Acum ceva
timp am deschis un subiect care în ultimele zile pare să preocupe multe
persoane: originile noastre ca popor. Dacă pentru mine este un subiect pe
care îl întorc pe toate părţile de nişte ani, pentru tele‑vizuini este doar
unul de un cancan derizoriu, cu aparenţă de interes. De data asta, vina n‑o
poartă mass media, ci acele persoane care elaborează diverse teorii; fără a
începe cu începutul, de la cercetare, ci pornesc de la o concluzie pe care apoi
încearcă s‑o fundamenteze. Ei contestă teoria conform căreia poporul român este
unul rezultat din fuziunea dacilor cu romanii. Asta este partea cea mai simplă
a teoriei, dacă ne gândim că nu e o noutate decât pentru noi, nu şi pentru
istoricii din alte colţuri ale lumii. De la bun început, această idee a fost
nefericită şi a avut la bază o greşeală fundamentală: poporul roman n‑a existat
niciodată, ci doar popoarele componente ale Imperiului Roman. Ocupantul roman
nu i‑a adus pe latini în Dacia, ci doar legiuni de străini (macedoneni, sirieni
etc.), ceea ce face să pălească teoria latinistă.
Apoi, din
teritoriul de azi al României, romanii au ocupat doar o treime, influenţa lor
în restul teritoriului rămânând extrem de redusă, cel mult la nivelul
schimburilor economice cu triburile înconjurătoare, ceea ce nu este suficient
pentru a impune o limbă. Iar limbă romană este una dintre cele mai unitare limbi
europene, mai unitară decât italiană, franceza sau spaniolă, ca limbi oficiale
naţionale.
Cred că ar
trebui să pornim de la câteva idei clare, dacă vrem să ajungem la o concluzie
reală şi prima ar putea fi numele purtat de strămoşii noştri. Romanii le‑au zis
daci şi au numit provincia Dacia. Ok, dar grecii, referindu‑se la un trib din
sudul Dobrogei le‑au spus geţi. Asemănări între numele roman şi cel grec nu
exista, ceea ce ar fi atipic pentru acele vremuri, dacă ne gândim ca şi unii şi
ceilalţi aveau obiceiul de a da un nume plecând de la o noţiune restrânsă ca
răspândire teritorială, dar importantă pentru ei deoarece atât cunoşteau. Un
exemplu în acest sens este Africa de Nord: cu 5 secole înainte de Cristos,
Herodot trecea prin Africa şi găsea în sudul tunisian de azi o comunitate de
berberi ce trăiau în case subterane, numite de localnici ifr (ifri la plural).
Întrucât teritoriul nu purta un nume, el i‑a zis Ifriquia, aici intrând toată
regiunea Tunisiei de azi şi a unei părţi din est‑nord‑estul Algeriei. După
cucerirea romană a Africii de Nord, ocupanţii au numit noua provincie Africa,
preluând numele grecesc şi adaptandu‑l. La fel au stat lucrurile şi cu numele
de Dacia; dacii erau adunaţi într‑un trib destul de puţin extins teritorial,
undeva în zona judeţelor Ilfov, Călăraşi, Giurgiu, posibil şi Dâmboviţa de azi.
Geţii, în schimb, indica Herodot, erau în sudul Dobrogei, ceea ce aruncă o altă
lumină asupra istoriei. Şi Sarmizegetusa/Sarmisegetuza, „leagănul dacilor”, pe
acolo cine locuia?
Tot teoria
latinistă spune că Burebista/Buerebista a făcut prima unificare a triburilor
dacice. Aşadar, erau mai multe triburi cu origini comune, nu neapărat daci. Tot
acolo întâlnim şi extensia ideii, şi anume ca după această unificare ar fi
putut purta un nume comun "poporul" rezultat şi că aşa ar fi apărut
marele popor dac. O altă parte a subţiraticei teorii este cea de-a doua
unificare din perioada lui Decebal. Asemenea situaţii au existat în antichitate
peste tot: triburile/popoarele se aliau (nu unificau) cu scopul de a se apăra
de invadatori sau pentru a constitui o armată cât mai numeroasă, ştiut fiind că
la vremea respectivă numărul de soldaţi era determinant. Din aceste „unificări”
înţelegem că triburile ce vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe regionale,
s-au unit într-o confederaţie temporară şi constituită cu un scop bine
determinat. De dragul argumentului, dar şi pentru a mai „sapa” la fundamentul
poveştii cu „dacii erau un popor paşnic, de păstori” o să considerăm că alianţa
a fost făcută cu scopul de a întreprinde incursiuni în teritoriile romane de la
sudul Dunarii, lucru confirmat de istorici ai vremii, dar trecut sub tăcere de
oamenii de ştiinţă interesaţi în a fundamenta teoria latinistă. E destul de
greu de acceptat, dar campania lui Cezar şi ulterior cea a lui Traian au fost
campanii de pedepsire a triburilor ce jefuiseră o parte a imperiului, chiar în
repetate rânduri. Primul război daco-roman s-a terminat cu un armistiţiu după
bătălia de la Tapae (undeva lângă Adamclisi de azi); dacii s-au angajat să nu
mai treacă Dunărea, romanii nefiind interesaţi decât de asta, dovada că nu a
existat vreo ocupaţie romana în zonă, chiar dacă unii isorici au încercat să
acrediteze ideea „văzând” în monumentul circular de la Adamclisi un edificiu
triumfal... roman pe care l-au şi pavoazat cu basoreliefuri închipuite şi
dotându-l cu o „statuie” non-figurativă, ceea ce nu a existat în toată istoria
Imperiului Roman. Un asemenea monument funerar are şi Massinissa, cel mai
important rege numid şi care se odihneşte nu departe de Constantine
(Algeria) într-un mormânt acoperit de un monument circular identic cu acela de
la Adamclisi.
Niciodată nu
am înţeles de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a
fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Când spun
asta mă refer atât la istoricii susţinători ai teoriei oficiale, cât şi
la cei care cred că dacii au fost esenţa popoarelor moderne de azi. Personal,
nu pot afirma că dacii, să le spunem aşa deocamdată, au fost poporul originar
din care au plecat ramurile popoarelor de azi, dar trebuie să spun că strămoşii
noştri nu erau cel din urmă popor ca importanţa. Departe de a fi doar un popor
de păstori, dacii au reprezentat ceva în istoria Europei şi nu numai. Este
dificil să vorbim despre daci, lăsând deoparte celelalte triburi deloc lipsite
de importantă pentru perioada respectivă. Ca să mă refer doar la triburile din
perioada târzie (sec. I i.Ch.- II d.Ch.), aş aminti carpii şi sarmaţii, dar nu
sunt deloc lipsiţi de importanta locuitorii ce ocupau regiunea cuprinsă între
Arad şi coasta Dalmatiei – siginii, strămoşii oltenilor de azi.
Reconsiderarea
istoriei este o treabă serioasă şi nu poate fi tranşată în câteva rânduri, nici
în emisiuni tv în care vine cine vrea şi spune ce crede el despre asta. Ar
trebui ca subiectul să fie abordat întâi de către istorici şi abia apoi să fie
dezbătut pe baza argumentelor pe care le are fiecare, dacă vrem într-adevăr să
facem lumină acolo unde este o umbră nejustificată, umbră aruncată conştient
sau nu, chiar de către istoricii prea dornici de a exulta merite şi a ascunde
defecte pe care, poate, strămoşii noştri le-au avut.
În loc să
cerceteze izvoarele istorice pe care le au la dispoziţie cu generozitate,
istoricii români au căzut în „păcatul” populismului şi al unui naţionalism greu
de înţeles din moment ce acesta denaturează faptele. Formarea poporului român
va rămâne multă vreme un subiect încă netranşat. Pentru a ajunge la o concluzie
corectă, dar şi serios argumentată, istoricii ar trebui întâi de toate să-şi
schimbe mentalitatea care i-a dus la „performanţa” de a susţine că poporul
român s-a format din mixarea dacilor cu romanii. Nu e uşor, dar nici greu nu e
dacă vor cu adevărat să scoată adevărul la lumină. Vor spune, sunt convins, că
informaţiile pe care le au până în acest moment nu le permit să tragă o altă
concluzie. Ar fi de mirare asta! Este suficient să petreacă un sejur de, să
zicem, o lună la Roma, să stea în fiecare zi de dimineaţă până seara în
Arhivele Vaticanului (acum Papa nu mai poate spune că România nu dă destule
drepturi catolicilor, asa ca n-are motiv sa ne restricţioneze accesul la
Arhive), să ia notiţe asiduu şi gata: într-o lună au materialul complet cu
toată istoria reală a românilor.
Nicolae
Densuşianu a strâns materiale timp de 40 de ani, colindând Europa de la Brăila
şi până în Provence şi Sicilia, iar post mortem a apărut lucrarea sa de
căpătâi, „Dacia preistorică”. Esenţa lucrării este admirabil argumentată, chiar
dacă unele detalii sunt un pic forţate. Teoria sa despre proto-români, cea
referitoare la pelasgi, este clară şi corect demonstrată din toate punctele de
vedere. Poate că acei români de la începuturi se numeau sau nu pelasgi sau
poate este doar un nume generic, iar românii erau grupaţi în triburi surori
împrăştiate prin aproape toată Europa şi până în Africa de Nord, pe de o parte
sau Munţii Caucaz, de cealaltă parte. Să presupunem că doar o parte din
cercetările sale sunt corecte, dar atunci de ce ele nu apar în nici o lucrare
ştiinţifică, manual sau carte de istorie, în general? Pentru că acele concluzii
la care Densuşianu a ajuns contrazic teoria latinistă?
Dar să lăsăm
deoparte lucrarea lui N. Densuşianu, să le lăsăm şi pe cele ale altor istorici
contemporani lui şi să vedem ce spunea Herodot, „părintele istoriei”, cel la
care latiniştii fac atât de mult referire, despre regiunea în care se află azi
România şi despre locuitorii săi. Ştim că 450 de ani înainte de Cristos,
Herodot a ajuns în Balcani. Unde anume nu e foarte important, dar oricum la sud
de Dunăre. Informaţiile venite din sursa Herodot sunt incerte şi deseori
contradictorii, dar din moment ce latiniştii îl citează, cred că e bine să
vedem ce este corect şi ce nu în cartea a IV-a, cea care se referă la regiunea
de la nordul Dunării.
Ca să
înlăturăm orice suspiciune, voi spune că Herodot n-a fost niciodată pe
plaiurile mioritice şi tot ce a povestit au fost doar informaţii culese după
ureche de la cei care pretindeau că au văzut Ţara de Sus. Poate să pară bizar,
dar Herodot, aşa mare cum este considerat, totuşi a scris din auzite, acolo
unde nu a inventat el însuşi (e de notorietate că atunci când a fost întrebat
de către discipoli cum arată piramidele egiptene, el a răspuns... „rotunde”;
abia ulterior a ajuns în Egipt şi a constatat că nu sunt aşa). Despre munţii
Carpaţi de azi, grecul nu suflă o vorbă, ceea ce ar fi fost imposibil dacă îi
vedea cu adevărat. El împarte teritoriul de azi al României în două părţi
aproximativ egale, Sciţia - de la munţi şi până la sudul Dunării şi ţinuturile
de dincolo de munţi unde locuiau agatârşii. Legenda spune (şi legendele sunt un
fel de realitate hiperbolizată) că Hercule a avut trei fii: Scytes, Agatyrsos
şi Gelonos. Primii doi au luat fiecare în stăpânire câte un teritoriu, de o
parte şi de alta a munţilor. (va urma)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu