Enciclopediae

Münchausen Times

”Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”. P.Ţuţea

Belle Arte

”Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. Vincent Van Gogh

Dilema zilei

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Politica

”Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei Românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator” Petre Ţuţea

Istorie

TIPVS UNIVERSALIS

luni, 30 decembrie 2013

Regele a murit, traiască republica !

 Din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din ziua de 30 Decembrie 1947, ora 15.30:

 "Şedinţa se deschide la ora 15.35 sub preşedinţia domnului Petru Groza, preşedintele guvernului. Participă: Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul industriei şi comerţului ; Ana Pauker, ministrul afacerilor străine; Vasile Luca, ministrul finanţelor ; Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne; Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale; Emil I. Bodnăraş, ministrul apărării naţionale; Lothar Rădăceanu, ministrul muncii şi asiguararilor sociale; Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor; I.Gh. Maurer, subsecretar de stat al Ministerului Industriei şi Comerţului…

Dr.Petru Groza : “Ca urmare a acestui act semnat de rege, noi trebuie să facem o proclamaţie către ţară. Iată textul acestei proclamaţii : “Muncitori, ţărani, intelectuali, soldaţi, subofiţeri, ofiţeri, cetăţeni şi cetăţene ai României. Regele Mihai I a abdicat azi de la tron. În actul de abdicare, semnat astăzi, la 30 Decembrie 1947, constata că in viaţa statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere a Ţării, Regele consideră că "instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României". Astfel poporul român a dobândit libertatea de a-şi clădi o formă nouă de stat : Republica Populară ! Muncitori, ţărani şi intelectuali, ostaşi, subofiţeri şi ofiţeri, cetăţene şi cetăţeni ! Să înălţăm noua formă de viaţă a statului nostru, Republica Populară Romană, Patria tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi de la sate!”

Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului : “Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoiala. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei este o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduire, - cum poate inamicii noştri n-ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei mamă, poporul a făcut astăzi un divorţ şi decent şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important, că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Nimeni n-a fost supărat cu ceva. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase.

Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş, pentru felul în care poporul nostru a ţinut să se poarte faţă de acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras – lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător. Deci, fostul rege va fi respectat, că orice alt cetăţean al acestei ţări. Acum, potrivit Constituţiei, o dată cu încetarea monarhiei, trebuie instituită o regenţă.

Cum însă noi suntem oameni politici, care înregistrăm realităţile, avem formele noastre şi trebuie să dezvăţăm pe oameni să tot vorbească despre rege şi despre regenţă, am hotărât ca acest organ să fie numit Prezidium-ul Republicii Populare Române. El va fi constituit din 5 persoane, oameni onorabili, de suprafarta şi îşi va exercita atribuţiunile până când Constituanta îşi va face datoria.
În acest Prezidium propun pe domnii: Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor; Prof.dr.C.I.Parhon, preşedintele A.R.L.U.S.-ului; Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale; Gh.Stere, preşedintele Curţii de Apel din Bucureşti şi Ion Niculi, vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor. În rest, rog pe doamnele şi domnii miniştri să stea tot timpul în Capitală, la departamentele respective, renunţând la cele câteva zile de vacanţă care au mai rămas, dat fiind aceste evenimente.”

Consiliul aprobă propunerea domnului prim-ministru.
Şedinţa se ridică la ora 16.10.”


sâmbătă, 28 decembrie 2013

"Marxismul şi doctrina liberalismului clasic"

 Adolphe Blanqui, protejatul lui Jean-Baptiste Say, a fost succesorul acestuia la catedra de economie politică de la Coservatoire des Arts et Métiers. Într-o lucrare publicată în anul 1837, care constituie, probabil, prima istorie a gândirii economice, el scria: “În toate revoluţiile s-au înfruntat, în permanenţă, doar două părţi opuse: cei ce doreau să trăiască din propria lor muncă şi cei ce doreau să trăiască din munca altora… Patricieni şi plebei, sclavi şi oameni liberi, guelfi şi ghibelini, roze albe sau roze roşii, cavaleri regalişti (partizanii regelui Charles I al Angliei, n. tr.) şi “capete rotunde” (partizanii lui Cromwell, n. tr.), liberali şi servili, sunt doar varietăţi ale aceleiaşi specii.” Blanqui explicitează imediat ceea ce el consideră a fi miza aceastor confruntări sociale: “Astfel, în unele ţări, lucrătorului îi este răpit fructul străduinţelor sale în numele intereselor de stat, prin mijlocirea taxelor; în altele, prin mijlocirea unor privilegii, cum ar fi considerarea muncii drept o concesiune regală, regalităţii cuvenindu-i-se astfel o răsplată pentru dreptul de a i te devota. Acelaşi abuz este reprodus, într-o formă mai indirectă, dar nu mai puţin opresivă, atunci când, prin mijlocirea taxelor vamale, statul împarte cu industriile priviliegiate câştigurile provenite din taxele impuse tuturor celor ce nu deţin privilegii.”

Însă Blanqui nu este nicidecum iniţiatorul acestui tip de analiză liberală a conflictului dintre clase; mai degrabă, putem afirma că el se integrează într-o mişcare de idei specifică cercurilor liberale în primele decade ale secolului al XIX-lea. Marx şi Engels cunoşteau existenţa a cel puţin câtorva dintre formele incipiente ale acestei noţiuni. Într-o scrisoare adresată în 1852 unuia dintre adepţii săi, Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirmă: “Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor.” Cei mai importanţi “istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry; doi ani mai târziu, el se va referi la Thierry numindu-l ”părinte al “luptei de clasă în istoriografia franceză”.


Filiaţia “burgeză” a teroriei marxiste a fost recunoscută dechis de succesorii imediaţi ai lui Marx. Spre sfârşitul vieţii sale, Engels sugera că atât de puţin importanţi sunt indivizii pentru istorie, în comparaţie cu marile forţe subterane ale societăţii, încât chiar dacă Marx nu ar fi existat, “concepţia materialistă asupra istoriei” ar fi fost descoperită de altcineva; afirmaţia sa se baza pe faptul că “Thierry, Mignet, Guizot şi toţi istoricii englezi dinainte de 1850” se îndreptau spre ea. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase “burghezia” – şi nu pe Marx – pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. 

Importanţa deosebită pe care gânditorii liberali de la Le Censeur Européen o acordau exploatării nesăţioase a clasei productive de către clasa din ce în ce mai numeroasă a funcţionarilor de stat este un alt punct de întâlnire cu marxismul. După cum s-a mai observat, marxismul combină două viziuni extrem de diferite despre stat. Cel mai adesea, statul este considerat instrumentul prin care se exercită dominaţia claselor exploatatoare, clase ce sunt definite prin poziţia lor faţă de procesul social de producţie, de exemplu, clasa capitaliştilor. Cu toate acestea, Marx caracterizează uneori statul însuşi ca pe un agent exploatator independent. Astfel, în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx afirmă, într-o optică clar industrialistă: “Această forţă executivă, cu imensa ei organizare birocratică şi militară, cu complicatul şi artificialul ei mecanism de stat, cu o armată de jumătate de milon de funcţionari, pe lângă o altă armată de jumătate de milion de soldaţi, acest grozav organism parazitar care strânge ca într-o plasă corpul societăţii franceze, astupându-i toţi porii, s-a născut în epoca monarhiei absolute…”.
Potrivit lui Marx, toate regimurile de până acum au contribuit la extinderea acestui corp parazitar. El adaugă: “Orice interes comun a fost imediat desprins de societate şi opus ei ca interes superior, general, sustas iniţiativei membrilor societăţii şi transformat în obiect al activităţii guvernamentale, începând cu podul, clădirea şcolii şi averea comunală a unui sat, până la căile ferate, avuţia naţională şi universitatea Franţei… Toate revoluţiile au desăvârşit această maşină în loc de a o sfărâma. Partidele care se succedeau, luptând între ele pentru putere, considerau cucerirea acestui imens edificiu de stat ca principala pradă a învingătorului.”

Ulterior, în Războiul civil din Franţa, Marx scria despre “excrescenţa parazitară numită stat, care se hrăneşte de pe urma societăţii, stânjenind-i libera dezvoltare”. Astfel, concepţia “statului parazit” apare clar exprimată în scrierile lui Marx. Este, însă, incorect a afirma, aşa cum o face Richard N. Hunt, că Marx ar fi fost iniţiatorul acestei idei. Cu câteva decenii înaintea apariţiei scrierilor lui Marx, grupul de la Le Censeur Européen văzuse, deja, în statul parazitar, manifestarea cea mai semnificativă a spiritului spoliator şi devastator în societatea modernă.

O altă similitudine între industrailism şi marxism ţine de definiţia noţiunii de ideologie. Potrivit concepţiei industrialiste, există idei şi valori ce servesc intereselor claselor productive şi, respectiv, exploatatoare. Comte, de exemplu, menţionează judecata tipic feudală, potrivit căreia cei ce asudă pentru averea lor sunt lipsiţi de nobleţe, în timp ce aceia ce “o câştigă prin vărsarea sâgelui semenilor lor” se acoperă de glorie; o asemenea idee, prin excelenţă barbară, se încearcă a fi mistificată şi mascată, afirmă Comte, prin situarea ei în contextul antichităţii clasice. Comte vorbea chiar de existenţa a ceea ce s-ar putea numi “falsă conştiinţă”, adică susţinerea de către membrii unei clase a unor idei contrare propriilor lor interese şi folositoare intereselor clasei opuse. El afirmă: “Războiul purtat de către sclavi împotriva stăpânilor lor are ceva josnic în ochii noştri. Aceşti oameni luptă pentru ca roadele străduinţelor lor să nu fie jefuite de către cei care-i asupresc; este un război ignobil. În schimb, războiul purtat de Pompei împotriva lui Cezar ne încântă; miza acestuia este de a descoperi care dintre ei va tiraniza în viitor lumea; el se dă între oameni la fel de incapabili de a trăi din propriile lor eforturi; este un război nobil. Dacă cercetăm opiniile noastre, căutând originea lor, vom descoperi că majoritatea lor au fost produse de duşmanii noştri.”

Alte teorii liberale ale conflictului de clasă

Doctrina industrialistă nu a fost nicidecum prima şi singura teorie liberală a conflictului de clasă. În Statele Unite, câţiva jeffersonieni şi jacksonieni s-au ocupat şi ei cu chestiunea claselor, în sensul relevant politic al termenului, şi au ajuns la concluzii care amintesc de soluţia industrialistă. John Taylor din Carolina, William Leggett şi John C. Calhoun au fost observatori subtili şi critici ai grupurilor sociale despre care credeau că ar încerca să utilizeze puterea politică pentru a exploata restul societăţii, pe producători.
John Taylor era revoltat de ceea ce el considera că reprezintă o trădare a principiilor Revoluţiei americane de către o nouă aristocraţie întemeiată pe “interese juridice separate”, de către bancherii care se bucurau de privilegiul de a emite bani de hârtie cu statut de legal tender (mijloace legale de plată) şi de către beneficiarii lucrărilor de “utilitate publică” şi ai tarifelor protecţioniste. Societatea amenicană a fost divizată între cei privilegiaţi şi cei lipsiţi de privilegii “prin această resuscitate de fond a sistemului feudal.”

Două decenii mai târziu, în 1830, radicalul nordist William Leggett denunţa aceleaşi clase exploatatoare. Jeffersonian convins şi discipol al lui Adam Smith şi J.-B. Say, Leggett susţinea că principiile economiei politice sunt aceleaşi cu cele ale republicii americane: Laissez-faire, Do not govern too much. Acest sistem de drepturi egale a fost răsturnat de către o nouă aristocraţie. O parte a ei, categoria bancherilor racordaţi la stat devenise ţinta predilectă a atacurilor lui Leggett: “Nu avem oare şi noi categoriile noastre privilegiate? Nobilimea noastră cu înscrisuri?
Aristocraţi acoperiţi cu imunităţi speciale, care controlează, indirect, dar sigur, puterea statului, monopolizează sursele cele mai copioase de profit pecuniar şi storc până şi ultimul strop din truda altora? Pe scurt, nu avem oare, asemenea bieţilor servi din Europa, prea nobilul nostru stăpân…? Dacă cineva nu cunoaşte încă răspunsul la aceste întrebări, n-are decât să facă o plimbare pe Wall-Street.” Aristocraţia amenricană a favorizat, în mod firesc, o guvernare puternică, cu un control asupra sistemului bancar. Leggett, din contra, cere “separarea totală a guvernului de sistemul bancar şi de credit”.  
 John C. Calhoun, în lucrarea sa „Disquisition on Government”, atrage atenţia asupra puterii statului de a preleva impozite, putere al cărei “rezultat necesar” este “de a împărţi comunitatea în două mari clase: una alcătuită din cei ce plătesc efectiv taxe şi care, desigur, supotă exclusiv povara susţinerii guvernului; cealaltă, a beneficiarilor contribuţiei lor care sunt, în realitate, susţinuţi de guvern; sau, pe scurt, de a împărţi comunitatea în plătitori de taxe şi consumatori de taxe. Rezultatul este, însă, faptul că aceste două clase sunt plasate în raporturi antagonice relativ la activiatea fiscală a guvernului şi la întreaga suită de politici legate de aceasta.

Retorica liberală a conflictului de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor (corn laws), fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii. Ea stă în spatele atacului lansat de William Graham Sumner împotriva “plutocraţilor”, capitalişti ce folosesc mai degrabă statul decât piaţa pentru a face avere.

Conflictul de clasă în regimurile marxiste

Din punct de vedere ştiinţific, teoria liberală – care situează sursa conflictului de clasă în exerciţiul puterii statului – pare a avea cel puţin un avantaj major în comparaţie cu analiza marxistă convenţională: teoria liberală este capabilă să explice structura şi funcţionarea societăţilor marxiste însele. “Comuniştii – scria Marx – pot rezuma teoria lor într-o singură formulă: desfiinţarea proprietăţii private.” Cu toate acestea, societăţile comuniste care au desfiinţat proprieatea privată, nu par a fi pe drumul abolirii claselor. Acestă stare de fapt i-a condus pe teoreticienii marxişti spre tot felul de interpretări profund obscure, spre analize confuze şi lamentări justificate, privitoare la inadecvarea unei analize “pur economice” a conflictului de clasă pentru explicarea realităţii empirice din statele socialiste. În schimb, teoria liberală a conflictului de clasă pare cea mai potrivită pentru a aborda aceste probleme într-un context în care accesul la avere, prestigiu şi influenţă este determinat de controlul asupra aparatului de stat.

de Ralph Raico 

(Traducerea - Mioara Cosmescu şi Cristian Comănescu)

marți, 24 decembrie 2013

„Baba i-o dă soldatului”

 Motto: La radio Erevan soseşte întrebarea: „E-adievărat că la Moscova ruliază filmul ierotico-isteric „Baba i-o dă soldatului?”. Radio Erevan răspunde: „Da, ie-adievărat, dar nu e un film ierotico-isteric, ci unul ieroico-istoric şi nu se numeşte „Baba i-o dă soldatului”, ci „Balada soldatului”.

