Era anul 1990. La putere se instalase ilici acompaniat de restul complotiştilor sprijiniţi în acţiunile lor de Moscova. Fără nici o putinţă de tăgadă, Revoluţia română a fost deturnată încă de la început. Noii-vechi comunişti au fost nevoiţi să facă aproape peste noapte un întreg sistem care să le asigure continuitatea. Bazele lui au fost puse chiar înainte de căderea lui Ceauşescu chiar de către conspiratori sub discreta oblăduire a serviciilor sovietice de informaţii. Fireşte că primii „dizidenţi” au fost tocmai ei, cei care nu au suferit vreo clipă din cauza atrocităţilor Securităţii. Cineva pomenea deunăzi despre Brucan şi „Scrisoarea celor 6” omiţând să cerceteze ce entitate se afla în spatele ei. A pomeni despre legăturile lui Brucan cu KGB-ul este un truism; la fel de bine putem aminti despre „englezoaica” Alexandra Sidorovici, soţia lui Brucan şi responsabilă, alături de alţi mari criminali bolşevici de crearea sistemului concentraţionar din România. Dacă alţii nu spun, nici eu nu voi fi în măsură să vorbesc despre cel care a condus „Operaţiunea Scrisoarea” şi nici despre influenţa pe care el o exercita chiar şi azi asupra unor lichele ca Felix, ilici & comp. (plagiatorul nu exista în această ecuaţie şi nici alţi titirezi ca Antenescu Fascistul, Jiji Oierul etc.).
Revenind la sistem, acesta a început să se contureze
întâi la nivelul cel mai înalt politic, după care s-a multiplicat în sute de
replici în tot atâtea domenii de activitate ale societăţii „civile” şi
economiei. În scurt timp, totul a început să semene cu o piesă din teatrul
absurd; cineva care privea doar la televizor, fără a ieşi din casa putea să se
declare mulţumit, dar toţi ceilalţi vedeau limpede diferenţa uriaşă dintre
realitatea înconjurătoare şi acea „realitate” servită la tele-vizuini. Sistemul
politic a fost gândit de aşa manieră încât să poată lăsa impresia că în România
e pluripartidism, democraţie şi libertate; şi mai ales, alternanţă la guvernare.
Să ne întoarcem în timpul Pieţei Universităţii, în
mai 1990. Atunci lansase ilici un concept nou: „pluripartidism în interiorul
Frontului”. Ce dorea „despotul luminat” prin aceasta struţo-cămilă politică?
Toate formaţiunile politice urmau să aibă identitate doctrinară proprie, dar şi
o supra-conducere, adică el. Scopul real al acestei alcătuiri fără precedent
era foarte simplu: „alternanţa” la guvernare între „stânga” şi „dreapta”, dar
în fapt urma să fie un singur partid la conducere: „Frontul”. Ştia prea bine
ilici că partidul comunist nu poate supravieţui în România fără o mască, dacă
nu pentru turma de votanţi lesne
de idiotizat, atunci măcar pentru Vestul vigilent.
Protestele nu au întârziat să apară, chiar din partea acelora care azi sunt
susţinători fervenţi ai usl. Presat de opinia publică, ilici a lăsat-o moartă;
în aparenţă... El şi-a terminat al doilea mandat şi a urmat campania electorală
din 1996.
„Liderul” „opoziţiei” era ştersul geolog, „băiatul cu
ţigările”, Milică. În campanie, Milică n-a fost vizibil aşa cum m-aş fi
aşteptat, dar, paradoxal, el a „câştigat” şi a devenit preşedinte al ţării.
Brusc, „ideologiile” s-au orientat/reorientat. Socialistul Ciorbea, pe atunci
Primar General, a fost numit premier şi şef al unui guvern ce se dorea de...
dreapta. Nu ştiu dacă Milică şi clica lui au venit la putere conştienţi de
sforile ce se trăgeau în spatele lor, dar evoluţia lor la guvernare certifica
un plan preexistent, undeva, „mai sus”. Nici poziţia lor actuală de obedienţa
totală faţă de filoruşi nu este vreo dovadă contrarie şi să nu uităm că mai
extremişti sunt azi foştii CDR-isti decât chiar ilici şi clica lui (doar ca
exemplu, Marga şi Antenescu). La începutul guvernării Constantinescu-Ciorbea
s-au lămurit apele în privinţa Partidului Democrat, la conducerea căruia venea
atunci Traian Băsescu.
„Mirosind” făcătura, Băsescu retrage partidul din
Convenţie, demisionează şi se pune la dispoziţia Justiţiei, ca urmare a
acuzelor ce n-au întârziat să apară drept represalii. Desigur, cercetarea a arătat
că erau nişte acuze nefondate, declaraţii iresponsabile ale celor care atunci
i-au devenit nu adversari, ci duşmani politici. Prin mişcarea sa, Traian
Băsescu a arătat ceva ce nu chiar toţi au avut interes să prezinte populaţiei:
toate partidele din Convenţie sunt doar nişte făcături iliesciene, partide
construite pe interese de grup şi subordonate subtil conducerii „superioare”.
Desigur, în public s-a tot jucat piesa „putere” cdr-ista contra „opoziţie”
psdr-ista, dar puţini au fost atenţi la detalii... Deşi preşedinte era Milică,
iar guvernele sale erau declarate de dreapta, politica lor era una vădit de
stânga, în timp ce în teritoriu, la nivel local, supremaţia indiscutabilă era a
comuniştilor lui ilici. Dar pentru marea masă, conducerea era a „dreptei”.
Cu fundul bine înfipt în fruntea statului, deşi
nimeni nu-l alesese acolo, ilici a decis ca minorităţile trebuie să aibă în
Parlament câte un reprezentant; fără alegeri, că alea sunt separat. Asta a dus
la prezenţa în Parlament a unor reprezentanţi care tocesc scaunul fără folos
din 1990 şi până azi. E cazul lui Pambuccian, Vainer, Păun etc. M-am întrebat
mereu de ce trebuie ca o minoritate, nu contează care, să numească şi nu să
aleagă un reprezentant. Din acest punct de vedere, găsesc că e corect sistemul
francez care nu introduce nici un parlamentar fără ca el să fie ales prin vot
popular.
Văzându-se în Parlament, minorităţile au început să
se „mişte” în consonanţă cu dorinţele „şefului” şi au constituit un grup destul
de important de parlamentari ce ţin în şah relaţia Putere-Opozitie. Un
veritabil „cal troian”, grupul minorităţilor a făcut mereu jocuri individuale
(ştie Pambuccian ce zic) sau, dacă vorbim de grup – jocuri dictate de ilici.
Sigur, unii vor protesta cum că nu e adevărat. Păi ia să vedem...
Pambuccian, prietenul celuilalt Varujan are destule
bube negre în cap ce nu pot fi cuantificate cu PC-urile lui, dar cu dosarele
DNA – da. Vainer e Preşedintele Comunităţilor Evreieşti şi vicepreşedinte al
CCIMB (Camera de comerţ Bucureşti), o altă participare la conducere alături de
oamenii lui Felix şi compania. Cândva, când Vainer era preşedintele, CCIMB era
condus exclusiv de către psd-isti şi persoane cu atribuţii necunoscute mie, cum
ar fi liderul B’Nai Brith, Jose
Iacobescu. În
momente critice, minorităţile au pus mereu condiţii pentru a nu destabiliza ţara. Decât
aşa, mai bine lipsă. Şi nu spun asta pentru a susţine că minorităţile naţionale
n-ar trebui să aibă reprezentanţi, ci doar că dacă tot ele există,
parlamentarii lor să fie aleşi prin vot popular laolaltă cu ceilalţi senatori
şi deputaţi.
În anul 2000, Milică s-a declarat „învins de sistem”,
dar a păstrat tăcerea în privinţa acestuia şi a motivelor pentru care a fost învins, iar la
putere, conform „alternanţei” a revenit ilici şi guvernul Năstase. Nu se uită
nimeni că linia imprimată în 1990 de către ilici n-a fost în nici un fel
întreruptă şi că nimeni nu s-a abătut de la ea până la momentul când Traian
Băsescu a câştigat primul mandat. Să ne amintim că Stolojan era candidatul Alianţei
DA la preşedinţie... În ultimul moment, inexplicabil până acum, el s-a retras
din cursă în favoarea... lui Traian Băsescu. Evenimentul a fost primit de
Tăriceanu cu o crispare ce n-a trecut neobservată, dar nu mai aveau ce face:
venise rândul „dreptei” la „putere”. Singurul element ce scăpa planului era tocmai candidatul la Preşedinţie, „duşmanul Băsescu”.
Alegerile s-au terminat, Băsescu devine preşedinte, iar Tăriceanu – premier. La
scurt timp, între Preşedinte şi premier au început disensiunile, iar PDL este
eliminat de la guvernare. Tăriceanu şi pnl rămân la guvernare cu sprijinul
aliaţilor oculţi – psd-iştii. Tentativa de suspendare-eliminare a lui Băsescu
pentru ca „ei” să conducă tara liniştiţi a fost respinsă de populaţie. Găleţi
de lături s-au revărsat asupra Preşedintelui Băsescu şi ele nu contenesc nici
azi. Cum-necum, Base câştigă şi al doilea mandat spre disperarea alianţei
comuniste psd-pnl. Luptele pentru eliminarea Preşedintelui de pe scena politică
au atins cote paroxistice, dar Băsescu s-a dovedit o „nucă” greu de spart.
Cu ajutorul unei prese compuse din mercenari
(majoritatea ei), sistemul conceput pentru a asigura continuitatea partidului
comunist îşi prezintă azi „roadele” otrăvite: 85% din fotoliile de parlamentar
le aparţin (am inclus şi „partidul” popo(r)ului, o caricatură
fioros-comunistoida, de „opoziţie”). Se poate spune că în „meciul” ilici &
comp. Vs Europa s-a
încheiat cu un scor zdrobitor în favoarea primilor. UE nu mai poate decât să-şi
lingă rănile şi să spere că îşi va lua cândva revanşa; din păcate, nu prea
curând.
2 comentarii:
Unele afirmatii se cer revizuite. De dragul sustinerii unei argumentari nu putem afirma orice, mai ales ca evenimentele nu sunt chiar indepartate in timp, iar unii dintre noi le mai stim. Asadar,Traian Basescu a renuntat la imunitate si s-a pus la dispozitia justitiei inaintea alegerilor din '96 (dar in cursul acelui an); P.D.(F.S.N.) nu a facut parte din Conventia Democratica ci, impreuna cu P.S.D.R.(Sergiu Cunescu), a format U.S.D. carea obtinut un scor bun, iar candidatul la presedintie si mai bun (cca23%); in timpul guvernarior C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., P.d.-ul a facut cam ce-au facut pesedistii in 2009- erau si in guvern si in opozitie, votand, de multe ori alaturi de P.D.S.R. si satelitii acestuia; Petre Roman a fost inlaturat din fruntea P.D.-ului abia prin 2001, dupa ce adusese partidul la 7%, el obtinand 3%, la prezidentiale; Paturiciu, Tariceanu& comp au trecut la inlaturarea lui Stolojan dupa ce s-au vazut cu sacii in caruta adusa de tandemul Basescu_Stolojan care avusese efect, tot asa cum alcatuirea unei Opozitii Unite de dreapta a fost conceputa si pusa-n opera din initiativa lui Valeriu Stoica. Acestia au fost pur si simplu dati afara din P.N.L. si au format P.L.-D ; are loc fuziunea cu P.D.-ul, trecut oarecum peste noapte, la gruparea populara si se formeaza P.D.-L-ul. Si ar mai fi unele, dar te las sa revezi d-ta toata documentatia. Asta daca toate cele semnalate au fost scapari involuntare. Ah, sa nu uit de fuziunea partidului Lui Magureanu cu P.D.-ul, asa ca securime exista kklau aici si inainte, dar mai ales dupa...
Desi am o buna memorie, ea se dovedeste uneori lacunara. Oricum, accentul a cazut pe aceasta plasmuire care e politica romaneasca de opereta.
Trimiteți un comentariu