Enciclopediae

Münchausen Times

”Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”. P.Ţuţea

Belle Arte

”Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. Vincent Van Gogh

Dilema zilei

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Politica

”Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei Românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator” Petre Ţuţea

Istorie

TIPVS UNIVERSALIS

joi, 30 mai 2013

Moroiul democraţiei

 Ceea ce vedem în România de azi nu este democraţie, chiar dacă ambalajul aşa o prezintă. Acea democraţie pentru care unii au murit, alţii au luat o bătaie soră cu moartea, iar alţii doar şi-au dedicat viaţa, acea democraţie a murit demult. Încet-încet, locul ei a fost luat de o formă de viaţă democratică aberantă, una care ţine de « lumea cealaltă » a democraţiei – moroiul democrat. Acest moroi are un aspect democratic, natural, dar el este mort în toată regula, unul care se mişcă, are acţiuni asemănătoare viilor, însă ele sunt malefice şi dăunătoare celor care îşi doresc o viaţă, o democraţie. Moroiul, în sine, aparţine lumii de dincolo, este un suflet pierdut, neliniştit şi agresiv, un strigoi, o nălucă, o stafie.

Ca şi în viaţă, democraţia nu este un dar de la Dumnezeu pe care noi oamenii să-l posedăm după cum ne vine, ci este acel organism social viu pe care îl hrănim, îl adăpăm, îl îngrijim, îl educăm şi îl protejăm până ce el creşte şi rămâne pe picioarele lui, ca şi un copil. Dacă renunţăm a mai face toate astea, organismul ori moare, ori se va transforma într-un derbedeu care crede că miştocăreala înseamnă spirit şi grobianismul înseamnă adaptare, aşa cum vedem de mai multe ori pe zi la tele-vizuini.

De foarte multă vreme, comunismul mort în aparenţă a infestat organismul social, transformând continuu democraţia autentică pe cale să se instaleze şi la noi în 1990, într-un spectru al sistemului comunist ce a acoperit complet democraţia vie. Fără să băgăm de seamă şi, mai ales prin nepăsarea românilor, democraţia a fost înlocuită cu moroiul democrat, o stafie lugubră ce a modificat subliminal percepţia românilor despre democraţie. Încă din anii ’90, comuniştii au strecurat ideea că democraţia înseamnă şomaj, sărăcie şi regres social. Cum era de aşteptat, nici unul dintre liderii comunişti nu a exprimat ideea în mod direct, ci doar presa lor a strecurat insidios otrava direct în subconştientul colectiv.

Oamenii au renunţat la mitinguri şi manifestaţii, singura formă de protest rămânând agapele destinate majorărilor salariale din faţa societăţilor private sau de stat. Pentru democraţie şi stat de drept nu s-a mai deranjat nimeni, nimeni nu şi-a manifestat interesul pentru aşa ceva. Nici când varanul a declarat că trebuie acaparată Justiţia pentru a putea exercita un control total, românii n-au reacţionat. La tele-vizuini se perindau imagini cu perioada comunistă prezentată cosmetizat ; nici măcar o imagine cu cozile la « adidaşi şi calculatoare », nici una cu transportul în comun etc. Românii s-au învăţat să aştepte pomenile comuniste, fie că ele erau un mic din când în când, o sarma sau o « colivă social-democrată » sau că au venit sub forma unor ajutoare la întreţinere pentru cei deja sărăciţi de guvernările comuniste.

Românii au trecut uşor peste toate încălcările regulilor unui stat cu adevărat democratic, întâi pentru că habar n-au ce este democraţia şi la ce este ea bună şi apoi, pentru că « noi suntem mici şi ei sunt mari », sentiment cultivat discret de către comunişti. Presa, atâta câtă e la noi, s-a concentrat pe cancanuri şi mici hoţii, de cultivarea democraţiei nemaiavând timp. Aşa stând lucrurile, românii au rămas repetenţi perpetuu la capitolul democraţie. Când prim-plagiatorul, Căcărău şi « ăla micu’ » au cerut în Parlamentul European sancţionarea României (din patriotism rusofil, fireşte), românilor nu li s-a părut nimic deplasat. Pentru ei, aceşti trădători de ţară nu vorbeau împotriva României, ci, chipurile, împotriva Preşedintelui, aşa că le era scuzat că folosesc cele mai mârşave manevre. Nici intelectualii noştri nu s-au deranjat să protesteze, nicidecum să le ceară ieşirea din politică, aşa că pasivitatea alegătorului mărunt este de înţeles.

Apoi a urmat lovitura de stat de anul trecut. Mici proteste mai puţin decât simbolice s-au organizat, dar cine să le transforme în mişcări de masă ? După eşuarea parţială a loviturii de stat au urmat alegerile locale, referendumul de demitere ilegală a Preşedintelui şi alegerile generale fraudate. Exceptând referendumul care a fost un eşec pentru comunişti, cu toate fraudele comise, alegerile au înregistrat un « succes » inexistent anterior într-o ţară democratică.  Scorurile electorale nord-coreene au invadat ţara la locale, iar o majoritatea impresionantă s-a instalat şi la generale, fără ca vreun protest să fie semnalat.


Acum am ajuns treptat la caricaturizarea Constituţiei şi la elaborarea de legi ce sfidează regulile de bază ale democraţiei, dar reacţii notabile nu se înregistrează. Mă întreb dacă în ţara asta există cineva care înţelege democraţia şi e capabil să iasă în stradă (aici)… Nu trebuie să iasă singur, dar trebuie să aibă câţiva prieteni, vecini sau cunoştinţe care să înţeleagă că dacă nimeni nu va face nimic, nimeni nu va striga pentru democraţie, atunci în curând România va deveni feuda personală a clicii infracţionale din fruntea statului, feudă « închinată » « Porţii Roşii » de la Moscova. Prostimea majoritara stă acasă, am înţeles, dar ce face « intelighenţia » ? Tot aia ?

miercuri, 29 mai 2013

Ultima raţie de libertate

 Democraţia este acea formă de organizare în care majoritatea decide asupra minorităţii. Majoritatea este definită ca fiind minim 50%+1 şi tot ce coboară sub acest procent reprezintă o minoritate. A vorbi despre o majoritate de 30% este ca şi când ai construi democraţia cu arma în mână. Nici nu contează că procentul se aplică prezenţei la un referendum, pentru că regula majorităţii decidente nu se schimbă după cum vor nişte derbedei fascişti.

 În 1990 o mână de "golani" au dat naştere unui fenomen, al Pieţei Universităţii. Erau puţini, dar îşi doreau cu orice preţ democraţia la care visau. Şi au ieşit în stradă doar pentru a cere aplicarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, cel care ar fi făcut ordine în tânăra şi fragila noastră democraţie. N-a fost să fie, dar fenomenul a rămas celebru în toată lumea. Nu succesul a fost căutat atunci. Nu ne-am pus problema dacă 60-70 de „nebuni” care au rămas să ocupe Piaţa în prima noapte vor răsturna un regim ce se instalase prin lovitură de stat şi deja era ramificat. Am ieşit pentru că nu eram de acord ca democraţia să se transforme în ceea ce ea a devenit azi: democratură!

Timpul nu a trecut în favoarea construirii democraţiei, iar abuzurile nu s-au lăsat aşteptate multă vreme. „Aleşii” şi-au votat legile care le-au asigurat prezenţa în Parlament, iată, de 23 de ani, elaborând legi electorale ce nu ţineau seama de voinţa celor care i-au trimis din prostie în forul legislativ. În timpul ăsta, el, poporul decident... stătea! Derbedeii roşii îi mai dădeau din când în când câte o colivă, mici şi bere, atât cât să înţeleagă şi poporul cine e stăpânul; dacă stai, poporule, în banca ta, iată, de Sf. Parascheva primeşti două sarmale, înainte de alegeri – trei mici şi în zile cu adevărat importante – o bere răsuflată. Atât meriţi, popor român! Pomenile nu fac parte din mecanismele democraţiei, ci din „democraţia” înmormântărilor, unde toţi mesenii primesc acelaşi lucru: colivă sau colaci, o jumătate de pahar de vin şi, neapărat, o lumânare, de obicei ruptă.


Azi, derbedeii fascişti au decis că e suficientă o prezenţă la referendum de 30%, chiar dacă asta e o sfidare a celor mai elementare baze democratice. La fel de bine se puteau gândi că majoritatea e reprezentată de 20, 10 sau chiar 5%... Devenea democratic doar pentru că ei au decis aşa, cu sfidarea oricăror norme democratice? Nu, fireşte! Dar românii care vor democraţie, românii care vorbesc despre ea şi românii care visează ca România să fie o ţară la nivelul Franţei, ei ce aşteaptă de nu ies în stradă pentru a sancţiona astfel de decizii anti-democratice? Vrem să trăim ca în Franţa, dar democraţie să avem ca la Moscova? Ei bine, nu! Cu „democraţie” moscovită şi viaţa va fi la fel: tristă şi frustrantă, iar Vestul va fi accesibil, vorba bancului, doar prin agenţiile de turism.

marți, 28 mai 2013

Dilema zilei – Amintiri din cripto-comunism

 Prima „lemă”: Un ascultător: „Este adevărat că faimosului compozitor Haciaturian i s-a făcut cadou o Volga”? Radio Erevan : „Ştirea este adevărată! Numai că nu lui Haciaturian ci lui Şostakovici şi nu o maşină Volga, ci o motocicletă Ij. Şi nu i s-a dat, ci i s-a furat”! A doua „lemă”: După acest model, dacă aş întreba „este adevărat că Tăriceanu şi Chiliman au demisionat din pnl pentru a pune bazele Iniţiativei România Liberală” ?, probabil răspunsul ar fi: „da, e adevărat, dar nu au demisionat, ci au fost excluşi şi nu amândoi, ci doar Chiliman. Ei însă vor reface mâna dreaptă a cadavrului socialist din care provin”.

vineri, 24 mai 2013

Dilema zilei – Cântăreaţa chelită de talent

 Prima « lemă » : A fost odată o obscură cântăreaţă ; nu ştim cum o chema, dar o să-i spunem la întâmplare… Anjelica. Sătulă de sărăcia de-acasă, ea a decis să se mărite bine cu un muzician ceva mai bătrân ca tatăl ei, dar unul binecunoscut ; aşa a devenit şi ea cunoscută.  Ambiţioasă Anjelica tânjea după un renume internaţional, astfel că a divorţat şi s-a măritat şi mai bine, cu un cântăreţ renumit, iar succesul universal nu s-a lăsat aşteptat. Dar « viaţa e rotundă şi se-nvârte încontinuu », cum spunea înţeleptul olandez Van Ghelie... A doua « lemă » : Anjelica divorţează (nu c-ar fi vrut) şi ajunge într-o scorbură din tele-vizuinile turnătorului Felix, unde frecvenţa apariţiilor sale conduce la ideea că e salarizată. Tentativa de a o lansa în muzică pe domnişoara cu barbă a fost însoţită permanent de un penibil fioros, declaraţiile Anjelicai schimbându-se de la o zi la alta; ce a rămas constant a fost admiraţia domnişoarei faţă de barba ei: „adevărul e că sunt un bărbat frumos”. Cum apariţiile la tembeliziunile felixiene ale fostei celebre cântăreţe s-au îndesit, vine din urmă şi întrebarea: „şi talentul, unde-i talentul”? O fi dispărut la divorţ?



miercuri, 22 mai 2013

România crepusculară


 Dacă America e ţara tuturor posibilităţilor, cu siguranţă România e ţara unde totul e posibil. România comunistă-post-comunistă e locul de pe planetă unde totul arată altfel. Fireşte, munţii sunt munţi, mai spectaculoşi şi mai sălbatici decât în alte părţi, dar tot munţi sunt ; la fel se întâmplă şi cu câmpiile, apele etc. (pădurile nu, cu pădurile fiind o altă poveste…) : arată mai bine toate, sunt mai spectaculoase sau mai productive, dar şi alţii mai au aşa ceva. Ceea ce avem noi şi nu mai există în altă parte e sistemul politic, cel care e implicat peste tot, de la « independenţa » Justiţiei şi până la SMURD (fundaţia, nu instituţia). Acest sistem nu e unul care să respecte normele general acceptate, nici ideologii şi nici doctrine peste tot aplicate. Dacă te uiţi atent, vei vedea că România pare o « zonă crepusculară » în care totul seamănă puţin cu realitatea cunoscută, dar felul în care se petrec lucrurile acolo este năucitor şi incredibil, distorsionat şi deseori înspăimântător.

Doar în România poţi întâlni cântăcioși penibili care se cred geniali şi nu ezită să o afirme de câte ori au posibilitatea ştiind că se bucura de sprijinul politic al unui « cotoi », doar la noi există partide politice de stânga aliate cu alea declarate de dreapta, dar în fapt de extremă stângă, iar exemplele nu se opresc aici. În România crepusculară toate bizareriile sunt posibile. Vedem lideri politici goi de conţinut şi care conduc nişte hoarde politice, derbedei bulevardieri foarte asemănători violatorilor de dame ce se prezintă ca salvatori ai naţiei, preşedinţi de partide sau premieri, « vedete » de culoare şi manelişti ce aruncă bani, deşi au fost nişte sărmani rupţi în fund, dar şi « sentimente » acolo unde nu e decât politica interesului de grup. E limpede că politicienii turnători şi/sau securişti nu pot ieşi din nişte tipare monstruoase rupte de realitatea cotidiană. Îl auzim pe Căcărău vorbind halucinant despre cât de mult ţin liberalii la primul plagiator al ţării ; ce legătură poate avea asta cu politica sănătoasă dusă în alte ţări cu sisteme de valori consolidate ? Fireşte, nici una, dar noi trăim nu în lumea civilizată, ci în România crepusculară.

marți, 21 mai 2013

Dilema zilei – Miss Eurovision


 Prima « lemă » : S-a terminat şi concursul Eurovision… Câştigătoare a fost Danemarca, spun gurile rele, cu o piesă plagiată ; ei şi ? Ponta a plagiat şi a luat două mandate de premier… România a obţinut un loc 13 pe care n-a fost mare bătaie pentru că era la vreo 200 de puncte de câştigătoare. Presa britanică spunea : « Cezar ar fi putut câştiga premiul pentru cea mai bizară apariţie, cu scenografia sa de tip pop-opera având ca temă vampirii". A doua « lemă » : Deşi a fost ciuca bătăii de joc în rochia draculiană şi cu crucifixul pe piept, ouatul naţional a făcut nişte declaraţii ce contrastează maladiv cu realitatea scenei, clasamentului sau preferinţelor exprimate. Să declare despre sine că este „un artist de excepţie şi o voce extraordinară”, asta arată că tânărul gigolo de provincie e complet rupt de realitate şi cu uşoare (sau nu) accente psihiatrice în exprimare. Bine că a „primit un compliment sincer, şi cu mâna pe pieptul meu (să râdem sau să plângem?), din partea lui Loreen, din partea lui Jean Paul Gaultier, personalităţi importante”... De neînţeles rămâne cine l-a desemnat la un concurs muzical drept „cel mai frumos bărbat al Eurovisionului din acest an” şi la ce categorie: bărbaţi, femei sau gigolo?


luni, 20 mai 2013

Dilema zilei – Ungur sau ţigan ?



Prima « lemă » : Robert Lakatos (foto) este un viorist şi lăutar cunoscut peste tot în lume ; cum spuneau cândva Cantacuzinii despre Enescu, « lăutar de geniu, dar lăutar ». Celebritatea i se datorează şi talentului, dar şi unei eficiente promovări. Urmând spiritul ţigănesc, Lakatos « manelizează » muzica pe care o interpretează, ceea ce pentru unii este un sacrilegiu, dar publicului mai puţin pretenţios i se pare atractiv. A doua « lemă » : Deşi e ţigan, vecinii noştri îl prezintă ca fiind… ungur, în cel mai pur stil comunist. E drept, edictul Mariei Tereza i-a obligat pe ţigani să adopte portul unguresc şi limba maghiară, edict întărit mai apoi de către Franz Josef, iar asta a contribuit major la confuzia ce domina şi azi. Acum întrebarea e cum facem diferenţa dintre unguri şi ţigani, când ei înşişi nu par a şti să o facă ? Pentru a încheia apoteotic, Csardas-ul, lasând la o parte că e compus de un napolitan, el e tradus ca fiind „dans unguresc” („hungarian dance”), dar și „dans ţigănesc” („gypsy dance”).



Turma de oi de la Rahova


 Gigi Becali a fost întors din drum de către poliţiştii care l-au reţinut în aeroport, pe când se pregătea să spele putina, aşa cum fac toţi borfaşii mărunţi. Diferenţa dintre el şi un şuţ de buzunare e doar cantitativă ; în timp ce hoţul îţi fură portofelul, de multe ori gol, ciobanul dement fură la dimensiuni naţionale. Becali nu are nici o legătură cu lumea pe care şi-a construit-o cu banii din afacerile necurate ce, iată, azi îl vor conduce pe drumul Rahovei unde va « păstori » un număr de ani. El este etalonul naţional al mitocanului cu bani, analfabet, înconjurat de lucruri scumpe, dar ridicole prin fioroasa lipsa de gust care le însoţeşte, un derbedeu crescut la stână şi cu pretenţia de a fi un reper naţional şi moral.

Becali nu e, nici pe departe, filantrop aşa cum vrea să apară. Gesturile sale în acest sens n-au fost determinate de acea nobleţe sufletească, altfel străină lui, ci de către accesele sale de delir financiar şi/sau pseudo-religios. Ciobanul poleit cu aur nu e nici religios şi nici nu e capabil să înţeleagă suferinţa umană. El reacţionează mereu disproporţionat, dar o face doar dintr-un nemăsurat şi maladiv orgoliu, ca să poată arăta lumii întregi că el poate ceea ce alţii nu pot. De altfel nici nu e greu să fii filantrop de circumstanţă, când banii tăi provin din șmenuri şi aranjamente de tip mafiot. La fel proceda şi Al Capone când le « scăpa » periodic sume de bani italo-americanilor amărâţi şi asta pentru că banii săi proveneau din activităţi criminale, nu din afaceri oneste. Becali se află în aceeaşi situaţie…

Provenit din pegra societăţii, Becali s-a aciuat pe lângă copiii de bani gata ai potentaţilor comunişti. Era tolerat, deşi era idiot, pentru că simţise că gesturile sale exagerate îl vor face să fie acceptat în cercurile « selecte » ale « lumii bune » comuniste. Încă din acea perioadă, Becali avea o pronunţată propensiune pentru tot ceea ce putea părea de valoare, el fiind incapabil să discearnă. Conducea o rablă la mâna a doua, dar Mercedes, iar familia lui făcea petiţie la CC al pcr pentru a li se aproba să cumpere un… elicopter( !) pentru a putea… supraveghea oile ! După Revoluţie, toţi foştii şi apropiaţii lor au găsit cele mai bune oportunităţi pentru a parveni. Printre ei şi ciobanul cu pretenţii demente de salvator, războinic etc. Infracţiunile comise sunt acum de notorietate şi, iată, cu executare… Incapabil să-şi asume faptele, ciobanul nebun se comportă aşa cum şi este de fapt : ca un infractor de duzină care sparge cutia milei, ia mărunţişul de acolo şi încearcă apoi să se facă nevăzut pentru a scăpa de rigorile legii. Fireşte, retardatul infractor şi-a construit un univers imaginar fără legătură cu realitatea, unul în care el e tot, de la cioban la domnitor cu crucea într-o mână şi sabia în cealaltă. Această lume închipuită de el nu se potriveşte cu recluziunea pe care o are de suportat, aşa că fondul sau josnic, laș şi umil n-a întârziat să se manifeste prin tentativa sa de a fugi de responsabilitate . După acest episod, grobianul personaj a pierdut apetitul pentru înjurături aruncate în stânga şi în dreapta şi a început să înveţe limbajul articulat ; din păcate, asta nu-l va feri de puşcărie. Emblematică alegerea sa în funcţia de preşedinte al comisiei juridice din Senat : un infractor – preşedinte al penalilor uslaşi ! 

duminică, 19 mai 2013

Dilema zilei – Erzsebet Bathory la Eurovision


 Prima « lemă » : Înainte cu mult ca finala concursului Eurovision să înceapă, Angelica deja se plângea că piesa pe care se strâmbă ouatul nu se ridică la valoarea « incontestabilă » a interpretului de viitor renume internaţional prin diversele aşternuturi din lumea bună şi muzicală. A doua « lemă » : Ca şi în seara anterioară, pe scenă a urcat o « contesă însângerată », judecând după rochie cu crucea de gât şi cu declarate intenţii de a-i « rupe pe toţi » şi de a « scrie istorie ». E limpede că partea cu istoria i-a reuşit perfect, iar România a fost reprezentată pe scena Eurovision de către o damă bărboasă şi cu vădite grimase diabolice, fără voce, dar cu o serioasă dorinţă de a parveni. Cum Ploieştiul e prea mic pentru un asemenea « artist » tantric, Angelica îl va purta ca breloc peste tot pe unde mai e invitată. Va rămâne neclar de ce Angelica a descoperit abia în ziua finalei că piesa e proastă ; înainte de asta n-a auzit-o sau era prea « relaxată » ca să-i dea importanţă ? Şi pentru ca surpriza să fie totală, nu cumva Angelica ştia deja că a ouat un pui viu şi păros pe care în finala mare nu l-a mai putut impune ca la finala naţională ?



sâmbătă, 18 mai 2013

Dilema zilei – Maestrul şi Angelica


 Prima « lemă » : În interviul dat de Angelica şi în care vorbeşte despre ţăranul cu pretenţii de gigolo internaţional, « marele » Ouatu apare ca un artist consacrat, un maestru internaţional, dar năpăstuit de soarta crudă şi deci necunoscut. A doua « lemă » : Pentru a ne intra bine în cap ceea ce urechile refuză să primească, Angelica explică palmaresul acestui « excepţional » artist de alcov, nu palmaresul de până acum al cântăciosului, ci acela al aranjamentelor pe care ea l-a făcut pentru ca el să fie din ce în ce mai bun în intimitate : îl va onora pe Andrea Bocelli şi se va produce în deschiderea concertului pe care acest « umil » cântăreţ îl va susţine în România şi, pentru a marca « valoarea » ouatului, Angelica îl va lua alături de ea pe scena teatrului Stanislavsky din Moscova. Bine, bine, dar unde va sta patul pe scenele respective ?

« Adio, dar rămân cu tine ! »




 În 1990 au apărut tergiversat partidele politice, ceea ce lui ilici i-a provocat o plăcere soră cu moartea. Aşa s-a născut conceptul (stalinist la origine) de « pluripartidism în interiorul FSN ». « Frontul » urma să fie o megastructură partinică în care nu e limpede ce rol ar fi jucat partidele politice abia născute. Fireşte, megastructura ar fi fost condusă de un « despot luminat », acelaşi ilici. Corneliu Coposu şi Ion Raţiu s-au opus vehement, aşa că bizareria politică n-a avut rezultate practice ; cel puţin în aparenţă…

Timpul a trecut peste mineriadele pe care azi pare că nimeni nu şi le aminteşte, Raţiu şi Coposu au trecut la cele veşnice, iar la putere vine CDR, după 6 ani de totală dominaţie a pdsr-ului. Partidul comunist rebotezat pdsr a avut tot timpul să infesteze toate partidele politice de opoziţie cu agenţii lor, unii securişti, alţii kaghebisti. Încet-încet, partidele considerate la dreapta stângii securist-comuniste au făcut stânga-mprejur şi s-au reorientat. Primul premier al Convenţiei a fost socialistul Ciorbea, proaspăt primar al Capitalei din partea… PNŢ-CD ! Cum klingonianul era obsedat doar de « luminiţa de la capătul tunelului », iar tunelul era mult prea lung, guvernul său vorbea de dreapta, iar măsurile luate erau de stânga, spre satisfacţia « martorilor lui ilici ». Dar s-au încheiat şi anii în care CDR poza la guvernare punând în practică iniţiativele pdsr. În aceşti ani, pdsr fuzionează cu un partid ce îi fusese în opoziţie declarată, Partidul Social Democrat, şi-şi schimbă « blana » luând numele de psd. PNŢ-CD se scindează în trei fracţiuni din care rămân doar două, pnl face tot felul de giumbuşlucuri politice inspirate şi finanţate de Asztalos-Măgureanu, se scindează şi se reface până în 2004, anul când « opoziţia » trebuia să facă figuraţie, iar puterea să fie luată de infractorul Năstase şi complicii săi. Şi iată că apare Alianţa DA.


În alianţa pnl-PD nimic nu părea a se întâmpla, iar puşcăriaşul Năstase se şi vedea preşedinte, instaurând astfel democratura psd. Cu toate astea, ceva neprevăzut s-a petrecut şi a stricat frumuseţe de planuri pe care comuniştii şi le făcuseră din bani publici : conducerea Alianţei a fost luată de către Traian Băsescu, în acelaşi timp candidat la preşedinţie. Fără a fi cotat cu mari şanse, Base a reuşit să recupereze din diferenţă, pentru ca în seara dezbaterii finale dintre cei doi candidaţi, el să puncteze decisiv : « Adriane, ce a greşit poporul ăsta pentru ca în finală să se lupte doi foşti comunişti ? ». Alegerea sa ca preşedinte a produs un scurtcircuit în rândurile pnl şi frisoane în psd. Fosta opoziţie, actualmente la putere s-a divizat şi s-a repoziţionat repede. Astfel, pnl a rămas la guvernare, dar cu sprijin parlamentar psd, iar o parte dintre liberali s-au unit cu PD sub o nouă sigla, PDL, plasându-se în siajul Preşedintelui. Indubitabil, din acel moment nu mai aveam decât un singur partid de opoziţie – PDL, restul fiind sub o formă sau alta în « barca » psd.   


Să trecem peste colaboraţionismul evident al lui Blaga şi al celor din jurul său şi să aruncăm o privire la actuala « opoziţie ». Fraudele electorale de la locale şi generale i-au adus pe derbedeii roşii la putere cu nişte scoruri de-a dreptul nesimţite. La locale, procente ceauşiste, de 80-90% s-au înregistrat în toată ţara, iar la generale, usl-ul născut din oficializarea alianţei psd-pnl a obţinut peste 70% din voturile exprimate/fraudate. Cum nici celelalte partide intrate în Parlament nu se manifestau diferit de psd, iată că a apărut şi problema de bază : noua Mare Adunare Naţională psd, nu mai avea opoziţie, nici măcar formală, ceea ce le dădea o mare bătaie de cap în planul imaginii de partid « democratic ». Cum nu e destul timp pentru alte aranjamente, în « laboratoarele » psd s-a luat decizia ca spectrul politic să fie acaparat integral, de la stânga retardă (PPDD) şi până la « dreapta » aşa-zis liberală.  Însuşi Puiu Haşoti, într-un acces de limbariţă şi vrând să pozeze în « guru » maidanez, dezvăluie presei viitorul eşichier partinic : psd la putere şi pnl în opoziţie, după care rolurile se inversează, dar fără a zdruncina « unitatea de monolit » a partidului unic.


Circăria cu « spargerea » usl pe care o urmărim şi o s-o tot vedem pe la tele-vizuini nu e decât un spectacol ieftin, dedicat “bizonilor” care oricum « înghit » pe nemestecate orice « găluşcă » aruncată de comunişti, gratis să fie. Iată, « profeţia » lui Haşoti e pe cale să redevină realitate, în « buna » tradiţie comunistă postrevoluţionară. Nu aveau nevoie decât de un pretext de « ceartă », urmată de « divorţul » celor două partide ce compun usl. În acest fel, stânga comunistă ocupa partea stângă a eşichierului politic, în timp ce dreapta este asumată de către « liberalii » cu puternice accente fascizante. Spectacolul va continua, dar în spatele păcălicilor ce se vor certa de circumstanţă va domni planificata armonie ioniliesciană la nivel naţional şi pentru mulţi ani de-acum încolo.

joi, 16 mai 2013

Dilema zilei – Groapa lui Ouatu


 Prima « lemă » : Pe scena concursului naţional Eurovision urca un tip cu alură de macho nefericit. Începe să cânte şi, dintr-o dată, vocea i se schimbă şi ascultăm în stare de şoc… un « sopran ». Rezultatul producţiei mi s-a părut hidos : un macho de provincie scopit, nefiresc de fericit şi scălâmbăindu-se « sugestiv » urlă de mama focului ; deşi bănuiam, ulterior am aflat şi sursa fericirii : Angelica. Doamna l-a impus în faţa obişnuitelor aranjamente de la Eurovision, faza pe naţiune. A doua « lemă » : Pentru ca bâlciul să fie complet, neOuatu urcă pe scenă cu aspiraţii la primul loc, dar nu oricum : de această dată el nu mai este macho, ci… femeie ! În această stranie calitate, Ouatu îmbracă o… fireşte, rochie albă de dantelă presărată cu cristale ; Swarovski, fără îndoială ! Nedumerirea e maximă : despre ce vorbim după ce domnişoara Ouatu a coborât de pe scenă ? Despre « mâna calului » sau despre « groapa lui Ouatu » ? Tot e bine că după o viaţă întreagă, Angelica a ajuns să aprecieze la un bărbat şi altceva decât poziţia sa în domeniul muzical. Ce, de această dată ? Nu ştim, poate feminitatea lui evidentă sau poate se călăuzeşte după vorba din popor « Asta-i legea, nu se schimbă/ Cât ai degete şi limbă » ; despre ouă nu se vorbeşte, deci absenţa lor nu deranjează.



Dilema zilei – Turnaţi, turnaţi, turnaţi...


foto: www.sareinochi.com
 Prima « lemă » : După 1990, primii care s-au instalat la butoanele puterii au fost securiştii, turnătorii şi cei cu « pete » moscovite la dosar. « Exaltaţii » care chiar credeau că putem scăpa de comuniştii fioroşi şi de turnători au ieşit în stradă şi aşa s-a născut fenomenul Piaţa Universităţii. Apoi au venit minerii cu bâtele şi au « plantat » democraţia « originală » a lui ilici direct în capetele sparte ale « exaltaţilor » întru democraţie . Activiştii lui ilici scoteau în centrul Capitalei lozinca nazistă « Moarte intelectualilor » şi practicile comuniste au continuat. A doua « lemă » : În ianuarie 2012, aceiaşi « martori ai lui ilici », într-un hiatus de memorie şi de identitate politică strigau… « jos comuniştii, jos securiştii ! » ; de turnători nu le venea să amintească. Lista turnătorilor a crescut periodic atingând toate domeniile profesionale sau sociale, dar penalizarea lor nu s-a petrecut până în ziua de azi. Legile pe care tot ei le-au elaborat condamnă… moral ! turnătoria ordinară, dar alte efecte nu produc. Astfel, Felix este un turnător ordinar, dar nimic nu-l împiedică să candideze la Senat, să demisioneze şi iar să candideze, jucând leapşa cu Justiţia. Roșca-Stănescu e parlamentar, Ducu Bertzi este tot în CA-ul SRR, « văruţul » infractorului Năstase, Miculescu e chiar preşedinte, Virginel Columbeanu e netulburat, aşa cum sunt toţi turnătorii dovediţi, dar neclintiţi din funcţiile tranzacţionate. Eugen Ionesco se declara « golan », dar derbedeii roşii din ziua de azi joacă o piesă de teatru absurd pe care nici marele Ionesco n-ar fi putut să şi-o imagineze. Iar noi asistăm la aceste golănii bulevardiere fără reacţie, ca la un spectacol de bâlci pentru slujnice şi soldaţi.


marți, 14 mai 2013

Dilema zilei – Ceaiul de Bancorex


 Prima « lemă » : un chinez isteţ concepe un ceai de ginseng rece pe care îl botează Mr.Pink şi-l înregistrează oficial în SUA. Este anul 1965, iar ceaiul rămâne un brand nepus în practică timp de peste 40 de ani. A doua « lemă » : într-o ţară îndepărtată de SUA se naşte, cam în acelaşi timp cu Mr.Pink, un mic inginer căruia tatăl, mare demnitar comunist îi cumpără un Trabant cu care să meargă pe la fermele de porci unde lucra. Timpul a trecut, ceaiul a rămas o marcă înregistrată, iar piticul inginer a trecut de la Trabant la Rolls Royce, de la haine simple la « saci » Yamamoto şi de la porci la « afaceri ». Era epoca falimentului Bancorex şi a naşterii miliardarilor de mucava comunişti din banii statului. Şi ajungem în 2011, anul întâlnirii dintre Mr.Pink, cel de pe hârtie şi a milionarului scăpătat ce făcuse avere pentru că a luat bani de la Bancorex şi nu i-a mai dat înapoi. Cum afacerile mergeau din ce în ce mai prost, milionarul pitic s-a decis să « salveze » nişte bani, undeva departe, tocmai în SUA. Găseşte acolo ceaiul de ginseng şi alte câteva mărci înregistrate, dar inexistente pe piaţa americană, le cumpără şi compune o poveste pentru piţipoanca pe care o transformase în « duamnă» prin căsătorie. Prima pagină a cancanurilor era ţinută cu asupra de măsură, iar publicitatea gratuită venea, chiar şi aşa negativă cum era ; comuniştii români reuşiseră să ducă la nivel de « artă » publicitatea negativă. După un « divorţ » prea mult mediatizat, fosta corvetă apare ca un mare model internaţional, capabilă s-o pună în umbră şi pe Naomi Campbel şi combinată cu un chinezel fără nume pe care ea însăşi îl botează… Mr.Pink ! Mistificarea îşi urmează cursul, corveta îşi etalează în continuare fake-urile, iar banii Bancorex-ului şed cuminţi în băncile americane, fără ca instituţiile statului român să aibă ceva obiecţii. Totul e doar o altfel de « Alba ca Zăpada şi cei 7 pitici », o poveste pentru cei cu creier de copii foarte mici.

duminică, 12 mai 2013

Ţara unde absurdul e posibil


Mihai si Ana Argesanu  

 Dacă SUA e « ţara tuturor posibilităţilor », România post-revolutionară a devenit « ţara în care totul e posibil » ; chiar şi (sau mai ales) absurdul. Tot ceea ce în alte părţi ale lumii civilizate este blamat şi condamnat, la noi a devenit prestigios, respectat şi admirat. Trăim într-un deplin teatru absurd, grotesc, fioros şi idiotizant. Ne mirăm că noi, ca popor regresăm la capitolul IQ, dar nu vrem să vedem din ce cauze. Cât poate rezista fiinţa naţională, cât se poate opune idiotizării, în condiţiile în care absolut toate mediile de informare îşi aduc cu prisosinţă contribuţia ?

În nici o ţară mediu civilizată populaţia nu va asista la elogierea greţoasă a unui infractor de drept comun, proaspăt eliberat condiţionat, nicăieri istoria reală nu va fi ascunsă din considerente politice străine poporului, dar foarte proprii derbedeilor de la guvernare şi niciunde un plagiator ordinar, un golan de cartier, de altfel, nu va fi numit pentru a doua oară premier, indiferent ce interese ar fi la mijloc. Nu ştiu să fi întâlnit undeva promiscuitatea ridicată la rang de « vedetism » şi exemplu dat prostimii, ca în România ; ţigăncile florărese semi-idioate şi curvele devin « vedete », cancanurile sunt şi ele simulate, toate pentru a face chiar şi negativ publicitate. Consecinţele acestui sistem de valori complet răsturnat le vedem zilnic şi le vom vedea din ce în ce mai apăsat.


Asistăm sideraţi la un dualism absurd, republica în care există şi un preşedinte, dar şi un rege fără regat (un al doilea absurd), în timp ce presa ne prezintă o familie (să-i spunem oarecare pentru că nu familia e vinovată de trădările incontestabile ale celui care îşi spune « rege ») și festivităţile organizate de ea. Apar pe rând un croitor al « casei regale », un furnizor de nu-ştiu-ce, un purtător de cuvânt ș.a.m.d. al aceleiaşi « case », dar nicăieri nu se vorbeşte despre furnizorii Preşedinţiei din Republica România. Încet-încet ajungem la concluzia că ţara noastră a devenit « unică ». Unică, nu în sensul obişnuit al cuvântului, ci doar prin colecţia sa impresionantă de bizarerii politico-sociale.


Se poate presupune că la nivel guvernamental/statal nu sunt cunoscute « măreţele » fapte ale lui Mihai, dar nu e deloc aşa. Dat în judecată de către Statul roman pentru vânzarea fără drept a două tablouri de El Greco pentru suma totală de 33 milioane de dolari la valoarea dolarului din 1970, Mihai a « tras » de proces ani de zile. El a fost închis şi redeschis de câteva ori, de două ori, cel puţin, după 1990. « Cinstitul » ilici ştie foarte bine asta, pentru că el a şi făcut, ca preşedinte al ţării demersurile, atât pentru închiderea, cât şi pentru redeschiderea procesului, dar nu suflă o vorbă ; e firesc, Mihai este pentru psd, « mumia » utilă. Dar toate documentele referitoare la proces, ca şi cele legate într-un fel sau altul de « faptele » lui Mihai şi cât anume au tot plătit guvernele României preţul trădării, toate sunt la guvern şi la ele au acces toate guvernele care se succed, fie ele psd, usl sau PDL. Cu toate astea, nimeni nu le vede, nimeni « nu ştie » ceva despre ele şi toată clasa politică e într-o fericire pe care populaţia deloc n-o împărtăşeşte.


În loc să-şi vândă proprietăţile din Elveţia şi proprietatea din Florida pentru a vieţui în România, tranzacţionistul Mihai le păstrează, că doar are 5 fete, dar « acceptă » « regal » ca amărâtul de contribuabil să-i plătească facturile de curent ce se ridică la cca. 3 milioane euro pe an ; fireşte, în semn de « respect ». Dar plătitorul de taxe, biruri şi accize ştie că o parte din banii săi se duc în buzunarul unui trădător de ţară care a făcut avere în străinătate, nu aşa cum spunea el minţind – prin muncă, ci prin vânzarea ilegală a bunurilor moştenite şi beneficiind de sinecura guvernelor comuniste, cel puţin până în 1970 ? Nu, românii nu ştiu şi, din punctul de vedere al guvernanţilor, nici nu e nevoie să ştie pentru că « ei » ştiu mai bine ce le este util românilor şi ce nu. Românii nu trebuie să fie decât un popor de foci dresate, care să aplaude, să rabde şi, uneori, să primească semnul adevăratei « preţuiri » pe care guvernanţii o au pentru ei : un mititel, o sarmăluţă şi, eventual, o bere ; fireşte, de pomană. Este sau nu corect, d-le Președinte ?

Dilema zilei – Margareta Sencovici


 Prima „lemă”: În ședința consiliului F.N.D. din 24 ianuarie 1945, Alexandru Sencovici, în calitatea sa de reprezentant al Sindicatelor unite, declara că, întrucât în Transilvania locuiau un milion de secui, era inadecvat să se spună că teritoriul respectiv era pământ românesc. "Și de ce să ne angajăm noi că este pământ românesc, când putem spune 'partea țării noastre'. Pentru că românii vor spune: acesta este pământul nostru. Și în jumătate de sate sunt români și în cealaltă jumătate a satelor unguri. Tocmai acestea sunt problemele de bază ale Transilvaniei. Și de ce să îl declarăm pământ românesc?" Alexandru Sencovici a fost ministru comunist din 1948 şi până în 1970, apoi fiind doar membru al CC al PCR. Nora sa, Margareta Pâslaru – Sencovici a „emigrat” în SUA, împreună cu soţul ei, fiica lor, Ana-Maria fiind şi azi tot acolo. A doua „lemă”: cunoscuta cântăreaţă va fi azi „decorată” de către Mihai Argeşanu prin mijlocirea fiicei sale vorbitoare de limbă română, Margareta Duda. Trecând peste grotescul situaţiei, în care se tot dau „scuipători” simbolice, dar ilegale în Republica România, mă întreb pentru care merite i se acordă Margaretei „distincţia”: pentru cântec sau pentru trecuta (despre prezent nu ştiu) sa colaborare cu agenţii KGB din România în pregătirea loviturii de stat cunoscută sub numele de „Revoluţia română”? Fireşte, un răspuns nu putem primi, dar prezenţa sa aproape obsesivă în presa felixiană poate să ne dea o idee.


sâmbătă, 11 mai 2013

Careu de infractori cu rege în coadă



 România de după 1990 e o ţară parcă mai festivistă decât era înainte. Încă după Revoluţie a apărut moda « prapurilor » şi a « icoanelor » purtate cu orice prilej când ateii îşi doreau să pară credincioşi. În acelaşi tipar se înscriu şi manifestările bizare cu ocazia sărbătoririi unei zile inexistente : « ziua monarhiei useliste ». Cu această ocazie am putut s-o vedem pe Margareta depunând stânjenită un buchet de flori, nu la mormântul lui Carol I, ci la statuia sa din buricul Bucureştiului, pe prince Dudu care o încuraja să facă gestul mai cu aplomb, sute sau mii de proşti care au venit (invitaţi, desigur) la Palatul Elisabeta, nu pentru a sorbi vorbele bâlbâite ale senilului fost rege, care era plecat puţin în Elveţia la una dintre proprietăţile sale, ci pentru a se bucura ca nişte căţei scărpinaţi între urechi de prezenţa la balcon a Margaretei şi a « prinţului consort » de Nottara, acelaşi Dudu.

Faptele trecute ale lui Mihai sunt ţinute bine sub oboroc pentru a nu ştirbi în vreun fel respectul pe care prostimea i-l arătă. Dacă ar fi întrebat, el însuşi n-ar şti să spună de ce ar trebui să merite respect şi din partea ruşilor lui Stalin, şi a comuniştilor lui Groza, dar şi a oropsitei populaţii din România pe care a vândut-o profitabil. El ştie că a primit « Pobeda » cu diamante şi nu a pierdut nici o ocazie să se laude presei internaţionale cu asta ; preţul primei trădări. Dar senilul bâlbâit nu e cultivat aiurea şi nici degeaba nu-i plăteşte statul român factura anuală de 3 milioane de euro ; el e bun la casa usl-ului pentru că a fost un tranzactionist încă din copilărie, pe alocuri răzbunător ca un copil ce este şi azi, răzbunare care a costat ţara enorm şi care l-a dat în faţa plutonului de execuţie pe Mareşalul Antonescu. Un exemplu de demnitate şi de patriotism, Mareşalul va rămâne în istorie ca patriot, cu toate greşelile sale, pe când Mihai nu va putea purta altceva decât stigmatul ruşinos al trădării, al vânzării de ţară, ţara pe care atât de mult s-au luptat Carol I şi Ferdinand să o facă mare, întreagă şi modernă.

Pe lângă Mihai, foșgăind ca gândacii de bucătărie, infractorii usl ţin să se bage în faţă, să fie şi ei respectaţi, că doar şi ei merită ! Republicani-monarhiști, candidând la prezidenţiale şi ridicând în slăvi monarhia, penalii aflaţi la putere n-au nevoie nici de vreo formă de guvernământ şi nici de legi ; la ei funcţionează doar legea bunului plac şi « noi vrem respect ». Unde să găsească ei respect în afară cartelurilor din care fac parte ? Simplu : alăturându-se celuilalt infractor, cel cu « sânge albastru ». În felul ăsta, ei îl ridică în slăvi pe trădător, dar o parte a respectului prostimii se răsfrânge şi asupra lor, ca între penali.

Partidul care ţine în fruntea lui un hoţ dovedit şi un plagiator de trist renume internaţional şi care îl mai şi pune pe acesta premier, nu poate fi un partid, judecând după normele acceptate în lumea civilizată, ci doar un cartel, o grupare infracţională organizată, de dimensiuni statale. Paradoxal şi de netolerat, infractorii usl sunt prezentaţi aproape invariabil ca nişte victime ale unui « sistem » neprecizat şi nedovedit de cineva, dar insistenţa cu care este prezentată adularea deșănţată a infractorului Năstase ne plasează nu printre ţările europene, ci în rândul bantustanelor din Africa Neagră şi înapoiată.

Imaginea unui Voicu mustăcios « à la tzigane » votând cu ambele mâini în Parlament şi aţinându-se pe lângă mumia umblătoare a fostului rege în timp ce izul de puşcărie îi dădea deja târcoale, este şi imaginea unuia dintre membrii unei junte militare sud-americane, unde legea nu există, iar abuzurile nici nu mai merită contabilizate. Presa dezvăluie zilnic fapte penale ce ar conduce minim la demisia celor implicaţi, dar, întocmai ca în regimurile autoritare, noi vorbim, noi auzim ; ei îşi văd de treabă netulburaţi, acaparează ilegal hălci întregi ale economiei naţionale, iar prostimea se bucura din când în când la o sarma « social-democrată » sau la un mic « liberal » primite de pomană ; să fie de sufletul ţării pe care ei au dat-o pe mâna infractorilor…  

Dilema zilei – Republica monarhistă


 Prima « lemă » : 10 mai a fost Ziua Independenţei României din 1877 şi până la instaurarea republicii, în 30 decembrie 1947. Cu toate că ziua impusă de comunişti, 9 mai, nu are de ce să fie o anivarsare a independenţei, Mihai Argeşanu (cel care încă îşi spune « rege ») n-a suflat o vorbă şi n-a întreprins nimic pentru ca toate să revină la normal, cum de altfel în toată viaţa lui n-a făcut ceva bun. A doua « lemă » : după abdicarea voluntară, urmare a tranzacţiei dintre Mihai şi guvernul Petru Groza, România a devenit republică şi asta e şi în ziua de azi. Deşi e republică, pe 10 mai România serbează… « ziua monarhiei », intrând astfel în Guiness Book ca singura republică în care se sărbătoreşte monarhia; care monarhie, asta încă nu e limpede pentru că activitatea politică a Casei Regale s-a încheiat odată cu semnarea acelui act de abdicare cu care Mihai a venit în buzunar de la Sinaia la Bucureşti. România se afla azi în plin teatru absurd : oficialităţile republicii preamăresc monarhia, cetăţeanul Mihai este numit « rege » împotriva oricăror uzanţe ale caselor regale europene, statul republican român îi plăteşte unui cetăţean fost rege o factură de 3 milioane euro pe an, în timp ce în stradă sunt mii de români trimişi în şomaj de incompetenţa guvernului şi însuşi Mihai se comportă ca şi când se poate trece peste abdicarea sa, doar pentru că el afirmă azi că ar fi fost forţată. România nu-şi sărbătoreşte Ziua Independenţei, dar îl serbează pe cel care a vândut-o pentru 42 de tablouri de mare valoare şi pentru o sinecură deloc modică (200.000$ pe an) hotărâtă de guvernul Groza. De ce să ne mirăm că în republica penalilor şi a puşcăriaşilor, trădătorul e « rege » ? Republica monarhistă nu face decât să mai adauge România cu un subiect pe lista puţinelor ţări paradoxale din lume : nimeni n-a mai avut un premier plagiator care să ia şi al doilea mandat în loc să demisioneze, nimeni n-a mai ovaţionat un puşcăriaş ca Năstase, nimeni n-a pomenit ca un premier să mintă îngrozitor la întâlnirile internaţionale şi nimeni nu şi-a mai omagiat trădătorii de ţară. Lista paradoxurilor rămâne deschisă încă 4 ani ; minim…