre cauzele lui mi-e greu să cred că putem afla...


Şi iată, în 2013 apare „Sfântul” Văcăroiu care cu a sa Curte de Conturi „descoperă” ca prin farmec nişte nereguli majore: bani risipiţi de la buget în... 2011 !!! L-aş întreba dacă aceste sume risipite au apărut în raportul Curţii de Conturi făcut în 2012 pentru anul precedent şi dacă nu, de ce nu le-a trecut în raport? Apoi, cred că mi se permite să presupun că nu este deloc obligatoriu ca Văcăroiu să spună adevărul; ca premier a minţit destul, în noua sa calitate de ce nu? Sumele cele mai mari cică le-ar fi risipit Autoritatea pentru Telecomunicaţii, iar asta vine acum, când pregătirile pentru vânzarea Poştei Române sunt în toi şi când Felix are mai multe interese pentru ca antenele sale să funcţioneze impecabil în campania lor de defăimare, şantaj şi calomniere. Să mai spunem că vecinul defunctului Pleşiţă este acum într-o comisie a TVR şi s-a remarcat prin măreţe fapte de arme sponsorizate personal de... Stalin !!! Evident, acest domn, că tovarăş nu-i pot spune îl cunoştea perfect pe defunctul Lefter, ba chiar de ani de zile (Carlos nu putea fi angajat fără acceptul Moscovei), iar pe ilici... nu mai zic. Poate că pe Văcăroiu mai puţin, că ăsta era şi pe atunci „sfânt”; sau poate conta mai puţin.

miercuri, 30 ianuarie 2013

Mistificarea istoriei - (IV)



 Multe sunt omisiunile şi inadvertenţele referitoare la istoria noastră veche şi voi reveni asupra lor mai amănunţit. Aş vrea să ridic, totuşi, câteva semne de întrebare referitoare la o altă parte de istorie la fel de neclară. De ce Pontul Euxin s-a transformat în Marea Neagră şi de ce ? De ce negrul este culoarea care intervine atât de des în istoria şi cultura Munteniei/Valahiei ? Ceramica de la Cucuteni are figurine cu siluete ce amintesc de nişte trăsături negroide, dacă nu chiar negre, iar la Hamangia sau Marginea ceramică este neagră. Legenda Ţării Româneşti pleacă de la Negru Vodă, prima stemă a Valahiei înfăţişa trei capete de negri, iar a doua – două siluete negroide în poziţie dorsală. Abia apoi apare stema cu un corb (pasăre neagră), simbol utilizat şi de Iancu de Hunedoara mai târziu, dar şi de către Basarabi, înaintea lui. De ce corbul a fost preferat ca simbol heraldic, făcând să cadă în uitare multă vreme vulturul roman ? Ce căutau negrii în Valahia ? Dar numele de Basarab de unde vine ? Iniţial, Basarabia, nume ce se extinsese asupra Valahiei şi doar mai apoi, în timpul lui Mircea cel Bătrân se reduce la teritoriul de la nord de Marea Neagră, între mare şi Republica Moldova de azi. 


“Bessarabia”, numele iniţial, mă duce cu gândul la Arabia, cum menţionează numeroase surse din Evul Mediu şi cum o spune şi Cântul Niebelungilor – “Arabia pontica” sau “Arabia cealaltă”. Să aibă vreo legătură “Bess” cu tribul bessilor, cel despre care ştim atât de puţine ? Au sau nu legătura bessii-traci cu libienii, având în vedere că numele de familie al dinastiei de împăraţi ai Romei, Severii era Bassianus, ei înşişi fiind cu caracteristici negroide şi cu părul creţ ? Ceramica de Horezu o întâlnim şi în Ifriquia folosind aceleaşi motive, tot aşa cum scoarţele olteneşti le găsim şi în ţinutul garamanţilor; modele, materiale, stil de ţesătură, culori – toate îşi găsesc locul în peisaje culturale atât de diferite şi de îndepărtate. Acelaşi talent deosebit al prelucrării aurului şi al metalelor, în general, aceleaşi motive şi tot acelaşi stil în redarea stilizată a vieţii. Asemănări sunt multe şi frapante, dar şi diferenţele sunt notabile. Au toate astea legătură cu bass/bess? Bassarabia şi Bassianus? Oare?


Poate să pară că aş pune la îndoială originea noastră tracică, dar este doar o impresie. Aparţinem unui mare popor, poate nu atât de agrar pe cât vor unii să-l prezinte şi nici atât de pastoral pe cât îl ridiculizau ungurii în Evul Mediu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de dacii şi romanii au născut un popor nou, variantă lansată de Şcoala Ardeleană pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate, teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignorând că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări ca Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva. Noi nu avem schelete în dulap, aşa că nu suntem în situaţia ungurilor, spre exemplu. N-avem problem identitare; tot un mare popor rămânem, tot tracic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumina acele detalii de care n-avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor. Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui să fim ? Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s-au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru. Spunem că gepizii erau germanici ; poate… Însă lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de „getopides”… Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau traci, dar noi negăm, deşi încă nu ne-am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare (deşi o migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor tracice, dar asta iar omitem să o spunem.



Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor ? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne va lua în serios când noi susţinem o teorie care nu stă în picioare nici la o analiză simplă a unui elev de liceu ? Poporul Romei n-a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau traci. Asta nu este o teorie fantezistă; izvoarele antice o confirmă. Argonauţii au venit după lâna de aur nu undeva în necunoscut, ci pe malul Pontului Euxin, în teritoriul traco-dacilor, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, aici trebuie să ne mişcăm şi să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Nu, eu nu cred că noi suntem latini, ci latinii erau un popor trac, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densusianu. Nu sunt dovezi ? Cum să nu ?! Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s-a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densusianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară. Nu se poate doar să-i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. 


Popoarele germanice moderne (flamanzi, suedezi, danezi etc.) vorbesc despre originea noastră comună - noi despre alte alea… În acelaşi timp, berberii au şi ei Bârsa lor, iar “fota” n-o poartă doar ţărăncile din România, ci şi femeile berbere; iar numele este comun celor două popoare. Chiar şi sărbătorile populare vechi le păstrează ambele popoare şi aş aminti aici Babele, perioada din an celebrate şi în zilele noastre şi în România, dar şi în Africa de Nord. Geţi, getuli sau getopizi, numele pe care populaţiile respective le-au purtat nu au cum să fie întâmplatoare. Aşadar, găsim la nord, dar şi la sud, în est, dar şi în vest destule elemente comune cu acelea pe care le-am avut sau pe care încă le mai avem, cu acelea care constituie fundamentul marii culturi române. Ajunge să ne dorim limpezirea trecutului nostru; să ne dorim şi să o şi facem.




marți, 29 ianuarie 2013

Mistificarea istoriei - (III)



 Aşadar, nu toate informaţiile provenite din sursa Herodot sunt demne de încredere. O posibilitate ar fi ca ilustrul călător să fi vizitat doar regiunea munţilor Haemus, cea de la sudul Dunării, despre restul scriind din povestite. Informaţiile sale despre aşezarea şi întinderea triburilor sunt la fel de imprecise. Dintr-o parte a scrierilor sale ştim că geţii şi dacii sunt triburi surori, dar nu sunt unul şi acelaşi trib. În acelaşi timp, despre zona ulterior ocupată de romani, parte din Ardealul de azi, referirile sunt puţine şi vorbesc doar despre populaţia/triburile ce locuiau acolo, agatârşii. Descrierea modului de viaţă pe care agatârşii îl aveau este sărac şi, pe undeva, straniu. Ne spune că iubeau bijuteriile, mai ales bărbaţii (ceea ce poate fi real, ştiut fiind că în tradiţia poporului român există inelul ca podoabă masculină) şi că ieşeau în evidenţă prin coafuri neobişnuite. Asta ar avea o bază, ştiut fiind că moţii îşi trag numele de la o coafură mai specială, o coadă împletită şi strânsă ca într-un mic coc pe o parte. Coafura nu se mai păstrează azi, dar bătrânii încă o aveau la începutul sec. XX. Mai multe Herodot nu ne spune, pentru că informaţia că agatârşii îşi puneau femeile la comun mi se pare neserioasă, o bârfă de duzină. Cât despre Carpaţi, Herodot nu suflă o vorbă; nici nu pare să ştie că există, ceea ce atestă că el n-a trecut Dunărea.

Putem accepta ca fiind corecte informaţiile generale referitoare la sciţi, tracii de la nord şi sud de Dunăre, caracteristicile lor, obiceiurile şi descrierile. General vorbind, teritoriul de azi al României se împărţea în două : în jumătatea sudică – sciţii, în cea nordică – agatârşii. Sciţii sunt consideraţi azi ca fiind doar înrudiţi cu dacii/geţii, dar nici într-un caz ca fiind strămoşii noştri de la sud de Carpaţi. Ceea ce putem accepta ca informaţie este absenţa totală a caselor, despre care relatează Herodot; tot el spune că invincibilitatea sciţitlor în faţa persanilor era datorată mobilităţii lor permanente, ceea ce i-a împiedicat pe persani să-i găsească. Se spunea că sciţii locuiau în nişte căruţe, ceea ce le permitea să se deplaseze continuu, dar mi se pare greu de acceptat; popor sedentar, nu migrator, sciţii aveau locuinţe, foarte probabil acele bordeie săpate în pământ care s-au păstrat şi ele până cel puţin în anii ’20. Aceasta poate să fie o explicaţie veridică pentru a motiva imposibilitatea persanilor de a-i găsi pe sciţi. O altă caracteristică a sciţilor şi pe care o regăsim reeditată de-a lungul istoriei noastre era pârjolirea lanurilor în calea invadatorilor şi otrăvirea apelor. Darius a avut ocazia să se confrunte cu iarna românească, dar şi cu absenţa totală a proviziilor şi a apei. Finalul confruntării dintre persanii invadatori şi sciţi a avut loc în condiţii avantajoase pentru localnici, iar Darius a fost nevoit să marcheze dacă nu o înfrângere militară, măcar o campanie dezastruoasă, având în vedere câţi soldaţi spune Herodot că au pierdut perşii din cauza malnutriţiei şi a lipsei de apă. Aşadar, Darius cel venit să ceară pământ şi apa nu cu dacii s-a confruntat, ci cu sciţii.

Istoria noastră oficială este parcimonioasă. Reţine ca fiind real doar ceea ce convine din varii puncte de vedere. Astfel, se prezumă că dacii şi geţii sunt sinonime şi se extinde aria lor de răspândire în tot spaţiul românesc, şi chiar dincolo de el. Aceasta presupune o ignorare păguboasă a celorlalte triburi surori şi o deformare a istoriei. Ştim că în sudul Moldovei erau aşezaţi carpii şi că siginii ocupau Oltenia de azi şi până la sud de Belgrad (cel puţin) pe coasta Dalmaţiei, în sud, iar în nord până în zona Aradului şi Panonia. Hyperboreenii, poporul din nord, este încă neclar unde erau plasaţi, multe surse indicând nordul ţării noastre şi până în Ucraina de azi, altele – în nordul extrem al continentului, ceea ce este nesigur; la fel de imprecisă este localizarea bessilor. Încă neexplicată rămâne posibilitatea ca micul trib dacic să fi migrat spre nord în aşa măsură încât să fi ocupat integral teritoriul agatârşilor. Asta ar fi însemnat că tribul, deşi cu un teritoriu iniţial redus, era destul de numeros ca populaţie, dar rămâne neclar cum ar fi putut ei ocupa un teritoriu pe care sciţii, mult mai numeroşi şi cu o vastă experienţă de luptă s-au temut s-o facă; nici măcar nu au avut curajul să tranziteze teritoriul agatârşilor, chiar dacă se refugiau din calea persanilor, aşa că au preferat să se ascundă în teritoriul ce le aparţinea, decât să dea piept cu fraţii lor, inflexibilii agatârşi.  

Ca o observaţie pe care şi azi o poate face oricine, în Ardeal (mai cu seamă la nord de Carpaţii Meridionali şi în Apuseni) şi în Bucovina (de la Piatra Neamţ în sus, dar şi în Moldova de peste Prut) o caracteristică fizică o reprezintă ochii albaştri, părul blond sau roşu, iar în vorbire întâlnim acelaşi accent şi în Ţara Moţilor, dar şi în zona Sucevei, zone aflate – prima – sub ocupaţie romană, a doua – în regiunea „dacilor liberi”. Spre deosebire de jumătatea nordică a ţării, jumătatea sudică are caracteristici complet diferite. Fizic, cei originari din Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei au caracteristică pielea închisă la culoare până la neagră, dar diferită de coloratura altor popoare venite de aiurea. Ei au ochii căprui până la negri şi pomeţi caracteristici, păr castaniu până la negru, de multe ori creţ. Dar despre acest subiect voi reveni mai încolo…

Istoricii accepta că mineritul aurifer la noi a fost început de către agatârşi, cei care ajunseseră la un nivel de virtuozitate în prelucrarea aurului, lucru confirmat şi de exporturile de produse finite către popoarele nordice, dar şi de legăturile lor cu fenicienii, ei înşişi metalurgi cunoscuţi, dar şi comercianţi vestiţi. Printre elementele decorative exportate şi adoptate de către importatori se numără şi spirala ca semn al infinitului, motiv arian/indo-european ajuns în peninsula Scandinavă întâi prin intermediul comerţului cu aur. Aceasta ocupaţie a agatârşilor este confirmată, într-un fel, şi de către Herodot, dar şi prin descoperirile arheologice ale timpurilor moderne. Acestea fiind zise, rămâne nerealistă paternitatea atribuită tezaurului de la Pietroasele… Ea ar putea totuşi să stea în picioare dacă admitem şi noi (popoarele germanice moderne au făcut-o deja) că între geţi şi goţi este vorba doar despre o transliteraţie, altfel ele fiind unul şi acelaşi popor de bază, cu ramurile sale de est (ostrogoţii) şi de vest (vizigoţii). În Evul Mediu, mai multe lexicoane şi lucrări de specialitate atribuie autohtonilor din România de azi întemeierea de aşezări din Britania, Iberia, Balcani, Grecia, Ungaria etc. Siginii erau un trib tracic despre care nu s-a vorbit prea mult, dar ei au dat primul nume al oraşului Belgrad, Sigindunum/Singindunum, dar şi oraşul Szeged îşi trage numele de la ei şi la fel se întâmplă şi cu un oraş din România, Sighişoara, fost Singidava (după Ptolemeu şi unele lexicoane, dar şi Segethusa – după altele; în epoca lexicoanelor, numele oraşului era Segeswar); Sighet din România are aceeaşi origine a numelui. Oraşe ce-şi trag numele de la ei întâlnim şi în Spania (Segeda – două oraşe în Castilia şi respectiv în fosta Hispania Baetica, dar şi Singilia în sudul extrem al Spaniei), în vechea Galia (Segedunum Rutenorum) şi în Britania (Segedunum/Segedinum, în Northumberland, NE Angliei la graniţa cu Scoţia). Care era numitorul comun al acestor localităţi ? Istoricii romani accepta că după cucerirea romană, zona Apusenilor a beneficiat de nişte colonişti dalmaţi posesori ai unei tehnici mult mai simple de extragere a aurului. Dacă extindem aria răspândirii siginilor pe care îi putem considera ca fiind deplasaţi de către romani în regiunile unde şi-au lăsat urmele onomastice asupra localităţilor, vedem că excepţie făcând Serbia şi Ungaria de azi unde chiar locuiau, celelalte regiuni aveau importante zăcăminte de aur şi argint sau exploatări ale altor metale; este cazul Hispaniei, Britaniei, Galiei, dar şi al zonei Sighişoara.





Mistificarea istoriei - (II)



 Despre agatârşi nici Herodot nu spune mare lucru, decât că erau mari iubitori de bijuterii, mai ales bărbaţii şi că femeile lor erau libere să-şi decidă viaţa. Cum nu-i văzuse cu ochii lui, este foarte posibil ca informaţia pe care el a primit-o să fie greşită şi, de fapt, să fi vrut să spună că erau mari căutători de aur pe care îl şi exploatau şi comercializau până în Egipt, în sud şi până în Suedia de azi – în nord. De altfel, comerţul cu aur i-a făcut celebri în epoca, ceea ce poate fi găsit şi în piramidele egiptene, dar şi în motivele populare suedeze, multe dintre ele provenind de la obiectele din aur pe care le comercializau agatârşii direct sau prin intermediul fenicienilor. Ceea ce se ştie, dar din cauze ce-mi scapă nu se spune este că în mina de aur de la Fizeş (jud. Hunedoara) a fost găsită o monedă din aur bătută în vremea agatârşilor (cel puţin sec. V-III i.Ch). Istoria oficială pomeneşte ceva despre ei, dar nimic clar în afară de experienţa deosebită în domeniul aurifer. Se mai spune că în locul lor au venit dacii cu cca. 300 de ani înainte de Cristos. Bun, dar agatârşii ce-au făcut, unde s-au dus? Nu spune nimeni o vorbă. Putem să presupunem că dacii erau atât de numeroşi încât i-au asimilat fără probleme pe agatârşi, dar nu e deloc aşa... Iar asta ne-o spune tot Herodot când relatează despre războiul dintre perşi şi sciţi. Darius („al lui Istaspe”) a trecut Dunărea cu o armată numeroasă într-o campanie de pedepsire a sciţilor care, la rândul lor îi alungaseră pe mezi din teritoriile de la nordul Marii Negre. Aşadar, istoria noastră oficială menţionează acest război, doar că în locul sciţilor ea îi pune pe... daci.



Acelaşi Herodot pomeneşte celebra fraza „dacii erau cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci”, spune că se credeau nemuritori, dar nu uita să amintească nici că n-au avut şansă în fata impresionantei armate persane; iar Darius şi-a continuat campania încercând să-i localizeze pe sciţi. Se pare că invincibilitatea sciţilor stătea în permanenta lor mobilitate, cauza pentru care nici Darius nu a putut să-i învingă; apoi iarna, lipsa hranei şi a apei decimându-i în mare măsură armată. Conflictul s-a încheiat prin retragerea lui Darius care risca să piardă toţi soldaţii tot alergând după sciţi. Cu aceeaşi ocazie, relatează Herodot, sciţii au căutat refugiu în teritoriile agatârşilor, dar solia sciţilor s-a întors cu un refuz categoric, regele agatârşilor ameninţând că va folosi armele în cazul în care sciţii îi vor călca regatul. Cât ar fi fost ei de experţi în ale războiului, sciţii au respectat voinţa puternicului popor din Nord, Transilvania de azi.



Nici la capitolul de geografie, Herodot n-a stat mai bine... Deşi a recunoscut că sciţii au un noroc formidabil prin prezenta cursurilor de apă afluenţi ai Dunării, el le plasează aiurea. Argeşul este corect plasat, dar Prutul şi Nistrul sunt înşirate ca aflându-se între Olt şi Argeş, încă o dovadă că nu i-a călcat piciorul pe acolo. Însă cea mai importantă dovada că Herodot n-a văzut Valahia de mai târziu este furnizată de descrierea modului de a găti al sciţilor. Spunea el că sciţii, neavând lemne de foc(!) găteau mâncarea la flacăra... oaselor de animale! Dacă ar fi trecut prin Sciţia superioară, cu siguranţă ar fi vorbit tocmai despre imensele păduri care creşteau la nordul Dunării, din care s-a păstrat până în sec. XIX doar Codrul Vlăsiei.


Dacă vrem cu adevărat să ne reconsiderăm istoria, trebuie, înainte de toate să eliminăm „tabu”-urile. Nu are cu nimic a suferi limba româna ca limbă latină dacă ea nu s-a format ca urmare a uniunii dintre daci-geţi-traci şi ocupanţii romani. Nu zic că limba noastră este limba originară a tuturor limbilor europene, aşa cum susţin unii, dar este evident că ea are o vechime mult mai mare decât de la cucerirea romană a Daciei încoace.



S-a făcut mult caz de inscripţia „Decebalus per Scorillo” şi a fost interpretată ca fiind o mărturie că Decebal a fost fiul lui Scorillo. Poate că a fost, poate nu... Cert e că inscripţii dacice nu s-au găsit, iar aceasta este una ulterioară cuceririi romane. De ce s-ar fi apucat cineva să ştanţeze pe un vas de bucătărie filiaţia defunctului regelui dac? Trebuie să pornim neapărat de la ideea că Decebal a fost numele unei singure persoane, un nume tabu? La cartaginezi, de exemplu, numele de Hasdrubal era atât de frecvent încât şi azi unii mai încurca persoanele; pe ginerele lui Hamilcar Barca îl chema aşa, dar şi pe fiul aceluiaşi Hamilcar tot Hasdrubal îl chema, pentru ca mai târziu, în cel de-al treilea război punic să descoperim un alt Hasdrubal care îi conducea pe cartaginezi (iar exemplele mai pot continua). Aşadar, e foarte posibil ca „Decebalus” să nu fie deloc unul şi acelaşi cu regele dac. „Per” a fost interpretat ca „P(AT)ER”, dar nu putea fi pur şi simplu „per” cu traducerea sa „pentru”? Are ceva dacă vom considera că traducerea inscripţiei poate fi „(făcut de) Decebalus pentru Scorillo”, unde Scorillo nu trebuie să fie neapărat un rege dac, ci, la fel ca şi în cazul lui Decebal – un oarecare Scorillo? Adică ditamai regii strămoşilor noştri şi apar nominalizaţi pe un vas de bucătărie din lut? Mai mult nu?



Unii au încercat să atribuie civilizaţiei pelasgilor/hiperboreenilor/etc. şi o scriere, cea mai veche chiar. Tăbliţele de la Tărtăria sunt acreditate de unii ca reprezentând cea mai veche scriere, dar o compara cu alfabetul consonantic de la Ugarit. Văzând tăbliţele respective, cred că putem fi de acord că pe ele sunt reprezentate imagini ce amintesc mai curând de picturile rupestre; nimic nu vorbeşte de vreun alfabet, iar pentru a certifica o scriere cred că ar trebui să dăm desenelor o semnificaţie clară, ceva de tipul hieroglifelor egiptene.



Personal, mă văd nevoit să-l cred pe Herodot care spunea că tracii nu au o scriere proprie şi că, în general detestau scrisul. Celebra solie, despre care am mai vorbit, a sciţilor către Darius n-a purtat vreo scrisoare, ci un plug, o săgeată, o pasăre şi un şoarece, vrând să comunice astfel atacatorului că dacă nu se va face pasăre să zboare în înaltul cerului său şoarece care să intre sub pământ, nu va scăpa de săgeţile sciţilor care-i vor şi îngropa în pământul strămoşesc.



O altă inscripţie mult discutată este cea de pe „colanul cu inscripţie” din Tezaurul de la Pietroasa, unul dintre cele mai valoroase tezaure din Europa. Originea lui este încă nelămurită; Odobescu îl atribuia ostrogoţilor, alţi cercetători – vizigoţilor, iar alţii – romanilor. Inscripţia respectivă a fost de la început considerată ca fiind germanică şi a căpătat traduceri mai mult sau mai puţin precise, doar din perspectivă germanică. Cercetările nucleare recente arată că tezaurul nu este deloc omogen ca provenienţă, atât din punct de vedere al aurului, cât şi ca motive. Analiza amănunţită a aurului arată ca acesta provine din trei zone diferite: sudul munţilor Urali (până unde se întindeau sarmaţii), Anatolia şi Nubia (Sudan). Presupunerea că Anatolia ar însemna neapărat Bizanţ mi se pare hazardată, deoarece chiar şi analiza respectivă elaborează aceste concluzii verificând concentraţiile de aur şi alte elemente chimice conţinute de piesele tezaurului şi comparându-le cu sursele de aur din sec.IV d.Ch. De ce neapărat sec.IV? Motivele folosite sunt germanice, spun unii. Neapărat? Pantera şi vasul octogonal sunt elemente pe care le întâlnim şi la fenicieni/cartaginezi încă din sec.III î.Ch., iar fenicienii, se ştie, au fost cei mai mari metalurgi ai antichităţii, ei făcând trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului şi fiind şi primii care au extras şi prelucrat aurul şi argintul, ducând metalurgia până la artă. Dar să nu considerăm neapărat că fenicienii sau cartaginezii sunt la originea tezaurului, ci să luăm în calcul altceva... Agatârşii erau şi ei nişte specialişti în ale metalurgiei şi aveau relaţii cu fenicienii. Analiza nucleară este, desigur, precisă, dar ea nu datează piesele, ci doar le stabileşte sursele plecând de la ideea că TREBUIE să fie fabricate în sec.IV, aşadar aurul nu provine din Transilvania secolului respectiv. Dar dacă tezaurul e mai vechi, tot aşa putem spune, că nu din munţii noştri provine aurul? Inscripţia de pe colan a fost declarată ca fiind cu rune germanice (Odobescu). Fără intenţia de a-l contrazice, caracterele folosite par să aparţină nu unui alfabet germanic, ci unuia dintre alfabetele greceşti timpurii. Anumite caractere, cum ar fi acel F întors, sunt comune alfabetului libico-punic, aşadar aş putea să presupun că alfabetul folosit este unul din perioada formării alfabetelor de bază, adică grec şi latin (de altfel, alfabetul latin este unul ieşit din amestecul câtorva alfabete greceşti destul de asemănătoare şi alfabetul libico-punic, se pare, în Sardinia). Dacă vom considera a priori că tezaurul datează din sec.IV, atunci este normal ca traducerea sa se facă ţinând cont de vocale, dar, dacă este mult mai vechi, atunci va trebui reconsiderată drastic traducerea, ştiut fiind că toate alfabetele iniţiale erau consonantice (chiar şi cel latin) sau, în cel mai bun caz, cu maxim 3 vocale (cazul celui libico-punic).



Pentru a ajunge la o concluzie corectă, ar trebui reconsiderată pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale şi teoria originilor şi a migraţiei popoarelor. Vizigoţii (goţii de vest) sunt neam germanic, spune teoria acceptată până acum. Da, dar numeroase izvoare de la începutul erei creştine vorbesc despre Alaric, şeful vizigot, fost ofiţer imperial roman care şi-a mobilizat poporul atacând şi cucerind Roma, că era trac! Gepizii, tot un popor germanic în teorie, erau numiţi în cronicile Evului Mediu „getopides”... Numele geţilor apare încă din sec.V i.Ch. şi în Africa, deşi la noi s-au aşezat începând cu sec. III î.Ch. Herodot vorbeşte despre berberii aflaţi în zona centrală a Tunisiei de azi şi până spre centrul Algeriei spunând că sunt „getuli”, nume preluat apoi şi de către alte izvoare. Dar tot el îi numea pe tracii din sudul Dobrogei – geţi. Geţii şi getulii n-au asemănări doar de nume.



Spuneam despre monumentul circular de la Adamclisi şi mai arătam că în acelaşi fel de mormânt odihneşte şi regele numid Massinissa. Dar civilizaţia cartagineză a pornit de la o colină în jurul căreia a fost construită cetatea devenită apoi cea mai importantă metropolă a Mediteranei în antichitate. Colina se numeşte şi azi „Bârsa”, ceea ce în sanscrită ar însemna „loc fortificat sau uşor de aparat”, iar asta ne aminteşte nouă de Ţară Bârsei, depresiunea înconjurată de munţi că o cetate apărată de ziduri. „Deva”, spun istoricii noştri că îşi are onomastică în „dava” dacica. Nu ştiu de unde „dava”, dar „deva” este şi el un nume tot sanscrit şi întâlnim o localitate cu acelaşi nume şi în Algeria de azi, nu departe de Constantine. La fel stau lucrurile şi cu „Arad”... În sudul tunisian, o regiune întreagă se numea cândva „Arad”, azi numele fiind asociat doar unei mici localităţi.  Şi exemplele nu se opresc aici...



luni, 28 ianuarie 2013

Mistificarea istoriei - (I)



Acum ceva timp am deschis un subiect care în ultimele zile pare să preocupe multe persoane: originile noastre ca popor.  Dacă pentru mine este un subiect pe care îl întorc pe toate părţile de nişte ani, pentru tele‑vizuini este doar unul de un cancan derizoriu, cu aparenţă de interes. De data asta, vina n‑o poartă mass media, ci acele persoane care elaborează diverse teorii; fără a începe cu începutul, de la cercetare, ci pornesc de la o concluzie pe care apoi încearcă s‑o fundamenteze. Ei contestă teoria conform căreia poporul român este unul rezultat din fuziunea dacilor cu romanii. Asta este partea cea mai simplă a teoriei, dacă ne gândim că nu e o noutate decât pentru noi, nu şi pentru istoricii din alte colţuri ale lumii. De la bun început, această idee a fost nefericită şi a avut la bază o greşeală fundamentală: poporul roman n‑a existat niciodată, ci doar popoarele componente ale Imperiului Roman. Ocupantul roman nu i‑a adus pe latini în Dacia, ci doar legiuni de străini (macedoneni, sirieni etc.), ceea ce face să pălească teoria latinistă.


Apoi, din teritoriul de azi al României, romanii au ocupat doar o treime, influenţa lor în restul teritoriului rămânând extrem de redusă, cel mult la nivelul schimburilor economice cu triburile înconjurătoare, ceea ce nu este suficient pentru a impune o limbă. Iar limbă romană este una dintre cele mai unitare limbi europene, mai unitară decât italiană, franceza sau spaniolă, ca limbi oficiale naţionale.



Cred că ar trebui să pornim de la câteva idei clare, dacă vrem să ajungem la o concluzie reală şi prima ar putea fi numele purtat de strămoşii noştri. Romanii le‑au zis daci şi au numit provincia Dacia. Ok, dar grecii, referindu‑se la un trib din sudul Dobrogei le‑au spus geţi. Asemănări între numele roman şi cel grec nu exista, ceea ce ar fi atipic pentru acele vremuri, dacă ne gândim ca şi unii şi ceilalţi aveau obiceiul de a da un nume plecând de la o noţiune restrânsă ca răspândire teritorială, dar importantă pentru ei deoarece atât cunoşteau. Un exemplu în acest sens este Africa de Nord: cu 5 secole înainte de Cristos, Herodot trecea prin Africa şi găsea în sudul tunisian de azi o comunitate de berberi ce trăiau în case subterane, numite de localnici ifr (ifri la plural). Întrucât teritoriul nu purta un nume, el i‑a zis Ifriquia, aici intrând toată regiunea Tunisiei de azi şi a unei părţi din est‑nord‑estul Algeriei. După cucerirea romană a Africii de Nord, ocupanţii au numit noua provincie Africa, preluând numele grecesc şi adaptandu‑l. La fel au stat lucrurile şi cu numele de Dacia; dacii erau adunaţi într‑un trib destul de puţin extins teritorial, undeva în zona judeţelor Ilfov, Călăraşi, Giurgiu, posibil şi Dâmboviţa de azi. Geţii, în schimb, indica Herodot, erau în sudul Dobrogei, ceea ce aruncă o altă lumină asupra istoriei. Şi Sarmizegetusa/Sarmisegetuza, „leagănul dacilor”, pe acolo cine locuia?



Tot teoria latinistă spune că Burebista/Buerebista a făcut prima unificare a triburilor dacice. Aşadar, erau mai multe triburi cu origini comune, nu neapărat daci. Tot acolo întâlnim şi extensia ideii, şi anume ca după această unificare ar fi putut purta un nume comun "poporul" rezultat şi că aşa ar fi apărut marele popor dac. O altă parte a subţiraticei teorii este cea de-a doua unificare din perioada lui Decebal. Asemenea situaţii au existat în antichitate peste tot: triburile/popoarele se aliau (nu unificau) cu scopul de a se apăra de invadatori sau pentru a constitui o armată cât mai numeroasă, ştiut fiind că la vremea respectivă numărul de soldaţi era determinant. Din aceste „unificări” înţelegem că triburile ce vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe regionale, s-au unit într-o confederaţie temporară şi constituită cu un scop bine determinat. De dragul argumentului, dar şi pentru a mai „sapa” la fundamentul poveştii cu „dacii erau un popor paşnic, de păstori” o să considerăm că alianţa a fost făcută cu scopul de a întreprinde incursiuni în teritoriile romane de la sudul Dunarii, lucru confirmat de istorici ai vremii, dar trecut sub tăcere de oamenii de ştiinţă interesaţi în a fundamenta teoria latinistă. E destul de greu de acceptat, dar campania lui Cezar şi ulterior cea a lui Traian au fost campanii de pedepsire a triburilor ce jefuiseră o parte a imperiului, chiar în repetate rânduri. Primul război daco-roman s-a terminat cu un armistiţiu după bătălia de la Tapae (undeva lângă Adamclisi de azi); dacii s-au angajat să nu mai treacă Dunărea, romanii nefiind interesaţi decât de asta, dovada că nu a existat vreo ocupaţie romana în zonă, chiar dacă unii isorici au încercat să acrediteze ideea „văzând” în monumentul circular de la Adamclisi un edificiu triumfal...  roman pe care l-au şi pavoazat cu basoreliefuri închipuite şi dotându-l cu o „statuie” non-figurativă, ceea ce nu a existat în toată istoria Imperiului Roman. Un asemenea monument funerar are şi Massinissa, cel mai important rege numid şi care se odihneşte  nu departe de Constantine (Algeria) într-un mormânt acoperit de un monument circular identic cu acela de la Adamclisi.



Niciodată nu am înţeles de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Când spun asta  mă refer atât la istoricii susţinători ai teoriei oficiale, cât şi la cei care cred că dacii au fost esenţa popoarelor moderne de azi. Personal, nu pot afirma că dacii, să le spunem aşa deocamdată, au fost poporul originar din care au plecat ramurile popoarelor de azi, dar trebuie să spun că strămoşii noştri nu erau cel din urmă popor ca importanţa. Departe de a fi doar un popor de păstori, dacii au reprezentat ceva în istoria Europei şi nu numai. Este dificil să vorbim despre daci, lăsând deoparte celelalte triburi deloc lipsite de importantă pentru perioada respectivă. Ca să mă refer doar la triburile din perioada târzie (sec. I i.Ch.- II d.Ch.), aş aminti carpii şi sarmaţii, dar nu sunt deloc lipsiţi de importanta locuitorii ce ocupau regiunea cuprinsă între Arad şi coasta Dalmatiei – siginii, strămoşii oltenilor de azi.



Reconsiderarea istoriei este o treabă serioasă şi nu poate fi tranşată în câteva rânduri, nici în emisiuni tv în care vine cine vrea şi spune ce crede el despre asta. Ar trebui ca subiectul să fie abordat întâi de către istorici şi abia apoi să fie dezbătut pe baza argumentelor pe care le are fiecare, dacă vrem într-adevăr să facem lumină acolo unde este o umbră nejustificată, umbră aruncată conştient sau nu, chiar de către istoricii prea dornici de a exulta merite şi a ascunde defecte pe care, poate, strămoşii noştri le-au avut.



În loc să cerceteze izvoarele istorice pe care le au la dispoziţie cu generozitate, istoricii români au căzut în „păcatul” populismului şi al unui naţionalism greu de înţeles din moment ce acesta denaturează faptele. Formarea poporului român va rămâne multă vreme un subiect încă netranşat. Pentru a ajunge la o concluzie corectă, dar şi serios argumentată, istoricii ar trebui întâi de toate să-şi schimbe mentalitatea care i-a dus la „performanţa” de a susţine că poporul român s-a format din mixarea dacilor cu romanii. Nu e uşor, dar nici greu nu e dacă vor cu adevărat să scoată adevărul la lumină. Vor spune, sunt convins, că informaţiile pe care le au până în acest moment nu le permit să tragă o altă concluzie. Ar fi de mirare asta! Este suficient să petreacă un sejur de, să zicem, o lună la Roma, să stea în fiecare zi de dimineaţă până seara în Arhivele Vaticanului (acum Papa nu mai poate spune că România nu dă destule drepturi catolicilor, asa ca n-are motiv sa ne restricţioneze accesul la Arhive), să ia notiţe asiduu şi gata: într-o lună au materialul complet cu toată istoria reală a românilor.



Nicolae Densuşianu a strâns materiale timp de 40 de ani, colindând Europa de la Brăila şi până în Provence şi Sicilia, iar post mortem a apărut lucrarea sa de căpătâi, „Dacia preistorică”. Esenţa lucrării este admirabil argumentată, chiar dacă unele detalii sunt un pic forţate. Teoria sa despre proto-români, cea referitoare la pelasgi, este clară şi corect demonstrată din toate punctele de vedere. Poate că acei români de la începuturi se numeau sau nu pelasgi sau poate este doar un nume generic, iar românii erau grupaţi în triburi surori împrăştiate prin aproape toată Europa şi până în Africa de Nord, pe de o parte sau Munţii Caucaz, de cealaltă parte. Să presupunem că doar o parte din cercetările sale sunt corecte, dar atunci de ce ele nu apar în nici o lucrare ştiinţifică, manual sau carte de istorie, în general? Pentru că acele concluzii la care Densuşianu a ajuns contrazic teoria latinistă?



Dar să lăsăm deoparte lucrarea lui N. Densuşianu, să le lăsăm şi pe cele ale altor istorici contemporani lui şi să vedem ce spunea Herodot, „părintele istoriei”, cel la care latiniştii fac atât de mult referire, despre regiunea în care se află azi România şi despre locuitorii săi. Ştim că 450 de ani înainte de Cristos, Herodot a ajuns în Balcani. Unde anume nu e foarte important, dar oricum la sud de Dunăre. Informaţiile venite din sursa Herodot sunt incerte şi deseori contradictorii, dar din moment ce latiniştii îl citează, cred că e bine să vedem ce este corect şi ce nu în cartea a IV-a, cea care se referă la regiunea de la nordul Dunării.



Ca să înlăturăm orice suspiciune, voi spune că Herodot n-a fost niciodată pe plaiurile mioritice şi tot ce a povestit au fost doar informaţii culese după ureche de la cei care pretindeau că au văzut Ţara de Sus. Poate să pară bizar, dar Herodot, aşa mare cum este considerat, totuşi a scris din auzite, acolo unde nu a inventat el însuşi (e de notorietate că atunci când a fost întrebat de către discipoli cum arată piramidele egiptene, el a răspuns... „rotunde”; abia ulterior a ajuns în Egipt şi a constatat că nu sunt aşa). Despre munţii Carpaţi de azi, grecul nu suflă o vorbă, ceea ce ar fi fost imposibil dacă îi vedea cu adevărat. El împarte teritoriul de azi al României în două părţi aproximativ egale, Sciţia - de la munţi şi până la sudul Dunării şi ţinuturile de dincolo de munţi unde locuiau agatârşii. Legenda spune (şi legendele sunt un fel de realitate hiperbolizată) că Hercule a avut trei fii: Scytes, Agatyrsos şi Gelonos. Primii doi au luat fiecare în stăpânire câte un teritoriu, de o parte şi de alta a munţilor. (va urma)



duminică, 27 ianuarie 2013

"Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47"



 Stalin a hotărât în 1943 desfiinţarea Internaţionalei III - Kominternul - pentru a dovedi Vestului că Rusia nu mai reprezintă coordonatoarea "mişcării internaţionale" lăsând fiecare ţară să acţioneze independent. În realitate fusese însărcinat bulgarul Gheorghi Dimitrov să circule prin ţările cu partide subordonate şi să le convingă că e o schimbare doar de tactică, unirea proletariatului din toată lumea rămânând preocuparea permanentă a Moscovei.

În acest context, de intoxicare a opiniei publice mondiale, şi a ţărilor care încă sprijineau masiv economic Rusia bolşevica, inclusiv Statele Unite, au apărut directivele elaborate de Lavrenti Beria, cunoscute sub indicativul "Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47". Primii care s-au referit într-o lucrare ştiinţifică la Directivele de bază ale NKVD - Comisariatul poporului pentru Afaceri Interne - pentru ţările din orbită sovietica din 2 iunie 1947, au fost britanicii care au publicat cartea istoricului Andrew şi a fostului ofiţer KGB Gordievski: "KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov", Londra 1990. În iunie 1947, NKVD (precursorul KGB) distribuia, în regim strict secret, setul de directive destinat sovietizării ţărilor din sfera de influenţă a Moscovei. Interesant, pentru România, ar fi de urmărit rezultatele acestei politici folosind în paralel Directivele NKVD din 1947 şi realităţile de după Revoluţia din 1989 Printre directivele NKVD-ului există referiri la activitatea activiştilor de partid: aceştia erau îndrumaţi să nu dea niciodată termene precise, să nu formuleze niciodată responsabilităţi precise, iar toate programele să fie cât mai stufoase, cât mai generale, lipsite de orice claritate.


Linia generală de formare a activiştilor PCR a urmat firul Directivelor. În ani şi ani de zile acest tip de formare a determinat o atitudine şi o mentalitate specifice însuşite în plan politic şi regăsita la membrii clasei politice post-comuniste, proveniţi din acelaşi tip de "bazin formativ"; al PCR-ului. Mentalitatea politicianistă a devenit în schimb folositoare intereselor de grup ale clasei politice actuale, care şi-a regenerat rândurile recrutând noi reprezentanţi pe baza aceloraşi principii. Aşa zisele noi generaţii politice de astăzi sunt pline de exemple ilustrative.


Milioane de polonezi şi români, dar şi alte popoare au fost luaţi ca ostateci în graniţele sovietice şi deveneau o problemă. Stalin a dat ordin NKVD-ului, trecut acum în mâna lui Beria, să rezolve problema. "Problema" s-a rezolvat parţial prin marele măcel din 1938-39 după care au continuat arestările, execuţiile şi deportarea populaţiei din Basarabia şi Bucovina şi din Ţările Baltice. Barbaria a avut caracter masiv, fiind exterminate aproape în totalitate elita popoarelor, conducătorii spirituali, cei care ar mai fi putut trezi conştiinţa naţională. După 1940, într-un singur an, peste 200.000 români basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi pe întinsul Rusiei, până la Vladivostok, pierzandu-li-se urma. S-a elaborat un "Plan de muncă" în ianuarie 1941, care a sistematizat şi organizat la modul cel mai monstruos sistemul de deportare. Metoda de elaborare a listelor nominale era diabolica: "Este necesar să deportăm fiecare membru al familiei, ca pe un principal deportat, împreună fără să-i informăm de separarea care urmează. Toată familia în aceiaşi maşină, până la vagoane. Abia acolo îl separăm pe capul familiei, apoi pe ceilalţi, sub pretextul inspecţiei sanitare."


După Stalingrad, în 1943 au fost deportaţi Karacii din Caucaz, iar în Decembrie 1943 a venit rândul Kalmucilor. În Februarie 1944 toţi Inguşii au fost exterminaţi iar în aprilie acelaşi an a venit rândul Balkarilor ca să fie deportaţi. Au urmat execuţiile din Armenia urmate de masive deportări (1938), precum şi deportarea Tătarilor din Crimeea în Asia Centrală şi Siberia (1944).


"Acolo unde calcă Armata Roşie se impune şi sistemul social comunist", îi scria Stalin lui Tito. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, jumătate de Europa era ocupată de trupele sovietice "eliberatoare". Oficial, Moscova asigura că va respecta suveranitatea şi dreptul la autodeterminare al statelor intrate în zona sa de influenţă. În realitate, soarta acestora era deja pecetluită. În doar câţiva ani, regimurile democratice aveau să fie înlocuite cu sisteme totalitare inspirate şi controlate de Kremlin. Reţeta acestei tranziţii a fost, peste tot, aceeaşi. O mare parte a ei a fost teoretizata de însuşi Lavrenti Beria, temutul şef al NKVD. O demonstrează acest set de directive secrete, elaborate de Comisariatul poporului pentru Afaceri Interne la 2 iunie 1947 şi purtând indicativul "Moscova 2-6-1947 K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47". Documentul, descoperit în biroul lui Boleslaw Bierut, preşedinte al Poloniei între 1945 şi 1952, a fost publicat pentru prima dată în ziarul "Novi Dzienic", în 1981. Instrucţiuni aproape identice au mai fost descoperite şi în Cehoslovacia, Germania, Bulgăria. Mai mult ca sigur ele au fost transmise şi aplicate şi în România, deşi SRI nu a confirmat până în prezent existenţa unui astfel de document în arhivele Securităţii. Ne mulţumim, aşadar, să vă prezentăm traducerea textului polonez. Similitudinile cu ceea ce s-a întâmplat în ţara noastră sunt oricum evidente. Din nefericire, multe aspecte continua să fie de actualitate şi astăzi.


1. Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactaţi de noi ca informatori. Întâlnirea cu aceşti oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informaţiile sunt preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale, în speţă cu predarea lor ofiţerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă.


2. Se va umări ca între soldaţii noştri şi populaţia civilă să nu se producă legături de nici un fel. Este inadmisibil ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la locuinţele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simplii soldaţi să stabilească relaţii cu femei din rândul băştinaşelor. Nu se admite stabilirea de relaţii între soldaţii noştri şi populaţia civilă, respectiv soldaţii autohtoni.


3. Se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de către noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiştii, cu Organizaţia Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă şi alte asociaţii. În acest scop trebuie folosite elementele opoziţiei militare.


4. La acţiunile militare vor lua parte acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării noastre (se are în vedere Uniunea Sovietică n.n.) înainte de a intra în Armata Kosciuzsko (Armata poloneză ce lupta de partea Armatei Sovietice pe teritoriul U.R.S.S. n.n.). Se va ajunge la distrugerea ei totală.


5. Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete.


6. Unificarea organizaţiilor de tineret trebuie făcută rapid. De la conducători de organizaţii locale în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni desemnaţi de serviciile noastre speciale.


7. Se organizează şi se urmăreşte ca funcţionarii aleşi ca deputaţi la congrese să nu-şi poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în faţă. Deputaţii nu pot convoca în nici un caz şedinţe între întreprinderi. Dacă nu există altă soluţie şi o asemenea şedinţă trebuie convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate în legătură cu proiectarea concepţiilor şi avansarea revendicărilor. Iniţiativele particulare trebuie eliminate cu desăvârşire. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi şi doar cei vizaţi de serviciile noastre secrete.


8.Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.


9. Se va urmări ca funcţionarii de stat (exclusiv organele de securitate şi din industria minelor) să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sferă sănătăţii, justiţiei, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere (documentul găsit în Cehoslovacia adaugă: mai puţin cadrele de conducere alese pe baza lealităţii faţă de regimul socialist).


10. În toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără ştirea organelor administrative locale.


11. Se va urmări cu stricteţe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatatea şi sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se numească comerţ. Trebuie neapărat menţionat faptul că e vorba de schimburi de mărfuri.


12. Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul că acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietăţii asupra pământului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosinţă, dar niciodată pe aceea de proprietate a deţinătorului.


13. Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat că agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import.


14. Trebuie făcut totul ca hotărârile şi ordinele - fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric - să fie nepunctuale.


15. Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii şi instituţii, însă nici una dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepţie cazurile ce vizează industria minelor).


16. Sindicatele din uzină nu pot exercita nici o influentă asupra activităţii din uzină. Ele pot lucra doar la punerea în practici a hotărârilor şi atât.


17. Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nici o problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.


18. Trebuie organizat ca numai acei conducători să fie avansaţi care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinaţi şi care nu le analizează depăşind cadrul activiităţii lor.


19. În legătura cu activitatea băştinaşilor care sunt purtători ai unor funcţii de partid, de stat sau administrative trebuie create asemenea condiţii, ca aceştia să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor în anturajul iniţial.


20. Cadrelor militare autohtone li se pot încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja sunt plasaţi oamenii serviciului special.


21. În cazul fiecărei acţiuni armate şi cu ocazia tragerilor, cantitatea muniţiei va fi controlată permanent şi cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.


22. Trebuie ţinut sub observaţie fiecare institut de cercetare şi laborator, consemnându-se orice cercetare valoroasă.


23. Trebuie acordată o mare atenţie inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată şi sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenţie trebuie înregistrată cu consecvenţă la centru. Este permisă doar realizarea acelor investiţii care au aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicaţiile noastre speciale. Nu este permisă realizarea acelor invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, în paralel cu aceasta, scăderea producţiei şi a extragerii de materii prime , sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate pe valuta vest, pe motiv că e prea costisitoare în ţară. Documentele cuprinzând datele cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se publică. Toate datele şi documentele privitoare la valoarea şi descrierea amănunţită a invenţiei vor intra în posesia noastră.


24. Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată (mai puţin cele cuprinse în îndrumările din N.K. - 552-46).


25. În uzine trebuie iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale, trebuie notate propunerile, observaţiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.


26. Trebuie popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care critică trecutul şi problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuăie.


27. Luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratura naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională.


28. Trebuie acordată o mare atenţie ca nu cumva în oraşe să existe reţele de apă nelegate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalizările vechi neracordate şi fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.


29. Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi se va face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.


30. În oraşele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuinţe spaţii excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.


31. Întreprinderile proprietate personală, micii meseriaşi şi micii industriaşi să primească doar astfel de materii prime şi utilaje inferioare şi care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat.


32. Trebuie extinsă birocraţia statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activităţii organelor administrative, însa nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea normală a aparatului birocratic.


33. Trebuie avut o mare grijă de toate proiectele de fabricaţie în industria minieră, respectiv în întreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieţei interne.


34. Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare.


35. Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se opească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filozofiei generale, a logicii şi geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei şi pe lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.


36. Trebuie să fie iniţiată organizarea unor acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta băştinaşilor împotriva cotropitorilor (exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care să popularizeze lupta pentru socialism.


37. Pe plan local este interzisă apariţia unor opere despre acei băştinaşi care înainte de revoluţie şi în perioada celui de-al doilea război mondial au trăit la noi (în U.R.S.S., n.n.) sau au luptat alături de noi în timpul războiului. .


38. Dacă se constituie o organizaţie care ar sprijini alianţa cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activităţii economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naţionalismului şi şovinismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor: profanarea monumentelor ce ne aparţin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea naţiunii şi culturii noastre şi îndoiala faţă de înţelesul contractelor încheiate cu noi. În munca de propagandă trebuie implicaţi şi băştinaşii, folosindu-ne de ură care există împotriva acelor organizaţii.


39. Se va da o atenţie deosebită construcţiei şi reconstrucţiei drumurilor, podurilor, a căilor şi reţelelor de legătură, indiferent cât de îndepărtate sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în care este nevoie pe o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile.


40. Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stimă populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite "întâmplări neprevăzute" sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de "înaltă trădare"


41. Trebuie împiedicată cu orice preţ reabilitarea celor condamnaţi în procese politice. Dacă această reabilitare devine inevitabilă, se admite doar cu condiţia ca acel caz să fie considerat o greşeală judecătorească, condamnatul nu va fi judecat, ci doar graţiat; nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.


42. Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor. În cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare. La sfârşit, trebuie puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă drept cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.


43. Se aduc la cunoştinţa publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acţiune ce atrage atenţia maselor populare.


44. Se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii indiferent cât de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi.


45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.


Reprodus din "Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste" Comunicări prezentate la Simpozionul "Experimentul Piteşti - reeducarea prin tortură", Ediţia a II-a, Secţiunea a II-a, Piteşti, 4-6 octombrie 2002, Fundaţia Culturală Memoria, filiala Argeş, Piteşti, 2003; pg. 18-29