În primul an de şcoală învăţăm abecedarul, scris şi citit. Apoi unii dezvoltăm acţiunea, alţii doar folosesc imaginaţia, lăsând cititul pe un plan secund, eventual folosind lectura doar atunci când au nevoie să ştie un cuvânt dintr-un dicţionar de limbi străine. Rezultatele nu sunt mereu de excepţie, în general ele fiind mai mult nişte produse ale fanteziei, de cele mai multe ori rupte de realitate.

O ilustrare a celor spuse mai sus este întâmplarea încă neclară petrecută acum vreo trei luni... Într-una din zile, primesc un email scurt de la o doamnă inspector şef, angajată a Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate. Spunea doamna că există o „sesizare” în ceea ce mă priveşte şi ar fi cazul s-o rezolvăm. Cum era firesc, mi-am declarat disponibilitatea şi am aşteptat plângerea pentru a lua la cunoştinţă de acuzele aduse. În locul ei, primesc de la poliţistă o sinteză a sintezei plângerii, aşa cum se va dovedi mult ulterior, o interpretare absolut personală a ei. Pe scurt, îmi aducea la cunoştinţă că o doamnă, că mai frumos nu pot să-i spun, mă acuză de... hărţuire „prin intermediul internetului”. Fireşte, acuza de hărţuire, aşa cum ea a fost formulată în email-ul primit, nu există deloc în plângerea depusă, aşa cum, de altfel, nu există nici o altă acuză bine definită. Cu toate acestea, poliţista îmi cerea să formulez un punct de vedere în raport cu nişte acuze vagi ce nici măcar nu mi-au fost aduse la cunoştinţă, aşa cum o cerea procedura poliţienească. În mod clar, pentru a răspunde unor acuze, ele trebuie formulate ca atare, nu deduse de un inspector de poliţie. Cu toate astea, cuprins de revoltă în faţa unei acuze de hărţuire, am decis să-i istorisesc poliţistei un istoric sumarizat al unor evenimente care au avut-o în centrul atenţiei pe petentă, dovedind fără putinţă de tăgadă că nu este posibil să hărţuiesc o persoană cu care nu doresc să mai am vreo legătură, fie ea şi formală, iar asta ca urmare a dorinţei mele expres şi chiar imperios formulate în câteva rânduri. Cu această ocazie, i-am cerut doamnei inspector să-mi pună la dispoziţie plângerea pentru a putea formula o apărare în cunoştinţă de cauză.

Neaşteptat poate, poliţista nu numai că nu s-a deranjat să-mi furnizeze nici măcar pasaje din plângere, dacă, aşa cum era normal, petiţia în integralitatea ei nu dorea să mi-o pună la dispoziţie, ci, mai mult, apreciind că explicaţiile mele sunt suficiente, a pus concluzii finale: dosarul a fost clasat deoarece plângerea se dovedea a nu avea obiect. Fireşte că mi s-a părut straniu să fiu anchetat/cercetat fără a mi se aduce la cunoştinţă obiectul şi subiectul, conform procedurilor, chiar şi atunci când soluţia pronunţată mi-a fost favorabilă (nici nu se putea altfel), aşa că am insistat să-mi fie pusă la dispoziţie petiţia, exprimând intenţia mea fermă de a depune la rândul meu o plângere pentru denunţ calomnios la adresa doamnei (că mai frumos nu pot să-i spun) care comisese o faptă de natură penală. Refuzul poliţistei a fost evident, chiar dacă nu l-a formulat ca atare: mi-a urat cele cuvenite, şi tăcerea s-a aşternut peste întreaga poveste ; doar din partea ei.

Contrariat, am cerut şefilor Poliţiei să intervină pentru ca situaţia să intre în legalitate, fie şi post factum. După intervenţii la toţi adjuncţii Inspectorului General al Poliţiei, primesc un răspuns oficial; cu întârziere, dar el a venit. Era semnat de un fost sectorist („tablagiu” i se spunea pe vremea când activa în funcţia respectivă), devenit director al Controlului din Poliţia română şi, pe deasupra, comisar şef. Poate neaşteptat, răspunsul era o miştocăreală bulevardieră care nu răspundea în nici un fel cererii mele, dar mă informa că plângerea al cărei obiect fusesem a fost depusă de „o persoană de sex femeiesc”, dar că ea a fost soluţionată aşa cum ştiam. Dacă doream să iau act de conţinutul ei, mă invita la sediul Poliţiei (neapărat cu un act de identitate; în cazul meu, faptul că eram o persoană de sex bărbătesc nu era suficient), deşi era la curent că am domiciliul în străinătate. N-o să trec în revistă toate demersurile făcute, ci o să spun doar că de la ministrul Stroe nici până azi n-am primit un răspuns; e ministerul moştenit de la mama dumnealui şi face ce vrea el acolo... Doar n-o să-mi dea mie socoteală...

Nu mă iluzionam că usl ar putea respecta legile, tocmai din acest motiv nici n-am avut aşteptări; ce mare lucru se întâmplase? Un cetăţean fusese anchetat, dosarul fusese soluţionat, iar el, cetăţeanul, habar n-avea de ce fusese obiectul unei cercetări cu caracter penal. În plus, cetăţeanul mai era şi obraznic, pentru că întrebase „ce lege dă dreptul Serviciului de Combatere a Criminalităţii Informatice să cerceteze o plângere de... hărţuire?”, fie ea şi mincinoasă. Vajnica noastră Miliţie nu are de dat socoteală nimănui, nu-i aşa?

Dar, în viaţă nu le poţi avea pe toate, aşa că şi miştocăreala poliţienească a luat sfârşit când petiţia a ajuns unde trebuia. Ca urmare, primesc un răspuns detaliat (de data asta şi serios) de la acelaşi fost tablagiu. De această dată el spunea că „a fost înregistrată o sesizare depusă de către doamna Diaconu Eliza Iuliana (deşi ar fi trebuit să formuleze aşa cum e trecut în cartea de identitate, Iuliana Eliza, nu ca pe un site de socializare n.a.)”. Aceasta afirma că eu, cel care „deţin mai multe bloguri (corect!) şi pagini de FB (adică Facebook; informaţie mincinoasă, având în vedere că eu, spre deosebire de dânsa, nu am decât un singur cont pe respectivul site de socializare, paginile pe care le administrez fiind pagini ale blogurilor respective) a început să posteze pe acestea mesaje cu un conţinut denigrator la persoana sa, divulgând numeroase detalii din viaţa privată, de natură a-i afecta imaginea atât în relaţiile personale, cât şi în cele profesionale”... „Toate aceste mesaje sunt postate sub forma unei cărţi electronice în care, deşi nu foloseşte numele exact, foloseşte detalii din care reiese cu uşurinţă că este vorba despre persoana sa”.


Aşa cum i-am comunicat şi doamnei inspector şef, cea care a fost nevoită să-mi remită plângerea pe care o şi soluţionase, şi asta la cererea Inspectorului General, că altfel dumneaei nu avea de gând s-o facă, singura carte electronică la care lucrez încă este „Secrete arzătoare”, dar acolo sunt nişte personaje cu nume fictive, personaje care nu aduc atingere onoarei (aşa s-a exprimat petenta şi nu-mi permit să o contrazic) nici unei persoane reale. Stau şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă toate femeile care se consideră de moravuri uşoare, ca Didina, s-ar identifica în carte şi s-ar apuca să-mi facă plângeri?! Rămân la părerea mea, că doamna Eliza Iuliana Diaconu nu a reuşit să descifreze ceea ce scrie după fiecare episod publicat: personajele sunt absolut imaginare. Cu toate acestea, o oarecare uşurinţă în lecturare i-ar putea fi utilă, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru a citi plângerea făcută la adresa ei, cea de denunţ calomnios. Dacă va întâmpina dificultăţi, presupun că împreună cu baronul psd Oprișan va reuşi să o citească integral; dacă el se va însărcina să o şi „soluţioneze”, dată fiind relaţia apropiată pe care o are cu tatăl doamnei (că mai frumos nu-i pot spune), asta nu mai ştiu.

luni, 23 decembrie 2013

Glasnost-ul şi perestroika din decembrie '89

 Tot mai mulţi îşi pun întrebarea, fără ca în prealabil să facă o analiză, dacă în decembrie 1989 a fost o revoluţie sau o lovitură de stat. Fiecare din forme are partizanii săi, fiecare – şi adversarii ei. Spuneam că toate loviturile de stat comuniste au fost numite „revoluţii” de către cei care le-au dat, încercând astfel să-şi legitimeze acţiunea. Să privim revoluţiile comuniste din perspectivă istorică şi apoi să tragem o concluzie în ceea ce o priveşte pe cea românească de acum 24 de ani.

În Rusia ţaristă, liberalizarea politică prost condusă de un extrem de slab ţar, i-a adus la putere pe social-democraţi, aliaţi cu un mic partid de extremă stângă, bolşevicii. Cu această ocazie, în Rusia s-a instalat haosul politic, atmosferă în care bolşevicii şi-au ţesut „plasa”. Mari iubitori de democraţie (declarativ, fireşte), bolşevicii au câştigat teren din ce în ce mai mult, întâi în teritoriu şi doar apoi s-au insinuat în poziţii cheie la Moscova. "Asaltul asupra Palatului de Iarnă" este doar o poveste sovietică, pusă pe peliculă de Serghei Eisenstein, cu largul accept al lui Stalin. În realitate, bolşevicii s-au dus la Nicolae II, „îngrijoraţi” că el n-ar fi în siguranţă acolo, aşa că i-au propus să-l mute împreună cu familia într-un loc unde siguranţa să le fie garantată. Fără a bănui ceva (doar propunerea venea de la cei din guvernul său), Nicolae a acceptat, iar finalul tragic al familiei regale ruse este binecunoscut. Sfârşitul cumplit al familiei conducătoare a Rusiei a marcat şi începutul preluării puterii totale de către bolşevici. Comunismul sovietic s-a instalat apoi prin crimă în masă şi teroare generalizată, dar ei au numit lovitura lor de stat „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”.

Într-o manieră similară s-au petrecut „revoluţiile” şi în celelalte ţări ale lumii unde comuniştii au venit la putere, nu neapărat cu suport popular, dar ştiind foarte bine cum să facă să pară că-l au. Toate loviturile de stat comuniste, indiferent unde s-au petrecut ele, au avut sprijinul sovietic, uneori deschis (Cuba), alteori doar întrezărit (China, Mongolia, Coreea de Nord, Nicaragua etc.), dar foarte bine articulat. Nici bolşevicii ruşi şi nici complicii lor atentatori la ordinea existentă în ţările lor nu au avut un real sprijin popular; în Rusia, suportul a venit de la prostime, de la hahalerele care detestau munca şi de la clienţii cârciumilor cele mai sordide. Ei au fost masa de manevră iniţială şi în Rusia, dar şi în celelalte ţări devenite comuniste. După „triumful revoluţiilor”, comuniştii s-au debarasat repede de balastul de început, construind societăţi proprii, societăţi utile cauzei comunismului, internaţionalist prin definiţie şi, tot prin definiţie, antinaţional.

Curtio Malaparte spunea că „nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale de preluare a puterii”. Pornind de la această idee, să spunem că în România modernă, istoria n-a înregistrat cu adevărat vreo revoluţie. Am avut răscoale, lupte de emancipare, dar nu revoluţii. Urmând modelul francmasonilor francezi ce făceau deja o a doua revoluţie, în 1848 a avut loc şi la noi o mişcare a intelectualităţii de aceeaşi sorginte ca şi confraţii lor francezi, dar, ca şi celelalte „revoluţii” din perioada respectivă, şi revoluţiile romane au fost repede încheiate. Nu discutăm importanţa ei şi nici contribuţia pe care ea a avut-o la naşterea României moderne, ci doar constat că revoluţia de la 1848 din Ţările Române a fost una cu o conducere destul de bine conturată, compusă din membri care au complotat pentru a schimba regimul. Până la capăt, nici aici nu se poate vorbi despre o revoluţie, cu atât mai puţin despre una cu larg suport popular. Poate tocmai absenţa acestui suport a făcut ca peste tot în Europa, „revoluţiile” de la 1848 să eşueze.

În decembrie 1989 n-a existat nici o revoluţie, cum nici anterior istoria ţării noastre nu a înregistrat. A fost doar o lovitură de stat menită nu să demoleze comunismul, aşa cum sperau unii dintre noi, ci tocmai să-l salveze, pavoazat cu ajutorul mult vehiculatelor perestroika (restructurare, reconstrucţie) şi glasnost (deschidere, transparenţă). La noi, în 1990, aceste concepte gorbacioviste au căpătat nume adaptate; aşa s-a născut conceptul iliescian de „democraţie originală”, ca şi cel copiat după autoritarismul sovietic „îndulcit” de glasnost – „despot luminat”.


După 24 de ani de indiscreţii, voite sau nu şi după toţi anii ăştia în care junta care a preluat puterea în decembrie 1989 şi-a arătat adevărata faţă, putem spune deschis că în afara unor revolte individuale însumate şi anticomuniste net, începând cu 22 decembrie ora 10 n-a existat decât o lovitură de stat organizată de către comuniştii prosovietici, cu largul concurs al serviciilor de informaţii ruseşti, dar nu numai. De altfel, maniera în care ilici a pus ţara în mâna URSS, faţă de care nutrea „principala grijă”, aşa cum declara emisarul său la Moscova, dovedeşte că „revoluţia” din decembrie nu a fost decât o manevră de eliminare a lui Ceauşescu, un criminal comunist, dar deloc iubitor de URSS, pentru ca în locul lui să vină un „despot luminat” care să facă „pluripartidism în interiorul CFSN”, ajutat fireşte de alte lichele comuniste cu pete moscovite la dosar (Militaru, Lupoi, Cico Dumitrescu, Mironov, Alin Teodorescu etc.). Aceştia sunt cei care au pus bazele „democraţiei originale” pe care o vedem şi azi: o conducere colectivă autocrată, dar pavoazată în stil sovietic cu urme democratice de suprafaţă; un „comunism cu faţă umană”, o "Matrioșka" românească.

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Baletul stângaci al Mişcării Populare

 În lumea poveştilor totul e posibil… Acolo, Albă ca Zăpada poate fi în aceeaşi poveste cu Pinocchio, doar că ei nu fac politică. În politică lucrurile se petrec altfel, iar asta n-ar fi rău să o ştie şi cei care cred că a fi politician e un fel de balet de urşi, unde bunele maniere contează şi mai puţin substanţa mesajelor. Nu mi-e limpede cine vrea să construiască dreapta şi nici de ce mijloace vrea să uzeze, dar e clar că încă nu e „coaptă” nici doctrina şi nici ideologia care să înregistreze un succes, cu toate spasmele naşterii dreptei româneşti.

Marian Preda este un om inteligent şi, nu mă îndoiesc, cu o capacitate profesională deosebită. Cu toate astea, discursul său trădează reflexe păguboase pentru o mişcare de dreapta. Nu, d-le Preda, legitimitatea unui partid popular autentic, nu electoratul i-o da prin vot, ci aderenţii săi convinşi de necesitatea ca dreapta să se afirme. Convingerile de dreapta şi aplicarea lor în practică sunt mai importante decât votul care poate fi conjunctural, accidental sau inconştient. În plus, d-le Preda, dezideratul unui partid este să câştige alegerile, să formeze guvernul şi să implementeze atât de necesarele măsuri de dreapta, nu să „reuşească” un scor electoral „de 10%, cu 1% mai mult decât PDL”. Aveţi un discurs stângaci, d-le Preda, neinspirat şi lipsit de convingerea pe care sunt sigur că vreţi s-o transmiteţi. Din spatele vorbelor dv. politicoase, răzbate transparent absenţa ideilor de bază ale dreptei. Ştiţi că apăreţi la televizor şi, în loc să vibraţi sub presiunea generozităţii ideilor pe care dreapta le promovează, găsiţi cu cale să mulţumiţi, formal sau nu, celor care au activat pentru ca Mişcarea Populară să apară. Nu, nu trebuia să mulţumiţi nimănui, pentru că toţi şi-au făcut datoria, nu au prestat un serviciu născător de recunoştinţă. Şi dacă tot sunteţi „pe sticlă”, evitaţi mulţumirile adresate unei persoane pe care populaţia o ştie aproape exclusiv prin „performanţele” sale lingvistice, neinspirat şi vulgar exprimate pe reţele de socializare; personal, indiferent cât de multe a reuşit să facă pentru Mişcare, aş fi evitat nominalizarea ei, diplomatic. Până la urmă, dreapta fără moralitate nu există, nu-i aşa, d-le Preda?

Partidul din care face parte şi Mişcarea Populară este cel care ar trebui să elaboreze ideologia, după ce Mişcarea a pus bazele doctrinei populare, creştin-democrate. Până la evenimentul de azi, ce seamănă mai curând cu o întâlnire omagială, nimeni dintre aderenţi sau simpatizanţi nu au văzut primii „ghiocei” doctrinari, nicidecum ideologici. Simpla înşiruire a unor fraze, uneori pompoase, alteori neinspirate şi alteori chiar greşite fundamental, în Programul Partidului Mişcarea Populară nu sunt suficiente pentru a convinge. Nu, nu puteţi convinge pe nimeni, iar partidul nu va câştiga nici măcar jumătate din „target”-ul enunţat de dv. atât timp cât vorbitorii partidului, comunicatorii lui, nu au ce comunica în afară ideilor anti-usl. Dreapta nu înseamnă opoziţie faţă de putere, că aia o poate face şi un partid de stânga care nu se află la putere. Dreapta înseamnă muncă stăruitoare, credinţa în Dumnezeu şi fidelitate până la sacrificiu faţă de ţara ta! Dacă nu puteţi transmite cu convingere aceste idei (ştiu, electoral, partea cu munca sună ca dracu’, din moment ce stânga încurajează lenea), încercaţi să fiţi mai rezervat cu apariţiile televizate; ceea ce e valabil şi pentru acei colegi ai dv. care au acelaşi tip de probleme.

Că tot suntem aici, aţi reuşit să corectaţi doctrinar statutul Partidului? Fireşte că n-o să mă credeţi pe cuvânt, dar măcar faceţi efortul de a verifica acele lucruri pe care deja le-am semnalat: nu mai asociaţi stânga cu PMP; aserţiunea din Program conform căreia Partidul se declară a fi inspirat de „creştin-democraţie şi doctrina clasic-liberală” este o uriaşă gafă! Această doctrină clasic liberală este cea care a născut sintagma de „luptă de clasă”, pe care Marx a preluat-o născând ideologia criminală comunistă. Fireşte, Marx nu a preluat doar o sintagmă, ci s-a inspirat din acea doctrină. Vă serveşte şi dv. că sursă doctrinară şi ideologică?

duminică, 1 decembrie 2013

Acuz !


 
Eminescu - "Apostolul" romanismului 
 De ziua naţională, de Ziua Marii Uniri, românii cei care n-au făcut nimic pentru România s-au simţit... „mândri de a fi români”! Aşa i-a învăţat Ceauşescu, aşa gângăvesc ei şi azi... Nimeni nu se deranjează să le explice nimic, cu atât mai puţin că a fi român nu e o mândrie idioată, ci o datorie sfântă de care prea puţini sunt conştienţi şi încă şi mai puţini dovedesc. Să fii român nu e o vorbă spusă cu limbă de lemn, ci o onoare pe care nimeni nu vrea să o câştige. Da, ne-am născut români şi facem, conştient sau nu, din asta un merit, o mândrie sau o demnitate pentru care nu trebuie să facem nimic. În numele „mândriei de a fi român”, concetăţenii mei se înghesuie greţos şi fioros la cozile mereu nesfârşite de la pomenile de partid comunist sau la cele organizate de S.C. Biserica S.A., tot în beneficiul comuniştilor şi întru tâmpirea celor care vin să plătească impozitul pe prostie pe la moaşte şi circumscripţii electorale.

Vedem săptămânal (cel puţin) diverşi foşti tovarăşi cu căciuli de astrahan, bine îmbrăcaţi şi cu buzunarele garnisite de pensii nesimţite, de partid, ce se îngrămădesc să mănânce un blid de linte din mâna varanului Felix, acolo, pe bulevardul Metalurgiei. Sunt mândri că înfulecă gratis o masă ce le trezeşte amintirea tinereţii „revoluţionare”, când activiştii mâncau pe de-a moaca şi pentru asta primeau bani de la buget. Apoi vor merge la vecini şi prieteni şi le vor spune cu mândrie „ce om minunat e dom’ profesor” şi cum şi el e mândru... Mândru e, dar nici ei nu ştiu precis din care motive; mândru că e un turnător de joasă speţă sau mândru că a făcut avere spoliind bugetul de stat? Dar cine să ţină cont de asemenea „detalii”?! Important e că nişte pensionari de partid sunt reactivaţi în folosul partidului unic şi pentru „propăşirea” leprelor roşii, în dauna amărâţilor care îşi bagă votul în urnă pentru un mic şi o măslină ideologică.

Nu, eu nu sunt mândru de a fi conaţional cu pomanagii, cu agramaţii şi sfertodocţii care populează mediile roşii, fie ele de partid sau nu! Dar sunt mândru că fac ceea ce pot pentru România mea, nu pentru un regim de bolnavi mintal şi/sau jigodii patentate. Mă doare să văd că din poporul ăla viteaz care îi bătea pe turci fără încălzire n-a mai rămas nimic, tot aşa cum din acelaşi popor mândru s-a ales praful. Anii scurşi de la lovitura de stat din decembrie 1989 au transformat şi mai mult un popor şi aşa nu foarte educat şi nici atât de bine pregătit cum susţineau statisticile contrafăcute ale comuniştilor vechi şi noi. Şi-au dat mâna minciuna ticăloasă a unei „cârpe kaghebiste” şi înşelătoria diavolească a Bisericii aservite structurilor securist-comuniste. Din acestă combinaţie fatală a ieşit un tip uman pe care nu-l mai găsim nicăieri în Europa: adulatorul hoţilor de tipul puşcăriaşului Năstase sau cel pătruns de fior „religios” în faţa lui Teodosie Şpagoveanul, devenit ulterior To-mita-nul.

Cu puţinul creier rămas, dar şi ăla amorţit de aburii poşircii de pufoaică pe care „aleşii” locali le-o dau cu program (electoral), românii se simt „mândri că sunt români”. Nu înţeleg ei prea bine nici ce e mândria, că nu ţine de foame, nici de ce trebuie să spună că sunt mândri, dar o fac în numele ciolanului cu fasole mâncat o dată pe an. Românul nu mai are demnitate naţională, dar votează cum i se spune. El n-are o activitate cerebrală evidentă, dar rosteşte „înţelept”: „şi ce, alţii erau mai buni?”. Îl vede pe primul plagiator al ţării cum cere Parlamentului European sancţionarea României, doar pentru a ajunge el la putere, dar îl votează cu... „mândrie”. Aceeaşi jivină maoistă minte la nivel înalt internaţional, presa străină îl acuză de plagiat şi tentativă de lovitură de stat, dar românul obişnuit cu pomenile îl pune în fruntea ţării; cum altfel decât cu „mândrie”, „mândria de a fi român”.

 Îi acuz pe români că sunt proşti, indolenţi, suficienţi şi dezinteresaţi de ţara de care ar putea fi mândri dacă ar lăsa naibii pomenile mincinoase şi ar pune mâna să se transforme. Dacă tot ne dau comuniştii înapoi, românii ar trebui să meargă şi mai mult în urmă pentru a redescoperi calităţile unui popor care a făcut România Mare prin fapte, nu cu „mândria de a fi român”. Îi acuz pe români că sunt aroganţi şi încrezuţi, lipsiţi complet de solidaritate şi din ce în ce mai slab pregătiţi intelectual, dar, în absenţa unor performanţe personale, românii se mulţumesc cu o mândrie de rumeguş: „mândria de a fi român”.