Asupra
portului românilor de pe
Valea Jiului din Ardeal, aflăm următoarele: până a nu se înfiinţa calea ferată
şi exploatarea cărbunilor de piatră (la Pietroșeni, Lupeni), jiienii trăiau
tare izolaţi. Ei nu aveau negoţ cu care să se scoboare la vale, ca mocanii, ci
ocupaţiunea lor era economia de oi şi de vite. Comunicaţiunea lor anevoioasă şi
modul lor de traiu simplu, ca al tuturor muntenilor, a fost cauza de Jiienii
şi-au păstrat foarte bine originalitatea graiului, cu ale sale particularităţi
vrednice de toată atenţiunea, portul, precum datine credinţe, jocul la cântec
din fluieră şi alte moravuri româneşti. Starea lor culturală lasă prea mult de
dorit. Şcoale acum încep a înfiinţa. Jiienii poartă păr lung. Rari sunt cari se
tund şi numai bărbaţii tineri, de curând ieşiţi din miliţie. Bărbaţii poartă
vara pălării cu margini late, iarna căiţe (caciule) negre sau
albe. Forma căciulii în unele locuri, precum în Petrila, e asemenea cu capacul
căldării, mai lată la fund.
Momârlanii
poartă cămeşi lungi, până la genunchi, la mâneci cu pumnaşi cusuţi
cu arniciu. La grumazi, cameșile-s cu guler frumos chindisit,
încheieturile cu cusături simple. Peste cămeşă poarta brâne late
(şerpare); vara însă poartă curele negre, în forma chingii,
late ca de trei degete. În ele pot ţinea un cuţit, cruceri ș.a.
Legată la straiţă au căpceaua. De iarnă au pieptare înfundate şi
peste acele, șube (ţundre) de pănură albă. Unii au
cojoace. Tot de pănură albă sunt cioarecii. Opinca e încălţământul
obişnuit la bărbaţi şi la femei. Acum se introduc cismele ca
încălţăminte de sărbătoare. În opinci, atât bărbaţii cât şi femeile poartă călţuni de
pănură albă. Călţunii cei de vară ai femeilor sunt numai până sub genunchi. Obielele se
ţes anume spre scopul acesta şi sunt tot din pănură albă cu trei vergi la
capătul ce vine pe fluier. În Merişori, femeile poartă călţuni şi vara şi
iarna.
Fetele
umblă de comun cu capul descoperit, dar poartă şi cârpe de boltă.
Părul şi-l împletesc într-o cosiţă slobozită pe spate, iar cel de pe partea
dinainte a capului îl împletesc într-altă cosiţă care o duc către urechea
dreaptă şi o împreună cu chica cea de pe spate. În cosiţa de pe frunte poartă
flori. Femeile măritate împletesc părul de pe partea dinainte a capului în mai
multe rânduri de plete, cari le duc de la mijlocul capului spre amândouă
urechile, iar părul celălalt îl împletesc în două cosiţe cari le pun pe cap la
dreapta și la stânga. Pe cap
poartă văl alb, broboada care, dacă e de jolgiu mai fin, cum
este al mireselor se numeşte rariţă. În păr se împodobesc cu trămurici,
nişte ace de păr, de aramă galbenă şi cu gămălie mare, ca o floare de diverse
colori. Gămălia este legată de ac cu sârmă subţire, galbenă şi întoarsă în
spirală, de unde provine tremurarea.
Salbe de
bani poarta fetele şi nevestele.
Specială podoabă la grumazi este lăţitariul, care constă din
mărgeluţe de varii colori, înşirate așa ca mununile sau mununiţele de
pe pălăriile târnăvenilor şi murășenilor. Iea
este de pânză albă sau de jolgiu, pe mâneci cu cusături frumoase. Se încing cu
curele pe cari sunt înşirate
inele. Peste ie îmbracă o vestă de pănură albă, lungă din grumazi până în
pământ, care o numesc șubă femeiască. La grumazi este făcută ca vesta
domnilor, iar de la brâu în jos este încheiată. Cele mai avute poartă un cojoc
peste șubă. Vara poarta opreg (crătinţă) frumos, de
diferite colori ; iarna este obicinuită rochia de lână
numită borcă neagră şi toată creţe de sus până jos.
Femeile au cioareci de
vară şi de iarnă, până din sus de genunchi. Îi leagă cu legături făcute din păr
de capră, numite vânări. Ele încă se încălţă cu opinci în cari
poarta obiele de pănură albă. Vara, toate femeile poartă colţuni în opinci.
Duminică şi în sărbători, fetele şi nevestele
încalţă cisme scumpe, ba şi ghete (păpuci). Femeile nemeşilor din
Paroșeni şi Iscroni nu fac deosebire, decât că fac conciu.
Pentru Ardeal în special, avem o terminologie în destul de bogată.
Aproape în
general ţăranul şi tăranca umblă curaţi în lume, având haine sau straie de
sărbătoare şi haine sau bulendre de purtat. Dacă se
murdăreşte, fiecare fel de pânză are modul său de a se spăla : mai întotdeauna
apa caldă şi
săpunul. Sunt apoi şi diferite procedee locale, precum pentru lucrurile de mătasă,
cari se spală în chipul următor : se fierbe lapte şi se lasă până se mai
răcoreşte, muindu-se apoi într-însul lucrurile de mătasă. În urmă se fierb
tărâţe într-un săculeţ, iar zeama se strecoară printr-o cârpă. Când e aproape
rece, se clătesc în zeamă mătăsurile, după care se strecoară printr-un şervet
şi se pun la uscare. În cele ce urmează vom arăta chipul cum se spală cămeşile
în Ţepu-Tecuciu.
Am mai
arătat şi în altă parte ca aici sub numele generic de cămăşi se
înţelege tot felul de cămăşi, izmene, basmale, petici (cârpe) etc., iar sub
numele de rufe se înţelege cămăşi şi izmene rupte, dar mai
ales cămăşi vechi. Se zice: « cârpesc o rufă », « am o rufă pentru
treierat» etc. Cămăşile se schimbă, se primeneşte omul şi să spală regulat ca
timp şi ca chip. Unele femei spală cămăşi marţi, prea puţine joi, iar marea
mulţime sâmbătă. Dacă-i vremea de muncă, femeia rămâne acasă, cu un copil care
să-i aducă apă şi care să-i facă focul sub ceaun. Cămăşile se spală în găletar ;
leşia se face în leşierul cu cenuşă. La spălat fac trei
leşii : întâia leşie se face turnând întâiul ceaun cu apă clocotită, prin
ajutorul unei oale, în leşierul cu cenuşa, iar leşia curge-n găletar. Fiindcă
aceasta se poate face cât de dimineaţă, femeia îşi cheamă bărbatul şi
copiii că să se leie. Bărbatul se la întâiu singur, se
şterge cu cămaşa neagră şi se piaptănă. Tot singuri se lă şi
flăcăii. Pe cei mici îi lă mama. După pieptănare, se primenesc
şi pleacă fiecare la treaba sa.
De cele mai
multe ori însă,
femeia nu se la acuma, ci seara, sau tocmai sâmbătă seara. Ca
să-şi facă leşia atunci, nu întrebuinţează găletarul cu leşierul, ci pune numai
cenuşă pe o mătură lată şi curată, peste care toarnă apă clocotită, încet,
încet, aşa că leşia curge într-o albie. Femeile şi fetele cari mai întotdeauna
se lau sâmbătă seara, se despletesc mai întâiu, iar după ce
s-au lat adună tot părul în frunte şi-l fac corn,
unul sau două. După ce s-au şters, încep greul despletit al coadelor de jos în
sus, descâlcindu-l cu încetul
ca să nu-l rupă. Apoi
şi-l împletesc,
femeile în cele două coade, fiecare din câte trei viţe, iar fetele într-una,
sau numai şi-l răsucesc făcându-l coc în ceafă.
După ce
lăutul s-a sfârşit, femeia
înmoaie cămăşile. Vara, când rufele se murdăresc şi se înnegresc mai tare,
femeii i-i silă de cele mai multe ori «de hazul lor» şi le numeşte boarfe,
pe cari are să le «borfăiască», «negre ca pământul» ; dar tot trebuie să
le spele, căci altfel, «de le va băga numai în boale», au s-o râdă femeile când
i le-or vedea întinse pe gard. Muierea cămeşilor se face pe rând, după care
sunt date toate într-un capăt al găletarului. Dacă le-a sfârşit, începe
spălarea, iarăşi pe rând, când începe a le trece în celălalt capăt. Apoi le
freacă sau le zoleşte, ca să se spele, şi cum a zolit una, o
clăteşte, ca să ia săpunul murdăria de pe ea, o stoarce de apă, răsucind-o
întâiu numai cu o singură mână în apă, storcând-o cu amândouă degetele, o pune
pe pat, teancuri. După aceasta, se varsă leşia întâi afară.
În vremea
aceasta, al doilea ceaun, de două cofe cu apă, pentru al doilea găletar, a
fiert pe foc. Fierberea e gata atunci, când aburi uşori fug pe suprafaţa
ceaunului, când se văd beşicuţe mărunte apărând şi dispărând, «când ceaunul
cânta». Cămeşile, după ce apa a fost turnată în leşier şi leşia s-a scurs în
găletar, se moaie iarăşi câte una, se săpunesc iarăşi câte una, se freacă apoi
se pun iarăşi într-un colţ al găletarului ca să se moaie. Când toate s-au
isprăvit de pe pat, se iau din nou la zolit, la clătit şi iar se pun stoarse pe
pat. Frecatul sau zolitul nu se face ca la târg, peste degete,
ci la rădăcina mâinii, căci cămaşa e groasă « şi nu pricepe de vorbă
legănată». Mâna dreaptă stă ţeapănă, stanga lucrează.
Unele
gospodine fac al treilea ceaun pe jumătate leşie, iar jumătate este apoi lăsat
în crop. Acuma cămeşile stau la opăreală, femeia mai răsuflă, căci
cât a stat la zolit cu capu-n jos, a ostenit. Tot în acest răstimp, dacă-i
vară, femeia face demâncare, cu care se va duce la câmp, unde-i
munceşte bărbatul şi copiii, ori, dacă-s acasă toţi, fiindcă vatra-i bine arsă,
«trânteşte o burca-n spuză, colea,
cât roata cotigăi». Cu o oală - două, din ceaunul
al treilea, opăreşte faina-n covată, pune
frunze de hrean pe vatră, toarnă burca, o lipeşte cu apă (o
netezeşte), pune frunze de hrean pe deasupra şi apoi o-nvelește cu spuză. Până
va scoate şi ea cămeşile,
numai bine şi burca-i coaptă.
Cămeşile
frecate cu, ori fără săpun, sunt clătite şi stoarse. Femeia le pune pe umăr şi
se duce de le-nșiră pe parii gardului. În zoaia de la leşia şi apa a
treia, cine-i acasă, se spală pe picioare. Spălatul cămeşilor, dacă se face
săptămânal (şi femeia nu aşteaptă să i se facă «vrav»), la o casă de 5-6
persoane, ţine cel mult trei ceasuri, aşa că vara, când omul pleacă la muncă pe
la ceasul 4, înainte de răsăritul soarelui, pe la prânzişor, adică
de la 7,3o-9 ceasuri, când e obiceiul să se facă popas, să se pună jos, să
mănânce şi să aţipească puţin, vine şi femeia cu demâncarea. Foarte
puţine femei se abat de la această regulă a spălatului. Rar zice câte una : «eu
mi-aş lua lumea-n cap să ştiu că scot cămeşile (spălate) numai pin trei ape» ;
aceasta obişnuieşte patru ape. Alta
însă adăuga : «cine ştie, poate scoate cămeşile şi dintr-o singură apă
şi-i omăt, nu altceva».
Acestea
avem de spus despre port, pe scurt, ca să contribuim la stabilirea ideii, că
portul sau porturile
româneşti sunt variate, frumoase, practice şi că aproape în întregime sunt
lucrate în gospodăria de la ţară.
de Tudor Pamfile
(1909)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu