Enciclopediae

Münchausen Times

”Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”. P.Ţuţea

Belle Arte

”Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. Vincent Van Gogh

Dilema zilei

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Politica

”Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei Românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator” Petre Ţuţea

Istorie

TIPVS UNIVERSALIS

sâmbătă, 28 iunie 2014

Scrisoare adresată dlui Joseph Daul, Preşedinte al PPE şi Dlui Jean-Claude Juncker, Preşedinte al PE


 Domnule Preşedinte, Vă scriu cu încrederea că sunteţi unul dintre principalii apărători ai creştin-democraţiei europene, persoana care nu poate face nici o înţelegere politică în stare să afecteze Partidul Popular European. De ceva vreme, dar cu precădere în ultimele zile, se vorbeşte tot mai insistent în România despre opţiunea unui partid liberal (Partidul Naţional Liberal) de a schimba familia politică europeană, trecând de la ALDE la PPE. O asemenea mişcare poate fi înţeleasă în cazul partidului amintit, cunoscute fiind acţiunile sale anterioare îndreptate fără echivoc împotriva statului de drept, dar ar fi de neînţeles dacă el ar fi şi acceptat în rândul partidelor care formează curentul popular european.
Aşa cum ştiţi, la PPE este afiliat şi Partidul Democrat-Liberal din România. Apreciez că aceasta afiliere a avut ca baza alte considerente decât cele doctrinare, pentru că dacă vom privi Programele, atât cel al PDL, cât şi cel al PNL, nu vom întâlni nici un element care ar putea caracteriza un partid de dreapta-centru-dreapta. Azi, cele două partide liberale se unesc într-o fantasmagorică « dreaptă », manevră condusă de neo-comuniştii români, botezaţi de circumstanţă socialişti, cu scopul de a confisca orice fel de opoziţie reală în România. Aşa cum poate ştiţi, guvernul a emis recent o ordonanţă de urgenţă prin care schimbă legile electorale, în ciuda recomandărilor Comisiei de la Veneţia, doar pentru a împiedica accesul liber al Partidului Mişcarea Populară la supravegherea procesului electoral aşteptat spre sfârşitul acestui an. Fireşte, aceasta este complet antidemocratic şi se constituie într-o nouă lovitură aplicată democraţiei româneşti, atât cât a mai rămas din ea. Nici unul dintre partidele amintite mai sus, PDL şi PNL nu au sărit în apărarea democraţiei româneşti, eludând faptul, ceea ce mă conduce fără greş la concluzia că în România de azi nu avem de-a face decât formal cu un pluripartidism (excepţie făcând PMP).Vă reamintesc că PNL a fost asociat la guvernare cu PSD (cel care deţine şi azi conducerea guvernului) timp de doi ani, perioadă care vă este cunoscută prin flagrantele încălcări ale normelor elementare democratice. Sunt de notorietate legile pe care parlamentul controlat de cele două partide le-a emis, ca un atac flagrant la democraţie şi doar opoziţia fermă a Preşedintelui Băsescu, dar şi « îngrijorările » exprimate de Bruxelles şi Washington, le-au putut opri temporar. Sunt convins că sunteţi la curent cu toate faptele comise de PNL, înainte ca el să se despartă nemotivat de PSD. Dacă veţi urmări în presă atât declaraţiile « foştilor » aliaţi, cât şi acţiunile lor parlamentare, vă veţi convinge că PSD şi PNL nu fac altceva decât să mistifice electoratul român. O privire aruncată în teritoriu, vă va convinge că PNL este într-o opoziţie formală în Parlament, deoarece în teritoriu partidul a rămas la putere.
Nu în ultimul rând, ştiţi foarte bine că liberalismul european este un curent doctrinar versatil şi ramificat, dar care rămâne esenţial de stânga. Chiar şi din punct de vedere istoric, acel punct la care face referire chiar PNL când se declară continuator al politicii liberale interbelice, avem în faţă un partid indiscutabil de stânga, atât doctrinar, cât şi istoric si ideologic. Declaraţiile mincinoase ale liderilor săi, conform cărora liberalii vor să formeze un pol de dreapta în România mă conduc la concluzia că nu doar electoratul român (care nu stăpâneşte elementele definitorii ale conceptelor de « dreapta » şi « stânga ») este grav înşelat, nu fără un scop foarte bine determinat, ci se încearcă şi o manipulare a conducerii PPE. Fireşte, aş putea aduce în sprijinul afirmaţiilor mele articolele cunoscutului profesor american Ralph Raico, el însuşi un libertarian şi un specialist în liberalismul european, dar sunt convins că deja cunoaşteţi aceste lucruri până la detaliile cele mai fine.
Dle Preşedinte, cred că primirea PNL în marea familie populară europeană va însemna introducerea unui « cal troian » care va submina grav PPE şi care îşi poate aduce o serioasă contribuţie la slăbirea UE, în favoarea intereselor ruseşti, deja evidente în România şi în Europa. Ca popular convins (chiar dacă nu şi membru al vreunui partid) şi ca european, vă rog, dle Preşedinte Daul să analizaţi consideraţiile mele şi să luaţi decizia potrivită pentru ca PPE, cel care vă este şi dv. atât de drag, să nu fie afectat de interese politicianiste şi străine Uniunii Europene. Al dumneavoastră, Dragoş Gros

x

marți, 15 aprilie 2014

„Chapeau, monsieur le President!”



 Într-o zi cu soare, o mare „dragoste” s-a „terminat”, aparent fără motiv; era un „divorţ” ca un balet de urşi, al psd-ului de pnl. La scurt timp după trecerea pnl în „opoziţie”, la ora de maximă audienţă şi în mijlocul unui Parlament reunit, Căcărău îşi dădea teatral demisia din funcţia de preş al Senatului. Nimeni nu înţelegea demisia unui bandit, când anterior asemenea demisii în partidul său n-au existat, nici măcar când au existat condamnări definitive pronunţate de Justiţie.
În locul lui Căcărău a venit, pe filieră psd, o altă lepră, Tariceanu. Mişcarea scăpa înţelesului obişnuit, ştiut fiind că în caz de suspendare sau imposibilitate a Preşedintelui de a-şi exercita prerogativele, locul său era luat tocmai de preşedintele Senatului, un vis mai vechi al lui Căcărău. Începuse să se contureze existenţa unui plan la baza tuturor acestor acţiuni, dar schiţa lui încă nu era evidentă. Totul se învârtea, se vedea încă de atunci, în jurul a câtorva persoane, printre care Căcărău, Moliceanu şi primul derbedeu oligofren al guvernului, dar rolurile încă nu erau bine stabilite; nu pentru public.
Spuneam că România joacă un rol extrem de important geopolitic (aici), pe „tabla de şah” a Moscovei, dar amănuntul a trecut aproape neluat în seamă în presa noastră, dar nu şi în afară. De altfel, rolul destinat României în campania rusească antiamericană şi antieuropeană a fost confirmat şi de Friedman, dar şi de „indiscreţiile” dintre ambasadorii ruşi în Africa. Conform acestor analize, singurul „ciot” de care se putea împiedica „sultanul roşu” era Traian Băsescu, aşa că el trebuia eliminat. Dar cum?
O nouă suspendare era de o prostie fără seamăn, având în vedere experienţele anterioare, dar şi avertismentele externe, inclusiv cele venite de la socialiştii europeni. Astfel a apărut necesitatea eliminării Preşedintelui prin punerea sa sub acuzare, cea de-a doua posibilitate prevăzută de Constituţie pentru a-l suspenda fără ca un referendum să fie necesar. Dar ce să facă ei, că timpul trecea, iar motiv de acuzare nu găseau? Au făcut „comisia Nana”, încercând ca prin manipulări să influenţeze justiţia, dar repede s-au convins că varianta e perdantă; cum alta nu aveau, încercau forţarea „comisiei”, pentru ca în cele din urmă să-l acuze de ceva pe Preşedinte şi astfel să-l suspende pe o perioadă nedeterminată, suficientă însă pentru ca ei să-şi atingă scopurile. Îl aveau pe lacheul Tariceanu ca preşedinte interimar, o covârşitoare majoritate în Marea Adunare Naţională şi un guvern gata de orice atentat la statul de drept. Cine să li se opună?
Formal, pnl este în „opoziţie”, iar Căcărău trebuie să pozeze în „catindatul” „nepătat” al „opoziţiei” de „dreapta”, secondat fără convingere de un pdl care cochetează cu împărţirea „ciolanului liberal”, imediat după europarlamentare sau, în varianta pesimistă, după prezidenţiale. Căcărău nu putea fi simultan şi candidat „curat” la prezidenţiale, dar şi preşedinte interimar care aprobă prin semnătură manevre ce ţin de proiectata lovitura de stat, aşa că rolul infantilului Tariceanu este important în „marea revoluţie socialistă” ce urmează în ore, poate zile. Preventiv, centrul „operaţional” al puciştilor s-a mutat la M.Ap.N.
Nu ştiu când se va da „asaltul asupra Palatului de Iarnă”, dar e sigur acum că el va avea la bază o plângere lipsită de obiect la adresa Preşedintelui, una depusă de oameni fără calitatea juridică de a depune aşa ceva în faţa organelor statului, o plângere halucinantă ca motivaţie juridică, o plăsmuire de joasă speţă. Noi vom accepta aşa ceva sau vom ieşi cu toţii în apărarea Preşedintelui şi a statului de drept?

De ce „Chapeau, monsieur le President”? Ştie Base de ce...

duminică, 30 martie 2014

Sondaj : psd 15%, pnl 11%!!!



 În manipularea cotidiană pe care comuniştii o exercită asupra populaţiei, o să pornim, pentru a devoala o parte a ei, de la un postulat: peste tot şi în orice epocă, pentru a câştiga alegerile, comuniştii falsifică voturile şi manipulează electoratul. Că ei fraudează toate alegerile, nici nu trebuie să analizăm, aşadar să vedem cum se petrec lucrurile când tehnica de manipulare se numeşte „sondaj de opinie” şi cine are acces la aceste mijloace de mistificare a realităţii.
Primii ani după „revoluţie” au fost anii în care sistemul neobolșevic instalat prin lovitură de stat şi-a asigurat mijloacele prin care să exercite un control cât mai complet al populaţiei. Întâi a fost lupta noului-vechi regim de preluare a televiziunii publice şi de mistificare a întregii acţiuni din decembrie 1989. Cu spasme şi crime, comuniştii şi-au asigurat controlul TVR, control ce depăşeşte cadrul legal: au angajat fideli şi persoane ce sunt capabile să pară că fac jocul oricărui guvern. Adevăraţii jurnalişti de televiziune au fost ori marginalizaţi, ori eliminaţi. În paralel, presa scrisă îşi arăta primii „colţi” şi, deasemenea, presa de partid îşi începea propaganda mincinoasă. Cu timpul, „colţii” presei s-au mai „tocit”, fie cu banii puşcăriaşului Vântu, fie cu fondurile Crescent, fie prin „convingerea” jurnaliştilor; chiar dacă nu toţi au cedat presiunilor, cea mai mare parte a lor, da.
Cum presa era în curs de „recuperare”, aparatul de propagandă roşie, beneficiind şi de „sfaturile” unui vechi și experimentat propagandist ce se dorea „despot luminat”, a diversificat moscovit mijloacele de manipulare. Primul pas a fost scârbirea populaţiei de tot ceea ce înseamnă politică. Obiectivul, atins de multă vreme, era cel de a îndepărta de procesul de votare o masă cât mai însemnată din populaţia cu drept de vot. Astfel, electoratul lor imbecilizat şi/sau cumpărat le asigura controlul politic. Dar asta nu era suficient... Tot în 1990, „cârpa kaghebistă” a mai emis o idee de inspiraţie moscovită: „pluripartidism în interiorul CFSN”. Altfel spus, se contura tot mai mult acea „democraţie originală” pe care o visa ilici. Procesul de transformare a democraţiei în democratură a început devreme, în primele zile din ianuaria 1990, prin înfiinţarea cu acceptul lui ilici, uneori chiar la sugestia lui, a unor partide politice aparent de sine stătătoare. Cu certitudine, o confirmă şi martorii oculari, partidele aşa-zis istorice (PNL, PNŢ şi PSDR) au căpătat acceptul de a se constitui, fără a fi evidente condiţiile pe care el le-a pus, dacă le-a pus. În conducerea lor au fost instalaţi iniţial ofiţeri de securitate fideli noului vechi regim şi/sau agenţi cu un trecut încărcat de urmăririle Diviziei anti-kgb a Securităţii. Procesul de fidelizare a partidelor aparent independente nu a fost deloc simplu şi a durat câţiva ani buni. Toată colaborarea lor rămânea însă subterană, pentru a da impresia unei democraţii în care Puterea se lupta cu Opoziţia. Pentru ca mistificarea să fie completă, au avut şiretenia de a „permite” ca alegerile parlamentare şi prezidenţiale să fie „câştigate” în 1996 de către „opoziţia” CDR şi, respectiv, Constantinescu. Mişcarea a fost inspirată şi multă vreme Occidentul chiar a crezut în existenţa acestei opoziţii. Peste ani, complet şocant, îi găsim pe foştii „opozanţi” în aceeaşi tabără, colegi de partid şi prieteni. Câştigarea primului mandat de către Preşedintele Băsescu a marcat finalul „opoziţiei de operetă”, aşa că tovarăşii au strâns rândurile, fără să le pese de memoria colectivă, nu mereu la fel de proastă că a lor.
Dacă până atunci aveau destule instrumente prin care să-şi asigure controlul politic, fie că sunt sau nu la putere, acum aveau nevoie şi de altceva. Aşa s-a născut „manipularea prin sondajele de opinie”. Întâi institutele au devenit private, chiar şi cele care anterior erau de stat (IRSOP, de exemplu, preluat de Alin Teodorescu, vechi client al Diviziei anti-kgb). Apoi au tot apărut şi alte „institute” ce aveau ca teme de cercetare cele mai năstruşnice subiecte, uneori cu întrebări chiar imposibil de regăsit în viaţa de toate zilele („aţi vrea ca Nicolae Ceauşescu să redevină preşedinte?”). Numărul patronilor de entităţi de sondare a opiniei publice a crescut, doar că patronii lor erau ori membri ai puterii roşii, ori apropiaţi notorii ai lor. Cum o opoziţie reală faţă de comuniști n-a existat până la PDL-ul lui Emil Boc, sigurele instituţii de profil rămâneau cele aservite, direct sau nu, Estului „civilizator”.
Contând pe imbecilitatea românilor (doar politrucii puteau fi „deştepţi”), sondajele au început să agreseze viaţa oamenilor în mod subliminal. Temele abordate sugestionau telespectatorilor naivi tot ceea ce ei doreau să le transmită indirect. Astfel reieşea că într-un an electoral, cel puţin 50% nu doresc să voteze cu nimeni. Lucrul ar fi fost normal, de înţeles, dacă acest tip de „sondaj” nu apărea de cel puţin două ori pe lună, în perioade atent calculate pentru ca efectul să fie maxim. Nu puţine au fost cazurile când în graba lor de a arăta „bizonilor” ce părere are „majoritatea” despre ceva, au pierdut din vedere că între un eveniment petrecut, parte și în chestionar, şi momentul anunţării rezultatului nu au cum să treacă doar 2-3 zile, când doar sondarea se face pe parcursul unei săptămâni, după care urmează şi o perioadă de analiză a rezultatelor.
O culme a aroganţei „sondajelor” a fost atinsă în campania dusă de partidele roşii împotriva Preşedintelui Băsescu, fie în campania electorală, fie în preajma suspendărilor sale ilegale, fie în general, ca mijloc de creare a unui curent de opinie cât mai defavorabil lui Traian Băsescu. Cum institutele au „muncit” bine ca parte a aparatului de propagandă comunist, ele anunţau, după încheierea scrutinului prezidenţial 2009, o victorie clară a Prostănacului. Nu, nu era vorba despre o greşeală, ci despre o manevră eşuată atunci, dar care a dat rezultate mai târziu, la alegerile generale din 2012. Cum spuneam, frauda electorală este un „must” al partidelor de orientare bolşevică, aşa că sondajele aveau rolul de a arăta populaţiei fantasma unui rezultat final, în spatele căruia evoluau falsificatorii de voturi. Ei aveau misiunea de a aduce scorul real la nivelul indicat de „sondaje”; acum aveau o „bază”. Dacă la ultimele prezidenţiale au dat greş, nu la fel s-a întâmplat în 2012 la alegerile locale şi la cele generale, unde concursul dat usl-ului de către un PDL deposedat de atributele sale anterioare şi de participarea activă a celor care au ridicat partidul - s-a dovedit a fi decisiv. Colaborarea lui Blaga a făcut ca şi cele mai neruşinate sondaje să devină o tristă realitate; dacă ne vom gândi puţin, Piedone a luat un scor cu adevărat nesimţit (90%), ceea ce a însemnat că trebuia să fi fost votat şi de activiştii şi membrii de partid PDL, ca să nu amintesc şi alte partide care n-au colaborat la mistificare.
Temele s-au succedat nu pentru a face o analiză obiectivă a opiniei colective, ci tocmai pentru ca ele să sugestioneze subliminal mentalul colectiv. Un exemplu recent: psd, direct sau prin interpuşi, comandă un sondaj unui institut patronat de... un membru al găştii roşii. Răspunsul la una dintre întrebări releva, mincinos, fireşte, că 46% sunt de părere că în problema Crimeii, România a adoptat o poziţie greşită şi doar 40% au opinat că atitudinea a fost corectă. Desigur, antipatia faţă de ruşi are un caracter naţional, istoric şi conjunctural, dar „sondajul” afirma exact contrariul, aşa cum anterior alte „sondaje” îşi aduceau contribuţia la lupta ilegală de demitere a Preşedintelui. Întrebarea nu este deloc întâmplătoare, ci este una al cărei răspuns plăsmuit constituie o pregătire a populaţiei pentru acţiunile ulterioare ale usl şi o justificare a acţiunilor lor antinaţionale şi pro-moscovite.
Manipularea sondajelor este o treabă făcută de profesionişti ai manipulării şi ai propagandei. Fiecare întrebare poate fi astfel formulată (în cazuri precise, chiar este) încât ea să conţină şi răspunsul dorit, o parte importantă a respondenţilor nefiind capabili să deceleze substanţa întrebării de forma pe care ea o îmbrăca în mod perfid. Un alt palier al manipulării este tematica generală a sondajelor. Ea este atent împărţită diverselor institute, în aşa fel încât fiecare din ele să dea o analiză similară celorlalte, ca linie generală, chiar dacă întrebările au fost majoritar diferite, iar împreună să constituie o falsă opinie generală faţă de care subliminalul individual nu se poate opune. În acest fel, opinia manipulată capăta valoare de adevăr inconştient. Aici intervine presa care, uneori mecanic, diseminează rezultatele, cimentând astfel un fals. Deloc de ignorat este rolul pe care îl joacă, fără să-şi dea seama, jurnaliştii şi formatorii de opinie recunoscuţi ca fiind fără reproş, atât moral, cât şi profesional. De bună credinţă, ei difuzează nişte rezultate pe care le cred reale şi astfel, o minciună de partid capăta atât de dorita credibilitate.

Scopul sondajelor nu e deloc diferit de celelalte manevre comuniste: principalul obiectiv intern este de a convinge populaţia credulă că între psd şi pnl există o „prăpastie” de netrecut pentru că unul e de stânga (psd) şi celălalt de dreapta (pnl, care e tot de stânga), astfel ei revenind la falsa alternanţă Putere comunistă – Opoziţie anticomunistă. După ce îşi vor atinge scopul, acela de a avea în turul doi al prezidenţialelor candidaţii lor, unul dintre ei, nu contează care, urmând a fi preşedinte, vor avea la dispoziţie toate instituţiile statului de drept, iar calea către Uniunea Euro-asiatică - liberă de orice opoziţie semnificativă la nivel naţional. 

joi, 20 martie 2014

Liberalismul – o doctrină de stânga


 Liberalismul este un curent ideologic și social-politic care promovează libertatea și egalitatea în drepturi. Liberalii îmbrățișează o gamă largă de opinii; în funcție de modul de înțelegere a acestor principii, majoritatea liberalilor susțin următoarele idei fundamentale: constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile omului, comerțul liber, precum și libertatea religioasă. Liberalismul cuprinde mai multe tendințe intelectuale și tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în secolul al XVIII-lea și liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.
Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

Liberalismul este frecvent cunoscut şi drept idealism. Originile acestuia trebuie căutate în gândirea politică europeană modernă, care l-a conturat şi influenţat decisiv. În prim plan este situată libertatea individului, statul fiind obligat să se abţină de la subminarea acesteia prin orice mijloace. Adepţii liberalismului consideră că relaţiile internaţionale pot constitui o sursa de progres. Acest sistem teoretic a fost ilustrat de nume celebre, precum cel al lui Immanuel Kant (1724- 1804). Considerat fondatorul idealismului critic, Kant încearcă să explice în lucrarea „Despre pacea universală” (Zum ewigen Friedem) cum ar putea fi creată o societate federală a naţiunilor. Acesta este primul care vorbeşte despre dreptul naţiunilor şi al cetăţenilor acestora de a se pronunţa în privinţa păcii şi a războiului.

În primul rând putem vorbi de un liberalism clasic, situat temporal la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioada în care se definitivează şi se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum se pun bazele liniilor de forţă ce definesc liberalismul şi se constituie doctrina liberală. După a doua jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja la putere şi de o construcţie politică şi socială pusă sub semnul liberalismului. În această perioadă, liberalismul a suferit mai multe mutaţii în special legate de asumarea puterii şi de aplicarea principiilor liberale în spaţiul public. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de naţiune, în special pe continent.

Construcţia politică impusă de liberalism este aceea a unei democraţii instituţionale puternice, care se focalizează în special pe construcţia statului naţional. De altfel, duşmanul liberalismului încetează să mai fie în special conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul şi anarhismul, două erezii ce îşi au sorgintea tot în liberalism.În perioada de după primul război mondial, liberalismul încearcă să îşi revizuiască relaţia cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se va repercuta şi în politicile sociale şi în cele ce ţin de însăşi esenţa liberalismului (în special individualismul).

Din liberalism și-au tras rădăcinile doctrinare darwinismul social fundamentat de Herbert Spencer și libertarianismul lui Dean Russell, doi „gemeni” doctrinari, dar și comunismul, prin ideologia criminală a lui Karl Marx. Pe plan politic, darwinismul social a fost folosit pentru a justifica „științific” mai multe concepte politice de dominație a elitei asupra maselor considerate mai puțin adecvate. Printre acestea se numără colonialismul, eugenia, fascismul și mai ales nazismul. În fapt, această ideologie elimina rasele umane și ființele cele mai slabe, astfel încât acestea să lase locul indivizilor cel mai bine pregătiţi pentru a supraviețui.
 Libertarianismul, în sens strict, propune reducerea intervenției guvernamentale asupra indivizilor în raport cu gradul de intervenție din prezent. Liberalismul libertarian pare să scape din dihotomia politică clasică, stânga/dreapta prin tezele sale, care îl situează uneori la stânga, la nivelul libertăților individuale (dezincriminarea drogurilor, libertatea de exprimare, libertatea de imigrație, libertatea sexuală, refuzul recrutării etc.) și chiar în dreapta din punct de vedere al libertății economice (respect pentru proprietatea privată, libertatea de a întreprinde, liberul schimb, reducerea drastică a fiscalității, respingerea politicilor de redistribuire ale statului etc.). Ideile libertariene au fost exprimate din secolul al XIX-lea, cu lucrările lui Wilhelm von Humboldt („Eseu cu privire la limitele de acțiune ale statului”), Herbert Spencer, Lysander Spooner și Gustave de Molinari.

Liberalismul social (sau „Noul liberalism”, dar nu neo-liberalism) este un curent postliberal apărut în Europa Occidentală în primul sfert al sec. XX. Proiectul liberal, ce viza găsirea și instaurarea modelului perfect de convețuire a indivizilor și comunităților cu viziuni etice, estetice, religioase și sociale diferite, a fost dărîmat de ideologiile totalitare din prima jumătate a secolului XX. În condițiile crizei politice de după primul război mondial, „statul minimal” promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.
Liberalismul social acoperă ca doctrină politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte.


În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. Dupa cum remarca politologul rus Kamaludin Gadjiev, în funcție de conjunctură și de realitățile social-economice, liberalismul social pledează pentru acțiuni de dreapta (acolo unde modul de organizare social-economică e unul de stînga, iar politicile sociale excesive periclitează buna funcționare a economiei) sau de stânga (acolo unde modelul de organizare e unul pronunțat de dreapta și sfera socială e ignorată). Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. In fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane. Este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental. 

marți, 18 martie 2014

Europa sau EurAsia?


 Când viaţa e ca o scenă, spectatorii devin actori, iar păpuşarii creează iluziile. Cortina se ridică şi „magicianul” apare în mijlocul butaforiei, în timp ce mulţimea tâmpă aplaudă fără să ştie de ce. Când reprezentaţiile sunt zilnice, cu toţii sunt doar servitoare şi soldaţi în termen ce au căpătat câteva ore libere pentru a merge la bâlci. Zilnic e acelaşi spectacol, aceeaşi punere în scenă, doar actorii se mai schimbă între ei, aducând astfel fiecare o notă personală rolului. Desigur, publicul e acelaşi, tot aşa cum fiecare din ei vine la bâlci, nu pentru prima oară. De fiecare dată îi atrage „magicianul”, cel care le vinde uneori aproape gratis, iluziile cu care se hrănesc. Dar pe scena nu e un magician, ci un escroc... El a învăţat nişte trucuri cu care reuşeşte să conducă un public întreg, acolo unde vrea el. Cine s-ar putea opune, când nici soldaţii nu ştiu carte şi nici servitoarele nu au creier? Ei sunt împăcaţi în sinea lor cu condiţia prezentă şi ştiu că mai mult de atât nu vor deveni vreodată. Singurul lucru pe care îl pot face este să privească periodic aceleaşi trucuri pe care aceiaşi actori le produc spre stupefacţia mereu nouă a auditoriului prezent; prezent fizic şi absent în rest…
Ca la bâlci a început în România şi democraţia. „Magicienii” au creat iluziile, cu panglici şi porumbei scoşi de nicăieri, iar populaţia le-a luat ca pe nişte minunăţii. Nu s-au gândit la manevrele pe care păpușarul-„magician” le face, ci doar au savurat momentele de încântare pe care pasele lui le produceau. Încet, ţara a devenit un bâlci, cu „magicieni’ şi cu asistenţii lor, cu iluzii şi mistificări, cu „femei cu barbă” şi cu pitici grobieni, dar şi una populată din ce în ce mai mult cu servitoare şi soldaţi analfabeţi. Circul şi derizoriul s-au amestecat grotesc cu această adunătură de gură-cască şi vânzători de iluzii deşarte, pentru ca subteran să apară şi rezultatele.
Mistificarea a marcat începutul a ceea ce românii au numit „democraţie”, în realitate ea fiind o „democratură”. Întâi a fost „Europa Liberă”, cu ai săi „60.000 de morţi la Timişoara” şi toţi românii au fost şocaţi şi oripilaţi de „dictatura criminală”. Urmărea n-a fost cea scontată, pentru că în stradă n-au ieşit decât câteva zeci, poate sute de români care au protestat faţă de un regim opresiv; erau cei care îşi doreau democraţie şi o viaţă normală. Poate ar fi avut-o, dar ceea ce era pregătit, lovitura de stat bolşevică, a precumpănit. Complotul a pus la cale debarcarea lui Ceauşescu şi s-a suprapus peste un protest natural, acoperindu-l. Aşa s-a născut mistificarea numită ulterior „revoluţie”. Din acest episod, românii au rămas cu o idee adânc înfiptă în creier, dar nu şi în realitate: „l-am dat jos pe Ceauşescu (deşi cel care gandește asta a stat acasă), putem da jos pe oricine va încerca să devină la fel ca el”; sfânta naivitate!... În realitate, românul a văzut butaforia şi a confundat-o cu realitatea, ceea ce a şi dorit „magicianul”, cel care de atunci şi-a construit scena şi a perfecţionat scenariul.
Ţine de manipularea elementară că dacă vrei să obţii rezultate, atunci îi spui prostului că e deştept, uratului că e frumos, hoţului că e cinstit etc. Plecând de la bază, comuniştii post-Ceausescu şi-au construit „democratura”, cu talent prezentată ca „democraţie” şi au dus scenariul „pe cele mai înalte culmi” şi până în cele mai ascunse cotloane ale societăţii, acele părţi importante ale ei. Scandalizând populaţia conştientă, imediat după preluarea puterii prin asasinat, ilici a devenit un mic Lenin şi, mai apoi, Stalin. El, ca persoană ce nu deţinea nici o funcţie în stat, a anunţat că „partidul comunist e scos în afara legii” şi românii au crezut, pentru că nu ştiau nimic despre democraţie. Cine să le spună că totul a fost o vorbă goală? Cine să-i informeze că „scoaterea în afara legii” este apanajul dictaturilor? De unde să ştie ei ca un partid, fie el şi comunist, nu se desfiinţează prin anunţul la tv al unui cetăţean complotist în folosul Moscovei, ci doar printr-un congres al partidului care decide dizolvarea sa? Fireşte, românii n-au ştiut şi nici azi nu-i interesează. Pe această necunoaştere, pe această indiferenţă s-a şi bazat ilici când şi-a început manipularea şi tocmai de-aia a şi câştigat.
Aşa cum era firesc, încă din ianuarie 1990, comuniştii şi-au început campania de preluare şi a democraţiei, pentru a „naşte” o „democraţie originală”. Cum ar fi trebuit să arate ea „original? A spus-o ilici: prin introducerea unui concept inexistent altfel, cel de „pluripartidism în interiorul FSN”, unde el urma să fie „despot luminat”. Reacţia populară a fost vehementă, pentru că atunci românii chiar vedeau realitatea și simţeau pericolul. Peste ani, în 2012, comuniştii şi-au încheiat proiectul din 1990: s-a născut usl, un partid ce formal este alcătuit din câteva partide şi care nu-şi ascunde (cum nici ilici nu şi-a ascuns) natura sa politic filorusă. Fireşte, acest usl a părut la început o „struţo-camilă”, o alianţă de „stânga-dreapta” nenaturală. Dar cine era de dreapta în această complicitate politică? Nimeni! Minciuna generalizată a creeat o altă iluzie: „liberalismul românesc înseamnă dreapta”. Fireşte, liberalii români au fost, sunt şi vor fi mereu de stânga, dar manipularea comunistă l-a catalogat aşa, doar pentru ca în faţa Europei şi a ţării să figureze şi o dreaptă, dar şi o alternanţă falsă la guvernare. Aceeaşi manevră a fost CDR şi mandatul lui Emil Constantinescu, „opozant” slugarnic faţă de ilici, azi aflându-se în aceeaşi barcă, dar şi guvernul Tăriceanu, cel care spăla „rufele murdare” ale psd-ului care îl ţinea la Palatul Victoria şi care azi i-a pus pe tavă funcţia de preşedinte al Senatului. De atâta amar de vreme, liberalii comunişti tot clamează apartenenţa lor la o „dreaptă” încă nenăscută în România şi nimeni nu le arată că mint! Azi au o misiune în această butaforie arătată unui popor ce n-a învăţat nimic în ultimii 25 de ani, cel puţin nu politic. Rolul său este de a împiedica accesul la Cotroceni al unui reprezentant al dreptei, iar asta merită orice sacrificiu din partea lor: apoi vor avea tot timpul să-şi împartă funcţii, să apuce împreună hălci din ceea ce a rămas nepreluat din economia naţională şi, nu în ultimul rând, cât se poate din fondurile europene; fireşte, cap de listă la accesarea fondurilor este numărul 2 al psd, Dragnea, cel care îşi face staţiune din bani europeni la Baia de Aramă, cu „doar” 7 miliarde euro.

Lista manipulărilor, a mistificărilor şi a minciunilor ordinare e uriaşă, dar de această dată cred că e necesar să lăsăm istoria recentă să fie lămurită în mod natural şi să vedem ce ne aşteaptă. Recent, primul oligofren al guvernului s-a întâlnit „cu treabă”, fireşte, cu omologii săi din Bulgaria şi Serbia, cu toţii socialişti de nuanţă bolşevică. Poate că întâlnirea putea părea firească în alte condiţii, deşi bulgarii şi sârbii nu sunt celebri prin legăturile lor strânse, aşa cum nici întâlniri tripartite de acest tip n-au mai fost; ce să construiască împreună, trei ţări care au graniţe comune? Bulgarii şi sârbii vor face ei ceva în beneficiul României? Dar românii şi sârbii, vor construi ceva în folosul Bulgariei? Nu. Rostul întâlnirii e altul... Ca să înţelegem ceva din ceea ce nu se spune, să ne gândim la începuturile noastre în UE. În 2007, România şi Bulgaria intra în UE. Desigur, nici una dintre ele nu avea o economie care să-i permită accesul într-o comunitate a ţărilor cu un cu totul alt potenţial economic, dar totuşi asta s-a întâmplat. De ce? Pentru că sunt ţări riverane Dunării şi Mării Negre. Oricât ar părea de puţin important, Dunărea este extrem de valoroasă pentru UE, economic şi geostrategic. Bătrânul fluviu face legătura pe apă între Marea Baltică şi Marea Nordului, prin canalul Rin-Dunăre, cu Marea Neagră şi Mediterana, asigurând astfel un transport ieftin al mărfurilor cărora astfel le scad preţurile la livrare. Nici SUA nu a rămas indiferentă, în România având şi o bază militară la Marea Neagră, dar şi o componentă a sistemului de apărare – scutul antirachetă, în România la Deveselu. Aceasta „sulă” în „coastele” Rusiei nu pot lăsa Moscova fără reacţie şi iată că reacţia nu a întârziat să se manifeste, deocamdată doar în Crimeea. Placând de la ideea că mereu trebuie să existe un folos al cuiva din orice acţiune, să privim un pic la întâlnirea celor trei premieri socialişti. Apoi să ne gândim cui i-ar folosi dacă România şi Bulgaria ar părăsi UE, iar Serbia n-ar mai intra? Rusiei. Ce ar câştiga? Economic, ar da o lovitură năucitoare Europei, care astfel se va vedea lipsită şi de Dunăre, dar mai ales de Marea Neagră, reţeaua Baltică fiind astfel pe jumătate inutilă. Militar, Rusia ar anihila o foarte importantă componentă a scutului, ar putea elimina bază militară americană şi astfel ar „tăia” legătura Turciei cu NATO pe mare, dar şi a Georgiei şi, mai ales, a Modovei. E foarte posibil ca armata desfăşurată acolo - destul de inutil, de altfel, atât timp cât populaţia oricum i-ar fi susţinut pe ruşi, chiar şi fără desfăşurare de forţe – să fie doar o „cortină de fum” pentru Europa şi SUA. În acest fel, fără armată ca în Crimeea, Rusia poate să dea o lovitură cumplită unei Comunităţi Europene aflată deja în criză economică, iar americanilor le-ar tăia orice posibilitate de apărare avansată până lângă graniţele Rusiei. Odată renăscut imperialismul de tip sovietic, nu văd cine îi va mai putea pune stavilă pentru încă minim 20 de ani. Şi când te gândeşti că toate astea pot fi împiedicate de cineva care nu a fost luat în calcul decât ca masă de manevră: populaţia României! Ieşirea masivă în stradă a românilor sătui de o guvernare catastrofică, poate zădărnici tot acest plan minuţios conceput în laboratoarele moscovite. Să sperăm? Poate, dar nu prea mult…

joi, 13 martie 2014

Dilema zilei – „La vremuri noi, tot noi”

 Prima „lemă”: Ovidiu Tender, clientul psd şi unul dintre reprezentanţii săi în ale afacerilor suspecte a creeat „CarpatAir”, fireşte nu fără legătură cu Carpatica (pentru cei care nu-și amintesc, este banca unde era director comercial colonelul MAI Buzatu, fostul director general adjunct al Direcţiei de Logistică și Inzestrare a MAI). Cum nu poţi spăla bani şi, simultan, să faci transport aerian profitabil, iată, CarpatAir nu se simte prea bine. Soluţia „eficientizării” companiei a venit repede: faliment şi o altă companie care să facă zboruri ieftine, „social-democrate” şi, tot simultan, profitabile.
A doua „lemă”: Un mare om de afaceri româno-siro-palestinian (ca să nu bată la ochi spune că e libanez, dar să-l ascultaţi şi dacă în loc de „p” pronunţă „b”, e sirian; dacă nu - palestinian) a venit rupt în dos să se căpătuiască în România. Nu voi relua ce am spus deja... E vorba despre Muhamad Murad. În urma vizitei pe care teroristul Yasser Arafat i-a făcut-o „cârpei kaghebiste”, mulţumindu-i cu această ocazie pentru armele furnizate nucleelor „revoluţionare” (a se citi „teroriste”) palestiniene, în România au început să prospere brusc diverşi „valutişti” arabi, printre ei, colaboratori mai vechi ai serviciilor secrete siriene şi ceauşiste. Încetul cu încetul, fraţii Muhamad au devenit extrem de bogaţi şi foarte bine văzuţi pe lângă „despotul luminat”.

Iată că ultimele informaţii vorbesc despre o nouă afacere prosperă a fraţilor „Spring Time”. După pateul „Mandy” de la „fratele” Hayssam, ei fac acum o linie aeriană! Primul Boeing 737-300 a ajuns deja în România şi până la sfârşitul anului sunt aşteptate încă trei aparate. Achiziţia a fost făcută în străinătate, iar avioanele, produse începând cu 1996, sunt cele care cândva aparţinuseră falimentarei (în 2009) companii spaniole Air Comet, desi ea a declarat doar Airbus-uri. Ce drum au apucat avioanele de la acel faliment încoace este imposibil de ştiut, dar ceva îmi spune că ele au trecut şi pe la CarpatAir sau TendAir, că la Fly România nu cred să fi ajuns. Fireşte, preţul avioanelor a fost simbolic, dacă el a fost plătit (dar asta e treaba DNA să stabilească), altfel „fratele” Muhamad nu şi-ar permite să anunţe un preţ „sub 99 euro dus-întors”, când se ştie că la un asemenea număr de avioane, pentru a le amortiza ai nevoie de numeroase „rotaţii”, ceea ce doar pentru zboruri interne este imposibil; doar dacă nu vine ordin de la partidul roşu de guvernământ de a folosi exclusiv avioanele arabului... Ca şi în cazul celuilalt „frate Hezbollah”, Arahat, se pare că achiziţia de avioane este maniera perfectă de a acoperi diverse tranzacţii ilegale pe care oricum nimeni nu le anchetează, chiar dacă presa abundă de detalii.

joi, 6 martie 2014

Bătălia pentru Europa


 În aceste zile, Rusia a declanşat ofensiva ce vizează recuperarea terenului pierdut prin cedarea internaţională a lui Gorbaciov şi prin desfiinţarea juridică a URSS. Primul pas a fost Crimeea, unde prezenţa militară semi-oficială a ruşilor e capabilă să abată atenţia de la celelalte obiective ruseşti. În fapt, suntem în faţa unei ofensive ruseşti pe mai multe fronturi, dar şi cu mijloace diferite. Semnalul de început l-a dat Putin când i-a explicat lui Ianukovici paşii de urmat.
Lovitura a fost destul de bruscă şi a surprins Occidentul, cel care se implicase în discuţii şi negocieri cu „ursul” care nici nu discută şi nici nu negociază, ci doar bate cu pantoful în pupitru sau, după caz, cu pumnul în masă. Primele ţări vizate sunt, fireşte, Ţările Baltice, poate şi Polonia parţial, dar nu trebuie pierdut din vedere că de un maxim interes pentru Rusia se bucură Republica Moldova. Dacă Ţările Baltice se simt mai în siguranţă cu „poliţia aeriană” NATO care să vegheze la integritatea lor teritorială, Moldova nu are deloc aceleaşi condiţii. Ea se bazează mult pe sprijinul pe care România ca membră NATO şi UE i-l poate da, când ameninţarea moscovită va deveni evidentă.
De aici, lucrurile se complică... Moldova este aproape în UE, dar asta e posibil doar dacă România rămâne în UE şi NATO. În aceste condiţii, cu o Românie leală partenerilor euro-americani, Moldova nu poate fi atinsă, iar Rusia va fi obligată să bată în retragere. Dar dacă la Bucureşti are loc o lovitură de stat neobolșevică, datele problemei vor rămâne aceleaşi? Să vedem...
Rusia are un interes mai mare decât Crimeea şi/sau Moldova, iar acest interes poartă un nume: Deveselu. Pentru Rusia, demantelarea sistemului antirachetă american este un obiectiv de prim rang, aşadar prima lor atenţie este nu la Crimeea, Moldova sau Ţările Baltice, ci la România şi la Polonia, ţări fără de care sistemul antirachetă nu există. Maeştri ai manipulării şi cu „cârtiţe” plasate inteligent, ruşii se pregătesc acum de o lovitură de faţadă. Ea va avea scopul de a concentra atenţia NATO în orice parte se poate, doar-doar vor pierde din vedere cele două ţări, România şi Polonia. Vor face manevre militare, unele dintre ele chiar sfidătoare (cel mai probabil în Crimeea), dar se vor concentra cu adevărat pe scopul lor principal, cel care îi face să devină o ţară puternică militar, dar un „uriaş cu picioare de lut”: scutul antirachetă.

Dacă România ca membru NATO şi UE, poate fi anihilată, Moldova rămâne o pradă uşoară pentru ruşi, pentru că va fi izolată. Dar va face România o asemenea porcărie istorică (altfel, deloc prima)? La Bucureşti se joacă în aceste zile un „meci” în care Preşedintele trebuie să lupte singur. Împotriva sa sunt aceiaşi derbedei, slugile Moscovei, cei care tes perfid lovitura de stat care să elimine opoziţia unui preşedinte care se încăpăţânează să rămână partener onest al lumii civilizate. Graba lor este evidentă: trebuie să aibă guvern, iar acum îl au, unul care nu-şi va asuma responsabilitatea unui program de guvernare, considerând că în felul ăsta sunt şmecheri şi că îi „fac” din vorbe pe Preşedinte şi pe ambasadorii în faţa cărora şi-a luat un angajament. Cum se întâmplă de obicei, toţi proştii se cred deştepţi, aşadar şi puciştii. Nu le atrage atenţia că planul lor era cunoscut de ceva vreme chiar şi la Washington, iar recent şi în celelalte capitale europene. Nu, nu vor câştiga altceva decât nişte ani de puşcărie bătuţi pe muchie, dar de încercat, vor încerca; dacă un bâlbâit frustrat a fost capabil să schimbe destinul Europei, vânzând lui Stalin pentru o „scuipătoare” cu diamant, Cehoslovacia, Ungaria, Ţările Baltice, Polonia şi jumătate din Germania, ei, care sunt cu mult mai „dastepti”, de ce n-ar putea? În fond, cum spunea trimisul lui ilici la Gorbaciov, „interesul URSS e pentru noi principalul obiectiv”...

luni, 3 martie 2014

Dilema zilei – Guvernul usl a murit

 Prima „lemă”: Prefigurând „marea revoluţie socialistă din octombrie care s-a petrecut în noiembrie 1918”, în Rusia anului 1917 se produce „revoluţia din februarie care a avut loc în martie” şi la putere vin revoluţionarii lui Kerenski. Liberal la început, Kerenski devine liderul socialiştilor ruşi aliaţi cu bolşevicii, pe atunci doar o ceată de bezmetici ultra-marxiști. Născut în acelaşi oraş cu Lenin (tatăl lui Kerenski chiar i-a fost profesor lui Lenin), primul ministru, de-acum, al Rusiei revoluţionare a supravieţuit în fruntea celor trei guverne succesive, până la revoluţia bolşevică din 1918. Apoi, comuniştii minoritari, dar bine instalaţi în teritoriu l-au eliminat pe aliatul lor, Kerenski şi, odată cu el, şi partidul care îl susţinea pe acesta. Lovitura de stat produsă astfel instituia teroarea roşie ce n-a dispărut nici azi.

A doua „lemă”: La aproape 100 de ani de la lovitura de stat bolşevică din Rusia, la Bucureşti lucrurile arată cam la fel ca la Moscova anului 1918... Premier este un reprezentant al unei alianţe bolşevice strânsă în jurul psd+acd/pnl+pc, la fel cum anterior bolşevicii ruşi se aliaseră cu socialiştii şi liberalii. În această formulă nu avem ecuaţia 1+1+1=3, ci 1+(1+1)=3. Dar iată, pnl se desprinde din usl, trăgând după el afară şi pc-ul, cel care n-a intrat în alianţă de sine stătător, ci doar prin alianţa cu pnl-ul. În acest moment, în usl (juridic vorbind) mai există doar psd. În disperare de cauză, pe genunchi, se naşte un monstruleţ roşu – usd, ce vrea acum să preia „moştenirea” defunctei usl. Vrea, dar asta se poate doar de acum încolo, nu şi retroactiv. Ca urmare, avem un premier numit doar în baza unor alegeri câştigate (nu mai spun cum) de o alianţă care nu mai există. Pe cale de consecinţă, mandatul de premier al oligofrenului a încetat de jure. Oricât ar încerca să pavoazeze usd ca să pară usl, derbedeii roşii ai celui mai „important” plagiator se văd în faţa unei singure opţiuni din două posibile: 1. Mitomanul depune mandatul şi atunci adio falsificări de alegeri (mai ales cele prezidenţiale) sau 2. Nu îl depune şi se plasează într-o lovitură de stat ce tot plutea de la o vreme încoace. 

duminică, 2 martie 2014

Dilema zilei – Autonomia pentru proşti

 Prima „lemă”: Provincia autonomă Catalunya este una dintre cele mai solide provincii ale Spaniei, din punct de vedere economic. Naţionalismul i-a făcut pe catalani să se separe guvernamental de administraţia de la Madrid, multă vreme reuşind să se menţină în echilibru. Economic, Catalunya stătea bine şi turismul înflorea; au Barcelona, „Sagrada Familia”, dar şi un litoral bine organizat turistic. Dar a venit criza, iar ea n-a lovit doar Madridul, ci şi Barcelona. După zbateri fără rost, guvernul catalan a adoptat decizia de a renunţa la autonomie şi de a se subordona guvernului de la Madrid; când alternativa era falimentul, alegerea s-a dovedit a fi singura posibilă.

A doua „lemă”: Într-o ţară unde „tigrul economic” e o pisică miorlăită, dar bine deghizată, o adunătură de indivizi în criză de identitate agită în permanenţă o „sperietoare” stalinistă: autonomia ţinutului secuiesc. Întâi, secuii nu sunt recunoscuţi ca minoritate de sine stătătoare, aşa că ar fi cam greu să primească autonomia. Apoi, judeţele locuite majoritar de secui sau/şi vorbitori de limba maghiară sunt printre cele mai sărmane din ţară, iar autonomia, odată primită, i-ar condamna la moarte sau la... emigrarea masivă în... România! O autonomie pentru o regiune săracă este condamnarea la moarte a celor care o promovează. Ştiu, unii vor spune că Ungaria va ajuta o asemenea regiune... Pe naiba! Ungaria abia poate să se ajute pe ea, n-are nevoie ca nişte sute de mii de persoane să-i greveze bugetul şi aşa deloc generos... Autonomia asta este o „sperietoare” din anii '50, ca şi noul MADOSZ, UDMR-ul, dar pentru a desfiinţa organizaţia stalinistă maghiară, ar merita să le fie acordată, dar nu oricum, ci total: fără finanţare de la București !

marți, 25 februarie 2014

Operaţiunea „Mistificarea liberală”



 În primăvara lui 1990, când „cârpa kaghebistă” a lansat formula „pluripartidism în interiorul CFSN” toţi au sărit să critice o asemenea idee cu iz moscovit, care, pe deasupra, mai promova şi o noţiune totalitară, dar „cu faţă umană”, cea de „despot luminat”. Reacţia populară a fost vehementă, aşa că ilici a renunţat s-o mai promoveze; ceea ce nu înseamnă deloc că a şi renunţat la ea. După ani de colaborare ocultă, psd-ul iliescian şi pnl-ul filo-iliescian au decis că trebuie să-şi oficializeze relaţia anti-naţională şi aşa a apărut usl. Multora li s-a părut stranie asocierea, mai ales că pnl se reclama ca fiind de dreapta, în timp ce psd era şi este, fostul partid comunist, rebotezat de câteva ori pentru „rebrenduire” şi adaptat condiţiilor prezente în societatea românească. Astfel, egalitatea iniţială a fost înlocuită cu un soi de stratificare a turmei, în care comuniştii deveniţi capitalişti economic şi fără doctrină din punct de vedere ideologic, se „reformau” şi deveneau, în funcţie de poziţia ocupată în partid, ţar, satrap, baron local etc., în timp ce restul populaţiei se cantona în două categorii mari: slugi ale neobolșevicilor şi turma de votanţi, interesanţi doar în campaniile electorale şi, fireşte, la vot.
Dar nu trecutul îl voi analiza aici, ci viitorul, în măsura posibilităţilor. Aşadar, usl a colaborat infracţional foarte bine. Împreună au dat lovituri de stat nefinalizate, împreună au atribuit funcţii şi sinecuri pentru clienţii politici şi tot împreună au adus ţara într-un paradox politic imposibil de întâlnit altundeva pe mapamond. Deodată, cele două partide principale ale usl par a nu se mai înţelege... „Cuiul lui Pepelea” a fost întâi „neamţul” Iohanis, apoi – alianţa usd; fireşte, alianţa asta socialistă a apărut pentru a da un plus motivaţional „discordiei” useliste, ce nu părea destul de justificată. Să analizăm împreună planul elaborat în laboratoarele neobolșevice.
Să începem întâi de la „cui prodest”... Din perspectiva guvernării şi a unei potenţiale lovituri de stat ulterioare, despărţirea celor două haite nu e utilă şi nici Căcărău, dar nici primul oligofren n-ar avea interes să se despartă, mai ales că motivul principal este funcţia de vicepremier pentru Iohanis, nu un motiv cu adevărat serios. Dar obiectivul comuniştilor nu e guvernarea pe care deja o au, ci alegerile prezidenţiale. Aceste alegeri vin după o tele-guvernare catastrofală, ce încă nu-şi poate arăta efectele integral, dar care deja au nemulţumit profund electoratul, inclusiv cel tradiţional al usl. Cu un asemenea „bagaj”, usl ar pierde prezidenţialele cu strigături, deci sunt nevoiţi să pună în practică un plan care să le pună pe tavă fotoliul prezidenţial. Aşa a apărut „ruperea” usl...
Planul e destul de străveziu: pnl trece ca un partid de dreapta în ochii majorităţii votanţilor, mai ales că extrem de puţini ştiu că liberalismul e un curent de stânga. Uzând şi de propria popularitate (scăzută, dar oricum cea mai ridicată de la constituirea sa, în 1990), dar şi de fluiditatea ideilor promovate de partidele ce se chinuie să fie de dreapta, pnl este desemnat de ilici pentru a confisca dreapta, iar asupra acestui punct nu mai există nici o umbră de îndoială. Pentru ca succesul usl la prezidenţiale să fie complet, avem două scenarii posibile:
1. Odată cu ruptura oficială a usl, locul său va fi luat de un „carcalete” psd, unpr, pc, udmr, ppdd şi minorităţi, care ar putea asigura guvernarea roşie. Cu toate astea, este improbabil ca varianta să convină mafiei roşii pentru că ar presupune ca în campania pentru prezidenţiale să se intre cu acelaşi premier ca acum, ceea ce va face inutilă prezentarea unui candidat al usd. Cu un pnl aflat în opoziţie formal, dar susţinând discret guvernul prin câţiva parlamentari, altfel necesari psd-ului, dreapta va fi obligată să se coaguleze în jurul acestui partid care va putea să pară că e de dreapta şi astfel pnl îşi va adjudeca fotoliul de la Cotroceni. Dar dacă partidele de dreaptă nu vor accepta să colaboreze cu pnl? Atunci planul iniţial ar comporta o ajustare: pnl, cu un discurs trecut de la fascismul anterior la o democraţie foarte bine simulată, poate candida singur, chiar şi fără sprijinul altor partide de opoziţie. În acest fel, în finala pentru prezidenţiale vom regăsi doi candidaţi, anterior aliaţi: cel al pnl şi cel al psd. Cum psd va fi tarat de guvernarea ce până în noiembrie îşi va arăta şi mai bine „colţii”, fotoliul prezidenţial va reveni celuilalt, cel mai probabil Căcărău. Şi astfel, ceea ce proiecta anul trecut uniunea socialistă, Căcărău preşedinte şi primul oligofren – premier, va deveni o tragică realitate.
2. O altă variantă „de lucru” ar putea fi cea a alegerilor anticipate. Liberalii pot forţa căderea guvernului, mai ales dacă aceasta a fost decizia secretă a tartorilor moscoviţi. Varianta prezintă un avantaj, dar şi dezavantaje. Avantajul e că ar degreva de guvernare psd-ul, care oricum în teritoriu nu va fi afectat, conducerea executivului revenind unui guvern de „tehnocraţi” sau „de uniune naţională”, variantele atât de îndrăgite de „cârpa kaghebistă”, susţinut de pnl şi de partidele de dreapta. Acest guvern va recepta toate efectele guvernării roşii, ceea ce va disculpa oarecum psd-ul şi nu va afecta aproape deloc pnl-ul. Cu toate astea, varianta alegerilor anticipate are şi dezavantaje: actuala configuraţie a parlamentului este ideală pentru derbedeii de la putere, orice intruziune a altor partide fiind nedorită de către aceştia, cum la fel de nedorită este şi creşterea numărului de mandate pentru PDL şi FC. În această formulă, prezidenţialele ar avantaja net candidatul psd, culpele guvernărilor anterioare fiind recepţionate de pnl şi compania.

În ambele variante, sondajele contrafăcute cu care deja ne-am obişnuit, manipularea, minciunile ordinare, dar şi incapacitatea dreptei de a elabora anticorpi, succesul usl la prezidenţiale e asigurat. După ce îşi vor fi adjudecat Cotroceniul, colaborarea dintre cele două bande va continua, cel mai probabil subteran. Epoca complicităţii „la vedere” psd-pnl, oricum, s-a încheiat.

vineri, 21 februarie 2014

Tabu-uri, clişee şi analfabetism


 Suntem o naţie nu foarte credincioasă, dar foarte încrezătoare în „ce se spune”. Credem fără a cerceta, dar ignorăm orice dovadă ar putea clinti un clişeu care ne-a fost imprimat. Politica ne-a subjugat cultura, iar în şcoli se învaţă şi azi, ca un reflex al comodităţii de gândire, legende istorice, culturale şi religioase.
În anii proletcultismului, o serie de şabloane marcate politic au invadat cultura română, şi aşa destul de şubrezită în anii prigoanei ruso-bolșevice. Am învăţat cu toţii despre daci/geţi şi ni s-a spus că romanii le spuneau daci, iar grecii – geţi. Am înghiţit povestea şi am perpetuat-o, fără să ştim că erau două triburi diferite şi în spaţii geografice destul de îndepărtate unul de altul. Apoi s-a vorbit despre Decebal, glorificându-i moartea, dar nimic mai mult; nimic despre el, nimic despre numele sau cu origini feniciene şi asociat lui Baal, nimic despre formă de organizare statală. Descălecările (de fapt se vorbeşte doar despre descălecarea Moldovei, că despre cea a Valahiei nu) sunt acoperite de tăcere şi, mai ales, de legenda lui Dragoş şi Molda (o altă invenţie).
Istoria noastră e plină de lucruri, evenimente şi personaje asupra cărora ori nu se insistă, ori informaţia se cantonează într-un soi de naţionalism de paradă. Să spunem că domnitorul Al. I. Cuza, principe electiv, n-a fost deloc o victimă şi nici n-a fost dat jos de „monstruoasa coaliţie”, ci a venit pe tron pentru a uni Principatele Române, ca urmare a unei înţelegeri între Marile Puteri şi cu susţinerea lui Napoleon al III-lea. El urma să stea pe tron şi să aplice reformele prevăzute pentru o perioadă de 7 ani, după care i-ar fi urmat un rege străin. Cei 7 ani au trecut, dar Cuza a descoperit că puterea e dulce, aşa că a început să-şi pregătească băiatul pentru a-i urma, ignorând înţelegerea care l-a adus pe tron. A fost înlăturat după 7 ani şi două luni, fără a mai avea dreptul de a reveni în ţară pentru că îşi călcase în picioare onoarea sa de colonel.
Peste timp, Titulescu a fost glorificat. Figura sa apărea sistematic în cărţi, ziare şi reviste, la televizor şi în diverse manifestări. Era unul dintre cei mai mari politicieni români din istorie. Nu s-a spus o vorbă despre apropierea sa faţă de Moscova sovietică, nici despre vina pe care o poartă în problema tezaurului României ce a luat calea Rusiei, deşi era limpede pentru toţi politicienii români ai timpului că acolo puterea e deţinută de bolşevici.
Anual, de 23 august aveam programul binecunoscut de cădelniţări „antifasciste”. Şi azi se ascunde realitatea referitoare la acea zi, deşi pe alocuri martorii epocii o mărturisesc în memorii. Politica de ieri şi de azi escamotează cu grijă adevărul. Nu se spune decât ceea ce poate manipula mai bine un popor şi aşa nu foarte aplecat spre cultură. În fapt, actul de la 23 august a fost o conspiraţie, aşa cum toate revoluţiile romane moderne au fost, o conspiraţie a regelui (pe atunci) Mihai şi a partidelor „istorice”, pe de o parte şi a comuniştilor români(?) susţinuţi de Moscova. Împreună şi din motive diferite fiecare, urmăreau debarcarea Mareşalului Antonescu şi preluarea puterii în stat de catre forţele „progresiste”. Cât de progresiste au fost ele s-a văzut: regele a anunţat mincinos că încheiase un tratat cu URSS, tratat semnat abia trei săptămâni după ce Armata Roşie invadase ţara, capitularea necondiţionată a României lăsând România pe mâna ruşilor. Dar să nu uităm să ne amintim şi de un alt şablon: „actul de la 23 august a scurtat cu 6 luni al doilea război mondial”... Pentru cine l-a scurtat? Pentru ruşii care ar fi întârziat, în absenţa lui, iar Europa şi ţările Europei centrale şi de est n-ar mai fi cunoscut cizma rusească, ci democraţia Aliaţilor.
Fără discuţie, Maniu şi Mihalache au fost nişte martiri care şi-au găsit sfârşitul în gropi comune, ispăşind astfel vina de a fi crezut în vorbele comuniştilor cu care anterior conspiraseră. Cu toate astea, un alt şablon comunist al zilelor noastre face din ei nişte oameni de... dreapta! Nu, nici unul nu a reprezentat un curent de dreapta, ci de stânga, amândoi. PNŢ era un partid ţărănesc de nuanţă socialistă, iar liberalii au fost mereu de stânga şi în opoziţie cu conservatorii, reprezentanţii dreptei.
După lovitura de stat din decembrie 1989 (şi ea prezentată ca revoluţie), regimul comunist pro-sovietic care a preluat conducerea ţării de la foştii lor stăpâni, a continuat imbecilizarea sistematică a unui popor dispus să accepte tot ceea ce e frumos prezentat. Acest regim a „născut” un fel de pluripartidism inexistent în alte ţări europene. Ca urmare, „despotul luminat” a aprobat apariţia partidelor pe care astfel le putea controla, pentru ca împreună cu ele să poată prezenta ţării şi lumii întregi că România e o ţară democratică. În realitate, toată viaţa politică „democratică” a fost şi este şi azi în prea mare măsură, o mistificare de cea mai joasă speţă, dar una care prinde şi la proşti, dar şi la formatorii de opinie inocenţi (şi la propriu, dar şi la figurat).

Jurnalişti şi politruci, cu toţii promovează, unii inconştient, alţii foarte conştient, idei ce n-au legătură cu realitatea, nici istoric şi nici ideologic sau doctrinar: „liberalii sunt de dreapta”. Suficienţa jurnaliştilor este la fel de evidentă şi aici, ca şi atunci când ei se declară „monarhişti”, fără a se documenta nici măcar dintr-o singură sursă credibilă, nicidecum din trei surse independente. Apar „pe sticlă”, fac inconştient jocul puterii roşii, iar apoi se miră că românii sunt proşti şi votează pentru o cinzeacă „socialistă”. Păi cum să fie altfel şi cine să-i „deştepte”?

miercuri, 22 ianuarie 2014

Dilema zilei – Avionul lui Raed din Nablus

  Prima „lemă”: Doctorul „Arahat” a anunţat cu pompă că „Fundaţia pentru SMURD” (nu SMURD) a cumpărat un avion nou (nu un nou avion) cu un milion de euro, ca dovadă că nu degeaba fundaţia primea 2% din impozitele proştilor ce îngrăşau comitetul care conduce ONG-ul. Fireşte, avionul nici n-a costat atât şi nici nou nu era, ci doar proaspăt cumpărat. Mult lăudatul avion, Piper PA-42 Cheyenne III, a fost produs până în 1993, motiv pentru care acum stă, responsabilii căutând piese de schimb şi este o „conservă zburătoare” pavoazată şi declarată ca fiind „de ultima generaţie”.

A doua „lemă”: acelaşi tip de avioane intră în componenţa flotilei de 6 avioane din dotarea firmei „Alfa Air” a lui Yigal Zohar, acelaşi Zohar care l-a transportat pe Căcărău la Timişoara în vremea interimatului sau prezidenţial. „Alfa Air” are în dotare avioane-taxi, dar şi avioane destinate intervenţiilor medicale tip SMURD, echipate cu aparatura necesară. Mai mult decât atât, „Alfa Air” are sediul pe bulevardul Ficusului, nr. 44A, adresă comună şi grupului de firme aparţinând lui Ştefan Vuza, cel care insistă să cumpere Oltchim, dar şi Trustului INTACT. Să spună Raed din Nablus, dacă avionul cumpărat este la mâna a doua sau a fost cumpărat la mâna a treia de la Zohar şi în ce fel infractorul Felix este amestecat în deturnarea a 2% din impozitele populaţiei.

miercuri, 15 ianuarie 2014

Decalogul după B.O.R.

foto: www.kmkz.ro 
 1.  „Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”;
Biserica noastră autocefală a cam uitat prima poruncă, astfel încât banul, luxul şi huzurul au luat locul lui Dumnezeu. În fond, din ce să facă ei hoteluri, restaurante şi altele lumeşti? Din propovăduirea Cuvântului Domnului n-au cum. Modestia, apostolatul asumat la hirotonisire, sărăcia chiar – au devenit doar forme fără fond, cuvinte pe care popii le repetă ca papagalii, fără să le înţeleagă cu adevărat şi fără ca jena să lase vreo urmă în discursul lor. Bogăţia şi luxul, bijuteriile opulente şi hainele de mii de euro sunt acum apanajul popilor, iar „obrazul subţire, cu cheltuială se ţine”; de unde, dacă nu de la... săraci?
2.  „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor”;
Chip cioplit nu şi-a făcut popimea noastră, dar Catedrala din bani de la buget – da. O Catedrală deloc necesară, una pentru preamărirea nepermis-de-preafericitului şi a acoliţilor săi, purtători sau nu de sutană. În acest timp, bisericile istorice şi mănăstirile noastre stau şi cerşesc să se renoveze patrimoniul naţional pe care îl au în îngrijire.
3.  „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”;
Biserica a găsit cu cale să transforme religia în bani. Cu ajutorul folclorului religios, mult cultivat de popi, a apărut „pelerinajul la moaşte”, o afacere extrem de profitabilă pentru Patriarhie. Să luăm un exemplu: Sf. Dimitrie cel Nou, cel care are moaştele pe Dealul Patriarhiei în permanenţă; 362 de zile pe an, abia dacă trece cineva pe la moaştele sfântului, dar în cele 3 zile de pelerinaj organizat contra cost, peste 30.000 de credincioşi trec să atingă racla. Popii spun ei prostimii că nu acţiunea în sine, adunarea ca o turmă pe lângă raclă, este importantă, ci credinţa? Nu! Credinţa românilor este ultima lor grijă, dar cultivă cu cinism (ca să-i „vadă” bine preafericitul) folclorul conform căruia moaştele „au mai multă putere” în zilele stabilite de Patriarhie.
4.  „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte”;
Este ceea ce spun şi popii mereu, sperând că turma (în zilele noastre accepţia termenului e chiar cea proprie) nu va observa că tocmai ei, popii sunt cei care s-au abătut de la Cale. De aici şi vorba românească „să faci ce zice popa, nu ce face popa”, fie că e vorba despre respectarea duminicii ca zi religioasă (nu doar ca zi liberă, laică), fie că e vorba despre respectarea zilelor sfinte din Calendarul ortodox. Făţărnicia a luat locul cucerniciei, aşa că vorbele rostite pe această temă nu mai ajung ca purtătoare de mesaj la amărâtul de credincios ce caută un refugiu sufletesc în Biserică; îl caută, se amăgeşte singur că l-ar fi găsit, dar ştie şi el că totul e doar de faţadă.
5.  „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”;
Absenţa aproape completă a educaţiei din predicile preoţeşti, maniera dură în care popii se adresează enoriaşilor, ca şi intoleranţa manifestă faţă de păcatele lor, altfel normale, toate au dus la comportamente absolut nefireşti ale copiilor lăsaţi în voia sorţii de către Biserică, faţă de părinţii lor, faţă de copiii lor sau faţă de semeni. Pe cine să preocupe asta? Popa îşi face „meseria”, ca strungarul care face şaibe, apoi dă jos sutana, încalecă o motocicletă şi se opreşte la discotecă; își comandă o tărie şi reflectează: „încă o zi de muncă încheiată”.
6.  „Să nu ucizi”;
Cine să mai îndemne credincioşii să nu ucidă? Cine să-i înveţe să nu păcătuiască grav faţă de semenii lor? Popii noştri îşi ţin predicile formal, fără cuvenitul har, ca pe o cuvântare politică a partidului roşu, de multe ori chiar susţinând politica lui de partid şi trecând repede peste pildele atât de necesare credincioşilor. Susţinerea lor nu este pentru cele sfinte, ci pentru a sprijini o clică de criminali, fie ei astfel în mod direct (cazul Panait) sau indirect, prin înfometarea celor cărora nu demult le promiteau prosperitatea.
7.  „Să nu fii desfrânat”;
Păi să nu fii tu, enoriaşule! Popa îţi va spune ce rău e să fii desfrânat, te va flagela cu vorbe grele, apoi va pleca şi, la adăpostul casei se va deda la orgii sau va „încerca” un minor sau o minoră, totul în deplină „armonie” cu porunca lui Dumnezeu. Sigur, nu toţi preoţii sunt popi şi nu toţi popii sunt pedofili, dar când Teodosie Şpagoveanul este implicat în aşa ceva, iar restul tac, credinciosul ce să mai creadă?
8.  „Să nu furi”;
Fireşte, asta cu furtul este o poruncă greu de rostit în timpul predicilor... Popa stă cu gândul la hotelul pe care şi-l face lângă biserică şi la cine ce ochi trebuie să „închidă” pentru ca nimeni să nu vadă că el n-avea banii necesari cu care să ridice un hotel de 4 stele. Cutia milei poate fi găsită chiar în recepţia hotelului, în timp ce mitropoliţii cer un „ajutor” de 300.000 lei de la fiecare consiliu local, consiliu care se vede în imposibilitatea de a mai da ajutoare sociale, dacă dau curs cererii Patriarhiei. Dar dacă nu dau, dracu’ e-al lor, doar că nu din partea Bisericii; partidul îi va „judeca” pentru că au refuzat să cotizeze faţă de entitatea care le va face campanie electorală, în loc să educe. Dar la ce să ne aşteptăm, când patriarhul a fost ales de Sinodul manipulat de francmasonul Frunzăverde? „Datoriile” politice trebuie şi ele plătite...
9.  „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”;
Una dintre cele mai grele porunci, aceasta este deseori eludată. Cum ar putea popii să propovăduiască adevărul şi, simultan, să le spună enoriaşilor ce bine o duc ei (deşi n-au ce mânca) de când la putere au revenit comuniştii?!
10. „Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău”.
Nu, Biserica noastră nu pofteşte la ceva care să aparţină aproapelui său, ci la avutul public. Deşi este cea mai bogată entitate juridică din România, Biserica vrea să apară ca fiind săracă. Astfel, „pofteşte” la bani de la buget pentru a ridica acea Catedrală a proslăvirii personale, dar şi la hoteluri de la RAPPS, că doar au agenţie de turism, nu-i aşa?! Activităţile COMERCIALE ale Patriarhiei sunt discret trecute ca activităţi de... cult(!), doar pentru ca ele să scape impozitării.

Ca o concluzie, i-aş întreba pe decidenţi, pe „brusc-credincioșii” comunişti, de ce tolerează aşa ceva? De ce nişte activităţi ce aduc sute de mii de euro la fiecare pelerinaj sunt scutite de taxe şi impozite? Nivelul colectării de taxe scade continuu, dar guvernul comunist îşi permite un teatru de cea mai joasă speţă, cruci bătute unele peste altele, peste tricourile cu criminalul Che Guevara şi scutiri nepermise de taxe. Toate astea, doar pentru ca ei să pună mâna pe puterea totală, discreţionară, iar Biserica noastră strămoşească să devină o „biserică roşie”. În fond, cine crede în Cuvântul Domnului, să iasă în stradă şi să protesteze...

luni, 6 ianuarie 2014

Dilema zilei – „Să nu iei numele Domnului în deşert”

 Prima „lemă”: Când un fost premier italian, socialistul Bettino Craxi, a fost condamnat la închisoare pentru fapte aproape la fel de grave cum sunt cele comise de fostul premier comunist al României, tovarăşii lui nu şi-au permis să sfideze poporul italian spunând că e o condamnare politică. În cazul nostru, avem în vedere două condamnări, ambele calificate drept politice de către un premier al României. De ce este asta posibil? Pentru că românii sunt proşti (iar guvernanţii ştiu), pe când în Italia aşa ceva n-a fost posibil.

A doua „lemă”: Diferenţa e că Bettino Craxi a fost condamnat la 27 de ani pentru corupţie şi finanţare ilegală a Partidului Socialist, pe când puşcăriaşul Năstase la doar 4 ani pt că a spoliat banul public în interes personal. Similitudini ar mai fi... Şi Craxi s-a aliat cu partidul comunist (în cazul nostru, partidul comunist s-a aliat cu liberalii) şi visa la o Italie de stânga în care „ei” să facă aproape orice. Ca şi similitudinile, sunt şi diferenţele: în Italia, oamenii l-au huiduit imediat pe fostul premier, iar studenţii au fost în stradă; la noi... altădată...

miercuri, 1 ianuarie 2014

2014 - Sfârșitul anarhiei comuniste


 În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus, valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia, familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului, instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie, conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate, solidaritate, progres, nesupunere/frondă.

Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de dreapta:
1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;
2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;
3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;
4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două intrând în conflict;
5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o compun;
6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul, organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul, forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa contemplativă”).

În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi progresiv.

În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit primar de sector. Anul ăsta e compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca şi în acest an o lovitură de stat, singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu vor că alegerile prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un M. R. Ungureanu ca preşedinte (şi cel mai probabil el va fi) ar însemna moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...


În aceste condiţii, falimentul stangii comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate fără aplicare practică”.