Una dintre caracteristicile noastre, ca popor,
este lipsa aproape completă de solidaritate. Ea izvorăşte dintr-o pronunţată
individualitate, dar şi dintr-o nepotrivită delăsare. Cum spunea Iorga, fiecare
român se simte şef la el acasă şi tinde să exteriorizeze această atitudine, din
care cauză corpul social apare ca o turmă. Nici un popor european n-a răbdat, aşa
cum au făcut-o românii, asuprirea şi dominaţia străină. Ungurii au avut revoluţia lor anti-sovietică (1956), cehii au
avut „Primăvara de la Praga”, polonezii – „Solidarnost”, românii... nimic!
Celelalte ţări foste socialiste au avut regimuri comuniste, dar unele „de
catifea” comparativ cu regimurile asasine de la noi. Nici un popor european
ocupat de ruşi nu a dat atâtea victime ca
românii. Unii au luptat cu arma-n mână şi s-au sacrificat pentru patrie, alţii
au fost asasinaţi mârşav sau au făcut ani grei de muncă silnică, după modelul
rusesc. Sute de mii de români au plătit cu viaţa, zeci de mii de familii au fost
distruse, dar solidaritatea n-au învăţat-o.
Marcaţi de un soi de fatalism, românii au
acceptat şi ororile anilor '50, dar şi dictatura ceauşistă. Au stat la cozi
uriaşe pentru a „beneficia” de oase de vită complet dezgolite de carne, au
tremurat de frig pentru un pachet de „unt” de proastă calitate dat cu raţia,
dar nu s-au revoltat, nu s-au ridicat împotriva orânduirii comuniste.
Paradoxal, cei care în 22 decembrie 1989 au făcut-o totuşi, au fost „acompaniaţi”
de injuriile pensionarilor care stăteau la cozi: „derbedeilor!”... Cu toată
revolta din decembrie '89, în România n-a fost nici o revoluţie. Câteva sute de
disperaţi au ieşit în stradă dispuşi să plătească pentru curajul lor, dar să încerce
să pună capăt unei dictaturi comuniste mult prea îndelungate. Peste revolta lor
s-a suprapus repede lovitura de stat, aşa că nu ne putem mândri îndeajuns cu „revoluţia”
noastră. Nu, nu am fost şi nici nu văd să fim vreodată că ungurii, că polonezii
sau cehii, nu mai zic ca
popoarele din lumea liberă.
În 1990, după ce noii bolşevici au pus mâna pe
putere, o mână de „golani” au luat poziţie faţă de regimul ce îşi pregătea
instalarea „legal”. Ei au născut fenomenul „Piaţa Universităţii”, cel care a
fost scânteia de anti-comunism a românilor, poate singura Revoluţie pe care ei
au dat-o. Invazia triburilor barbare „minereşti” au înăbuşit în sânge aspiraţiile
românilor pentru libertate şi democraţie. Bâtele şi odgoanele aplicate pe spinări
de studenţi şi nu doar, au plantat pe spinările românilor câte o piele de
iepure, cum spunea regretatul Petre Ţuţea. După pulverizarea cumplită a Pieţei
Universităţii, lipsa de solidaritate a românilor s-a accentuat cu fiecare an.
Românii reintraseră în epoca fatalismului care aproape îi obliga să accepte
regimul bolsevizant.
După o perioadă lungă de dezastru economic şi
de „democraţie originală”, românii au cunoscut revirimentul economic, dar şi
democraţia adevărată; păcat că nu le-a plăcut, păcat că n-au ştiut la ce e bună...
S-au lăsat momiţi cu o pungă de zahăr şi un litru de ulei, şi i-au adus la
putere pe aceiaşi derbedei care în trecut le-au făcut viaţa amară. Au uitat românii,
au uitat nepermis de repede vremurile când comuniştii (pe atunci se recunoşteau
ca atare, iar un oarecare Ponta
arbora bereta de Che Guevara şi obişnuitul său
zâmbet tâmp) jefuiau ţara, iar ei răbdau de foame. Profesorii au uitat că aveau
cel mai mic salariu dintre bugetari, medicii – că erau umiliţi după ani de şcoală
şi specializări, pensionarii – că nu-şi puteau duce zilele decât dacă se
asociau pentru a locui, într-un apartament, trei persoane fără vreo legătură între
ele; doar colegi de suferinţă.
I-au readus la putere, deşi „colţii” şi-i arătaseră
încă de anul trecut, iar declaraţiile lor rusofile au fost fără echivoc. Acum,
iată, derbedeii neo-nazişti (că nu pot să le spun „comunişti”,
deşi de fapt e acelaşi lucru) complotează în cel
mai evident mod la scoaterea ţării din Uniunea Europeană. N-au curajul s-o facă
ei înşişi, aşa că se limitează în a-i manipula ordinar pe românii cărora le-au
oferit creşteri de taxe, concedieri şi o declarată scădere a nivelului de trai.
Episodul Schengen, cu scandalul uluitoarelor declaraţii guvernamentale este,
cred eu, unul regizat. Derbedeii ar fi putut pune şi miniştri mai puţin corupţi
sau chiar unii încă necorupţi, dar asta nu le-ar fi folosit. Astfel că l-au
plantat pe Fenechiu în scaunul de ministru, ştiind foarte clar că aceasta
numire va împiedica intrarea României în spaţiul Schengen. Dar de ce să facă
asta? De ce să nu dorească aderarea ţării? Să ne uităm în jur... După „câştigarea”
alegerilor de către derbedeii roşii de la
Bucureşti, la Sofia şi Chişinău au început „manifestaţiile”, după acelaşi
scenariu ca la noi în ianuarie 2012.
Guvernele pro-occidentale de acolo au demisionat, locul lor fiind luat de cele
rusofile, socialiste. Din câte se vede, spaţiul româno-moldo-bulgar devine unul
cu aspiraţii clare de aderare la... CSI. Pentru ţările respective, Europa
devine, pe zi ce trece, un obiectiv tot mai îndepărtat, ceva similar „venirii”
americanilor în anii '50; aşteptat, dar niciodată realizat.
În aceste condiţii, românii au încă o şansă
istorică: să demonstreze că pot să fie solidari, că au curaj să iasă în stradă şi
să-şi exprime cu voce tare opţiunea pro-occidentală, să ceară actualilor
guvernanţi rusofili să plece şi să-şi ia soarta în propriile mâini. Ştiu, nu
avem partide de opoziţie suficient de bine reprezentate în Parlament, dar asta
nu e o problemă; nici nu avem un parlament, ci un soi de „marea adunare naţională”,
mai fascizată şi mai populată cu infractori decât cea de pe vremea lui Ceauşescu.
Nu mai e timp de stat pe gânduri... Când toate cele trei ţări vor avea
conducerile rusofile adânc înfipte, va fi imposibil ca o acţiune populară să-i
mai clintească. Apoi va urma o foarte lungă perioadă de prăbuşire economică şi
o depărtare tot mai pronunţată de lumea liberă şi democratică. E vremea să
alegem, e timpul să ne decidem încotro vrem s-o apucăm: spre normalitatea
occidentală sau spre prăpastia moscovită. Şi asta nu mâine, ci ieri de s-ar
putea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu