Enciclopediae

miercuri, 6 martie 2013

Românii între Schengen şi Moscova


 Una dintre caracteristicile noastre, ca popor, este lipsa aproape completă de solidaritate. Ea izvorăşte dintr-o pronunţată individualitate, dar şi dintr-o nepotrivită delăsare. Cum spunea Iorga, fiecare român se simte şef la el acasă şi tinde să exteriorizeze această atitudine, din care cauză corpul social apare ca o turmă. Nici un popor european n-a răbdat, aşa cum au făcut-o românii, asuprirea şi dominaţia străină. Ungurii au avut  revoluţia lor anti-sovietică (1956), cehii au avut „Primăvara de la Praga”, polonezii – „Solidarnost”, românii... nimic! Celelalte ţări foste socialiste au avut regimuri comuniste, dar unele „de catifea” comparativ cu regimurile asasine de la noi. Nici un popor european ocupat de ruşi nu a dat atâtea victime ca românii. Unii au luptat cu arma-n mână şi s-au sacrificat pentru patrie, alţii au fost asasinaţi mârşav sau au făcut ani grei de muncă silnică, după modelul rusesc. Sute de mii de români au plătit cu viaţa, zeci de mii de familii au fost distruse, dar solidaritatea n-au învăţat-o.
Marcaţi de un soi de fatalism, românii au acceptat şi ororile anilor '50, dar şi dictatura ceauşistă. Au stat la cozi uriaşe pentru a „beneficia” de oase de vită complet dezgolite de carne, au tremurat de frig pentru un pachet de „unt” de proastă calitate dat cu raţia, dar nu s-au revoltat, nu s-au ridicat împotriva orânduirii comuniste. Paradoxal, cei care în 22 decembrie 1989 au făcut-o totuşi, au fost „acompaniaţi” de injuriile pensionarilor care stăteau la cozi: „derbedeilor!”... Cu toată revolta din decembrie '89, în România n-a fost nici o revoluţie. Câteva sute de disperaţi au ieşit în stradă dispuşi să plătească pentru curajul lor, dar să încerce să pună capăt unei dictaturi comuniste mult prea îndelungate. Peste revolta lor s-a suprapus repede lovitura de stat, aşa că nu ne putem mândri îndeajuns cu „revoluţia” noastră. Nu, nu am fost şi nici nu văd să fim vreodată că ungurii, că polonezii sau cehii, nu mai zic ca popoarele din lumea liberă.
În 1990, după ce noii bolşevici au pus mâna pe putere, o mână de „golani” au luat poziţie faţă de regimul ce îşi pregătea instalarea „legal”. Ei au născut fenomenul „Piaţa Universităţii”, cel care a fost scânteia de anti-comunism a românilor, poate singura Revoluţie pe care ei au dat-o. Invazia triburilor barbare „minereşti” au înăbuşit în sânge aspiraţiile românilor pentru libertate şi democraţie. Bâtele şi odgoanele aplicate pe spinări de studenţi şi nu doar, au plantat pe spinările românilor câte o piele de iepure, cum spunea regretatul Petre Ţuţea. După pulverizarea cumplită a Pieţei Universităţii, lipsa de solidaritate a românilor s-a accentuat cu fiecare an. Românii reintraseră în epoca fatalismului care aproape îi obliga să accepte regimul bolsevizant.
După o perioadă lungă de dezastru economic şi de „democraţie originală”, românii au cunoscut revirimentul economic, dar şi democraţia adevărată; păcat că nu le-a plăcut, păcat că n-au ştiut la ce e bună... S-au lăsat momiţi cu o pungă de zahăr şi un litru de ulei, şi i-au adus la putere pe aceiaşi derbedei care în trecut le-au făcut viaţa amară. Au uitat românii, au uitat nepermis de repede vremurile când comuniştii (pe atunci se recunoşteau ca atare, iar un oarecare Ponta arbora bereta de Che Guevara şi obişnuitul său zâmbet tâmp) jefuiau ţara, iar ei răbdau de foame. Profesorii au uitat că aveau cel mai mic salariu dintre bugetari, medicii – că erau umiliţi după ani de şcoală şi specializări, pensionarii – că nu-şi puteau duce zilele decât dacă se asociau pentru a locui, într-un apartament, trei persoane fără vreo legătură între ele; doar colegi de suferinţă.
I-au readus la putere, deşi „colţii” şi-i arătaseră încă de anul trecut, iar declaraţiile lor rusofile au fost fără echivoc. Acum, iată, derbedeii neo-nazişti (că nu pot să le spun „comunişti”, deşi de fapt e acelaşi lucru) complotează în cel mai evident mod la scoaterea ţării din Uniunea Europeană. N-au curajul s-o facă ei înşişi, aşa că se limitează în a-i manipula ordinar pe românii cărora le-au oferit creşteri de taxe, concedieri şi o declarată scădere a nivelului de trai. Episodul Schengen, cu scandalul uluitoarelor declaraţii guvernamentale este, cred eu, unul regizat. Derbedeii ar fi putut pune şi miniştri mai puţin corupţi sau chiar unii încă necorupţi, dar asta nu le-ar fi folosit. Astfel că l-au plantat pe Fenechiu în scaunul de ministru, ştiind foarte clar că aceasta numire va împiedica intrarea României în spaţiul Schengen. Dar de ce să facă asta? De ce să nu dorească aderarea ţării? Să ne uităm în jur... După „câştigarea” alegerilor de către derbedeii roşii de la Bucureşti, la Sofia şi Chişinău au început „manifestaţiile”, după acelaşi scenariu ca la noi în ianuarie 2012. Guvernele pro-occidentale de acolo au demisionat, locul lor fiind luat de cele rusofile, socialiste. Din câte se vede, spaţiul româno-moldo-bulgar devine unul cu aspiraţii clare de aderare la... CSI. Pentru ţările respective, Europa devine, pe zi ce trece, un obiectiv tot mai îndepărtat, ceva similar „venirii” americanilor în anii '50; aşteptat, dar niciodată realizat.
În aceste condiţii, românii au încă o şansă istorică: să demonstreze că pot să fie solidari, că au curaj să iasă în stradă şi să-şi exprime cu voce tare opţiunea pro-occidentală, să ceară actualilor guvernanţi rusofili să plece şi să-şi ia soarta în propriile mâini. Ştiu, nu avem partide de opoziţie suficient de bine reprezentate în Parlament, dar asta nu e o problemă; nici nu avem un parlament, ci un soi de „marea adunare naţională”, mai fascizată şi mai populată cu infractori decât cea de pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai e timp de stat pe gânduri... Când toate cele trei ţări vor avea conducerile rusofile adânc înfipte, va fi imposibil ca o acţiune populară să-i mai clintească. Apoi va urma o foarte lungă perioadă de prăbuşire economică şi o depărtare tot mai pronunţată de lumea liberă şi democratică. E vremea să alegem, e timpul să ne decidem încotro vrem s-o apucăm: spre normalitatea occidentală sau spre prăpastia moscovită. Şi asta nu mâine, ci ieri de s-ar putea.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu