De maghiari nu ne-am temut
neciodată. Ei sînt prea barbari pentru de-a ne putea înghiţi. Ei sînt ca piatra
ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe. Espuşi soarelui, ei ne-ar fi absorbit şi
ne-ar fi prefăcut în raze de-ale sale, raze splendide însă solare. Daca
germanismul ar fi pătruns cu dulceaţa luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile
poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai
mare farmec. Dar te pomeneşti că între noi şi cultura germană se pune piatra
cea brută şi scorboroasă a maghiarismului, ea apasă pe noi cu greu, numai că
noi nu ne vom da îndărăt, pentru că nu putem. Impenetrabilitatea corpului fizic
nu permite ca în unul şi acelaşi loc să stea două corpuri deodată; ce minune
dar daca impenetrabilitatea corpului noastru moral nu cedează nici un atom al
fiinţei sale corpului străin ce apasă asupră-ni? Noi avem toţi cauza de-a
mulţumi maghiarilor pentru apăsarea lor, căci ei ne-au deşteptat ca şi cum ai
deştepta pe-un om ce doarme lîngă o prăpastie c-o lovitură de cnută.
Dar să venim
la obiectul nostru.
E multă
diferinţă între educaţiune şi cultură. Aşa d.e. educaţiunea străină implică
spirit străin — cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura
e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura
are a educa mintea. În fine un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri
bune, poate să fie c-un cerc restrîns de cunoştinţe, pe cînd, din contra,
cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot să fie coprinse de un om fără
caracter, imoral, fără inimă.
Cultura
străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui
caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea cade însă în
periodul acela al vieţei omeneşti cînd inima neformată încă a omului seamănă
unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei. Cînd inima cu vîrsta se-mpietreşte,
atunci n-o mai poţi îndrăpta, o poţi numai rumpe.
De aceea ne
temeam mai mult de şcoalele populare maghiare decît de Dieta lor, de miniştrii
lor, de honvezii lor. Dieta, miniştrii şi honvezii se duc, omul rămîne. Pe
acest om ce rămîne voiam a-l şti asigurat; şi el e asigurat prin datoria cea
mare a statului, care nu are de unde clădi şcoale populare; cînd va avea de
unde, atuncea poporul le va respinge cu conştiinţa şi cu braţul. Educaţiunea
străienă implică spirit străin, şi un corp coprins de spiritul străin e
asemenea unei pietre desprinse din zid. Ea aparţine zidului prin destinaţiunea
ei, însă spiritul străin al atracţiunei pămîntului o face să cadă. Căzînd la
pămînt ea încă nu e pămînt, cum românul renegat nu e încă ungur, cumcă evreul
botezat nu e încă creştin. Abia dizolvîndu-se în pulbere devine pămînt, cum
ovreiul abia în nepoţii lui devine creştin, cum renegatul abia în nepoţii lui
devine ungur. Factorul infectat de străinism e o mortăciune morală a corpului,
ce mirare dar cumcă inamicii noştri aşteaptă să cadă mortăciunele corpului
nostru, ca din ele să-şi constituie pe al lor. Numai că s-au înşelat amar
inamicii noştri. Ei gîndeau că ni e mort corpul şi începusă a tăia din el cu
cuţitul. Dar corpul nostru nu era mortăciune, ci numai amorţit, vorbe
de-aceeaşi rădăcină, deşi nu cu-acelaşi înţeles. Corpul amorţit e un corp viu,
sănătos, numai că starea lui e anormală; inima a încetat de a fi centru pentru
unele din estremităţi; ci prin o mişcare cît de-nceată dar continuă partea
amorţită intră iar în comunicaţiune cu inima, care bate voioasă şi repede, bate
cît trăieşte.
Renegaţii
sînt veninul pe care natura binefăcătoare l-a depărtat din corpul nostru.
Fericire e că lamura aurului nostru e însemnată pe lîngă zgura ce-am putut-o
lepăda fără ca să ni pese. Am rîs totdeuna de-ncercarea de-a readuce în sînul
naţiunei pe renegaţi. S-au dus? Cu-atît mai bine, era mai rău de rămîneau. La
noi era un rău şi e o fericire că în mînele duşmanilor ei sînt asemenea un rău.
Ei sînt boala lor cea ascunsă, dar cronică. Răi naţionalişti, ei sînt răi
servitori. Maşine oarbe şi materialiste, ei lovesc fără raţiune. Toată iarna
corpul e sănătos, faţa roşie. Vine primăvara şi buba venerică împle părţile
cele mai nobile ale corpului, ochii, gura, nasul, şi pătrunde pînă-n creieri,
rozînd pînă şi oasele craniului. În curînd capul naţiunei ungureşti nu va fi
decît un monstru urîcios şi plin de bube — un cap incurabil. În fine românii
naţionalişti vor lucra spre binele nostru, românii renegaţi, fără să vrea
chiar, spre răul inamicilor noştri. Să vină numai primăvara libertăţii noastre,
şi-apoi veţi vedea.
O repetăm
cumcă nu înţeleg neci ungurii măcar cît bine ne-au făcut şi ni fac prin
apăsarea lor. Ei ne deschid ochii, ei fac să ne concentrăm în noi, în sufletul
nostru, să ne vrem pe noi înşine înaintea orcărui; asemenea ariciului care,
făcîndu-se vălătuc, arată în toate părţile sale ghimpii, pe cînd inima-n el
trăieşte. Apăsaţi voi ! — apa nu cedează apăsării, cu cît mai mult o naţiune.
Din contra, ea creşte ca îmflată de puteri nevăzute, se va îmfla şi, zvîcnind,
va răsturna piatra din fruntar spre a se înălţa un alt soare, soarele de
diamant al Orientului în faţa soarelui celui de foc al Occidentului. Apăsaţi
voi ! Pînă ce ura noastră pentru voi nu va mai fi un simţămînt ci o raţiune, nu
psicologie ci logică. Şi e teribilă ura cea surîzîndă a logicei — ea [e]
justificată, căci e justiţia. Este ura surîzîndă, ura sclavului faţă cu tiranul
său, este condiţiunea legată de tranzacţiunile dintre unul şi altul.
De-aş trăi
în Rusia şi poporul, într-un moment generos, ar închide tiranii spre a-i
decapita, de n-ar găsi carnefice m-aş face eu ! Cine mi-ar imputa-o de crimă?
Cine-ar putea zice că nu-mi împlinesc datoria? Şi oare moartea în rezbel are de
bază ura simţămîntului [?]. Desfid pe cineva de-a-mi arăta altfel de cazuri
decît escepţionale.
E o ură
logică. Te ucid ca să nu mă ucizi. Trebuie să pieri ca să esist eu. Prefer
lupta în locul unei dreptăţi nedrepte; prefer de-a muri în loc de-a deveni
maghiar. Cine mi-o poate ţinea de rău daca voi ca şi copiii mei să fie ca mine
de români. Guvernul? Nu-l recunosc de competinte. El are a-şi regula trebile
lui, ordinea publică, nu limba şi religiunea copilului meu; are de-a surveghia
referinţele dintre el şi persoane străine lui, nu caracterul lui propriu sau pe
el însuşi nepus în referinţă cu elementele străine lui. Şi cînd eu plătesc
pentru şcoală, dătoria mea implică dreptul de-a cere cum să fie instruit. Şi eu
cer să fie instruit în limba mea şi numai în limba mea, nu şi în limba mea.
Gimnaziile de stat din Transilvania ar trebui să fie române, căci românii le
susţin cu birul lor amar, pe care-l storc pietrei şi costişelor cu cari
i-a-mproprietărit o dreptate nedreaptă. Veni-va vremea şi a dreptăţii celei
drepte.
În fine,
daca vre-un domn de naţionalitate maghiară mi-ar face pînă şi onoarea reflexiunei,
declar a priori că m-ar pune într-o poziţiune şoadă, căci nu ştiu ungureşte, nu
m-am silit să-nvăţ frumoasa limbă asiatică, căci îmi mai plăcea barbara limbă
italiană d.e. în locul melodioasei, dulcei, molatecei limbe maghiare. Aş fi
putut s-o învăţ ca să mîngăi tigresa, dar prefer a o ucide. Ca origine, ca
limbă, ca cultivabilitate chiar ne simţim prea mult superioritatea asupra
cultei naţiuni maghiare, cu ocultele sale bande cari pradă ziua-n amiaza mare
pînă şi drumuri de fier. Noi nu ne pretindem culţi, ci numai cultivabili, nu
avem pretenţiuni mari noi ieştia. Am dormit cam mult ce-i drept, doi evi şi mai
bine, dar somnul nostru a fost sănătos şi ne simţim minunat de bine, încît ne
credem [în stare] a întreprinde lupta esistenţei noastre şi cu 10 naţiuni
maghiare, nu numai cu una. După noapte vine şi ziua, vine pentru că trebuie să
vină. Şi dacă somnul nostru a fost lung, cu-atît mai puternică va fi
manifestaţiunea vieţei noastre. E pietroasă şi-ncovoiată calea dreptăţii, dar e
sigură. Ştiu că ne-aţi închide gura de-aţi putea fără ca să vă scuipaţi vouă
însăşi în faţă, dar nu veţi închide-o şi vom protesta mereu, nu vom [fi] cu
toţii decît un protest personificat. Nu se ucid lesne naţiunile, domnii mei, şi
mai cu samă cea română nu.
Mihai
Eminescu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu