Nu e lesne
pentru toţi, cîţi ştiu mai mult ori mai puţin româneşte, să facă deosebirea
între spun şi zic.
Nici înşişi d-nii care redactează ori cercetează afişele Teatrului Naţional nu
pot face deosebirea. Nici cei mai mulţi dintre gazetarii noştri, nici
avocaţii, nici doctorii, ba nici mulţi dintre profesori. Afişele
Teatrului Naţional ne spun că " ... între pauze d. X va zice o bucată de Alecsandri". Afişele
Ateneului Român, cînd sînt concerte ori alte bazaconii cu binevoitoare
concursuri, spun tot aşa: vreun domn oarecare va zice o anecdotă.
Gazetele ne ameţesc cu telegrame cam aşa: "Gazetele zic că d. cutare ministru va zice un discurs în cameră, în care va zice"...
Pe calea Văcăreşti am auzit un băiat zicînd către altul: "Am să te zic la tata!" Dar ăsta era
ovrei. Tot ovrei era şi gazetarul care mi-a zis mie odată cînd îi spuneam că
gazetele scriu ticălos româneşte: "Ei, domnule, mie-mi zici!" Dar ăsta era un
pehlivan şi ştia carte multă, cunoştea slovele de la azi pînă la mislete. De la
mislete încolo avea de gînd să le înveţe la iarnă.
Zăpăceala e explicabilă şi-şi are, pînă la un punct, scuza ei. Sinonimele
sînt adevăratul lux al unei limbi, şi nici-o limbă nu sufere luxul. Uzul ori
diferenţiază sinonimele, ori ucide pe cele mai puţin rezistente. A zice şi a
spune sînt pînă la un loc
sinonime şi se bucură poate de cea mai luxoasă suită în limba românească. A vorbi, a grăi, a rosti, a cuvînta, apoi a exprima, a pronunţa, a relata, a declara şi altele, sînt tot atîtea
sinonime pînă la un loc cu a
zice şi a spune. Cînd zicem: zi, spune, vorbeşte, grăieşte, cuvîntează, pronunţă-te, exprimă-te noi spunem tot acelaşi lucru. De
aceea, zăpăceala între a spune şi a
zice işi are o scuză în
sinonimitate. Dar sinonimitatea lor nu e absolută, ci relativă, are deci
graniţe. Unde e graniţa care desparte pe zic de spun nu o poţi hotărî. Dar şi uzul şi
tradiţia şi înnăscutul sentiment al limbii îţi arată graniţa peste care noţiunile
acestor două vorbe nu mai sînt amestecate, ci limpezi.
Cînd Pilat a întrebat pe Mîntuitorul nostru: "Tu eşti fiul lui
Dumnezeu?" Hristos a răspuns stereotip "Tu zici!" Aşa
traduc scriitorii noştri. Vorba lui Hristos, din originalul Bibliei, se poate traduce
şi cu zici şi cu spui. De ce dară scriitorii
noştri n-au tradus "Tu spui"? Pentru că răspunsul n-ar fi fost
corect. Hristos a voit să zică: Nu
eu afirm asta, tu o afirmi; tu o susţii, nu eu. Iar a afirma şi a susţine o
părere se traduce româneşte cu a
zice. In generalitatea cazurilor, a
zice însemnează a susţine o părere, a afirma, iar spune însemnează simplu a aduce la cunoştinţă, a da pe faţă, a povesti. Exact: spun = anunţ,
zic = enunţ. Nu e totuna: "tu ce spui"? cu "tu ce zici"?
Cînd voim să cunoaştem părerea cuiva, întrebăm: "Dar tu ce zici?" Sau
"ce zici tu ?" Dar nu: "Dar tu ce spui ?" Pentru că aşteptăm
susţinerea unei păreri. Omul susţine o părere a sa cînd înjură pe altul, de
aceea: "mi-a zis tîlhar, mi-a zis prostule" etc. - nu însă:
"mi-a spus tîlhar etc."
In cele mai multe cazuri ne este indiferent dacă e vorba de-o anunţare sau
de-o enunţare, de aceea întrebuinţăm după plac amîndouă verbele. Se zice că,
ori se spune că, e totuna. Nu e tot una însă Biblia zice cu Biblia spune,
ori Aristotel zice şi Aristotel spune. Cînd spune Aristotel ceva, nu e filosof,
ci simplu cronicar sau informator; dar cînd zice, atunci rămîne zis, căci îşi spune
opiniunea sa filosofică.
Ţăranul îşi
începe poveştile cu se zice (ci-că) nu cu se spune, căci se zice e tradiţional
si moştenit, din bătrînescul dicitur,
şi e şi o chestie psihologică la mijloc. Dealtfel, în poezia ţăranului
"Spusu-mi-a frunza de vie că dragostea nu-i moşie" ori "zis-a
badea c-o veni luna cînd o răsări" ori "Spusu-ţi-am, mîndruţo,
spus" etc. lucrul e indiferent. Insă cauti în versurile Văcărescului:
"Baba Neacşa, Moş Crăciun aşa povestesc şi spun” alături de
povestesc nu poate sta zic, ci numai spun. E grozavă zăpăceala lui zic şi spun
în limba noastră de la oraşe; şi mai ales prin gazete. Eu, cînd am citit întîi
pe afişele Teatrului că "d. X va zice o poezie", am crezut că e
vorba de un cîntec, pentru că a zice însemnează româneşte per excellentiam a cinta. Dacă ne temem de
verbele a recita şi a declama şi voim să întrebuinţăm cuvinte poporale,
atunci să le întrebuinţăm corect şi să nu încălţăm căciula şi să punem în cap
opincile. Ţăranul zice: a spus o minciună, a spus o snoavă etc., dar cine
l-a auzit zicînd: a zis o minciună, i-au zis o snoavă?
Atunci ce e prostia noastră cu: va zice o
anecdotă? Va zice un discurs? "Am să-ţi zic toate greşelile" sau
"am să-ţi zic eu ce eşti" sau "îţi voi zice de altădată"
etc. Toate aceste exemple sînt din gazete. Cine vrea să mai adune poate
deschide orice ziar şi le va găsi.
2 comentarii:
Are dreptate. Eu zic ca am simtit-o instinctiv ! :)
Off, omori comentariile cu captcha ! Macar schimba modelul te rog !
Gata! Am schimbat!
Trimiteți un comentariu