Enciclopediae

Münchausen Times

”Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”. P.Ţuţea

Belle Arte

”Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. Vincent Van Gogh

Dilema zilei

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Politica

”Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei Românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator” Petre Ţuţea

Istorie

TIPVS UNIVERSALIS

marți, 26 februarie 2013

Vivat, Crescat, Kazaciok !

 După momentul 1989, când „ne-am luat raţia de libertate” era de bon ton să fii democrat şi francofil; măcar în aparenţă. Foarte repede s-a pus căluş libertăţii şi „sistemul” a început să îşi arate colţii. Rusofilia conducătorilor era cu perdea, dar mai răzbătea câte ceva în presă. N-a durat mult şi la modă a venit „America”, iar conducerea chipurile CDR-istă era de un filo-americanism feroce; tot aparent. Subteran, filoruşii construiau de zor „sistemul” care să transforme România în gubernie, unde ei să fie guvernatorii autocraţi, ceva foarte asemănător paşalâcului pe stil rusesc. Tot în 1990, din „exces de democraţie”, la tv se transmiteau în direct frânturi ale şedinţelor CFSN, organismul ce urma să creeze „pluripartidism în interiorul Frontului”. Aşa a apărut „pe sticlă” celebra şi „mobilizatoarea” frază „Mircea, fă-te că lucrezi”. Înţelesul ei ne scăpa pe-atunci, iar unora chiar şi azi.
Dar se revenim brusc la prezent... Azi, 26 februarie punem capăt (sau începem măcar, ca să terminăm repede) democraţiei româneşti. Revocările din CSM nu sunt decât începutul rebeliunii neo-naziste din România. Ultimul bastion al legalităţii a căzut şi nimic nu mai stă în calea Monei Temniceru în campania ei de a-l scoate basma curată pe „nevinovatul” Felix; că e nevinovat încerca şi el să ne convingă, pretinzând că a cerut instanţei să fie judecat, ceva... ce oricum nu avea legătură cu procesul lui unde chiar este judecat, dovadă ping-pong-ul pe care-l joacă ba cu Tribunalul Bucureşti, ba la Curtea Supremă. La prima vedere, toată circăria asta cu justiţia are ca scop scoaterea de sub urmărirea penală şi salvarea de la ani grei de puşcărie a varanului; şi asta e tot aparent.

Cine e Felix? E el atât de important? Este el un obiectiv în sine? Nici una din toate astea. Este doar ceea ce a fost mereu: un instrument util stăpânului, o slugă. Pentru stăpân (unul din ei) şi-a vândut familia; pentru stăpân a spălat banii la Crescent; tot pentru stăpân duce şi lupta asta, stăpân pe care trebuie doar să-l vedem. Dacă o să ne uităm atent la „actorii” acestei piese de teatru politic absurd, o să vedem că aproape toţi au măcar un numitor comun: stăpânul. Proveniţi din medii foarte diferite, cu pregătiri la fel de diverse, „actorii” vorbesc aceeaşi „limbă”: cea a mesajelor pe care usl le livrează zilnic celor care apar la tele-vizuini. Acolo scrie cât se poate de clar ce trebuie ei să spună, ce minciuni să promoveze şi ce fel de calomnii să verse în ziua respectivă. Discursurile sunt stereotipe, dar ele se repetă pentru că nici un „moderator” nu are ideea de a-i pune să-şi demonstreze afirmaţiile.

Dar „actorii” nu sunt doar cei „tradiţionali”, turnătorul Ghise, O (zero) Pop etc. În Parlament, dar şi în alte medii, „actorii” sunt la fel de prezenţi şi fiecare va avea momentul său „de glorie”, când este planificat să apară cu „bomba”; rolul nu permite abateri sau abordări personale. Urmând dictonul cui prodest, să vedem... cui îi foloseşte ca Justiţia să fie subordonată neo-naziştilor aflaţi la putere. Primul gând ne fuge la liota de turnători, hoţi, spoliatori, mari şi mici aflaţi la putere. Nu, ei sunt doar beneficiari secundari ai transformării ţării în gubernie.

Ca în bancurile proaste, numiţi ţara pe care o iubeşte ilici „înainte de orice”... Sau să vedem care ţară îl primeşte cu fast şi recunoştinţă pe Mihai Argeşanul (fost R)? Dar care sunt resorturile care-l determină pe ilici să-i ceară scuze lui Mihai ? Chiar şi aşa, de parcă ar fi luat untură de peşte, dar a făcut-o... Putea cineva să şi-l imagineze pe ilici... monarhist după episoadele cumplite petrecute în 1991? Şi totuşi, ilici, conspiratorul, vânzătorul către URSS al României, iată este monarhist. Cei care vărsau tone de lături peste Mihai, acum sunt monarhişti extremişti, iar asta nu pune pe nimeni pe gânduri?

S-a vorbit despre decorarea lui Mihai de către Stalin cu Ordinul Victoria (Pobeda), dar nimeni nu se-ntreabă pentru ce merite a fost el decorat? „Pentru scurtarea cu 6 luni a Războiului” este explicaţia oficială. Dar cine a fost beneficiarul acestei scurtări? România? Nu! România, în urma conspiraţiei de la 23 august 1944 a semnat o ruşinoasă capitulare NECONDIŢIONATĂ, şi aia abia pe 12 septembrie. Având în vedere că decoraţia era sovietică, e de-a dreptul logic că războiul a fost scurtat cu 6 luni în favoarea ruşilor. Reducerea duratei este o chestiune pur teoretică şi nu spune mare lucru ea în sine; s-o coroborăm cu faptele petrecute în acea perioadă... În urma înţelegerii dintre ruşi şi anglo-americani, atacul asupra Germaniei se făcea din două părţi: dinspre Normandia (unde debarcaseră americanii şi aliaţii lor) şi dinspre Est – ruşii. Logica înţelegerii a fost ca joncţiunea să se facă la Berlin, urmând ca Marile Puteri să-şi împartă zonele de INFLUENŢĂ (nu se gândea nimeni la ocuparea unor ţări mici de către vreunul dintre aliaţi).

În timp ce Convenţiile stabileau ceva, ruşii îi furnizau lui Mihai tot necesarul pentru a le facilita ocuparea Europei. Discuţiile conspirative s-au purtat între reprezentanţii lui Mihai şi cei ai ruşilor – comuniştii „români”, mărturie stau memoriile oamenilor de cultură români care ştiau de la sursă ce se pregătea. Actul de la 23 august a reprezentat şi altceva: ruşii, care nu puteau trece de liniile de fortificaţii româneşti în timp util au avut astfel cale liberă spre inima Europei, OCUPÂND toate ţările apărute în cale; şi asta până în 1989. Ruşii au avut astfel un uriaş beneficiu de pe urma războiului, reuşind ca din produsul jafului aplicat zeci de ani în ţările respective să se facă noua Uniune Sovietică – marea putere militară şi economică. Pentru aceste fapte a primit Mihai Ordinul „Pobeda”.

Primit cu fast la Moscova lui Putin, Mihai ne apare straniu: foştii săi inamici declaraţi, azi îi sunt partizani fideli, iar în ciorba asta se complac toţi: şi Mihai sau ilici, dar şi restul derbedeilor roşii. Această schimbare radicală duce către o singură sursă a „împăcării”: Moscova, cea mult iubită de către ilici. Aşadar, Rusia agreează în mod deosebit ca România să devină monarhie, recunoscătoare fiind fostului rege. Dacă ordinul vine de la Moscova, nici unul dintre conspiratori nu-l poate comenta, ci doar executa. Iată cum, cei care mai ieri afişau cu mândrie bereta asasinului Che Guevara, azi acuză de... comunism(!) orice opozant politic, în primul rând pe Preşedintele ţării.

După o festivistă prezentare în stil fascist-carolingian (să nu uităm că dictatura lui Carol al II-lea a avut un caracter net fascist) a lui Mihai în Parlament, ocazie cu care toate tele-vizuinile l-au ridicat în slăvi pe trădător, vocile „independenţilor” monarhişti încep să se facă auzite, cerând deocamdată timid, restaurarea monarhiei. Nu e momentul ca vocile să fie mai vehemente pentru că, nu-aşa? „până nu punem mâna pe justiţie, nu putem spune că avem puterea”. Asta a fost până azi... Prin eliminarea celor doi, Ghica şi Dănileţ, chipurile la presiunile sindicatelor (presiuni despre care presa ştia că sunt în pregătire cu 3 săptămâni înainte ca ele să înceapă), drumul puciştilor spre puterea deplină e deschis. Cu un Căcărău care va „face” viitoarea Constituţie fără să ştie dacă în ea România va fi „republică parlamentară sau monarhie”, nu mai am vreo îndoială în ceea ce priveşte viitorul ţării. Să spunem „na zdarovie” regatului rusofil, România.


luni, 25 februarie 2013

„Omul nou”, „naţional”- socialist şi liberal



 Pe bună dreptate se spune: „Cine nu cunoaşte greşelile trecutului, riscă să le repete”. O să spun aici ceva care poate va şoca, o mea culpa: în România nu avem comunişti în conducerea ţării; nici măcar picior de ei. Aceasta este teza pe care o voi demonstra în continuare.

Întâi să ne întoarcem în trecut... În anii '20 apăruse în Germania un partid minuscul, extremist, antisemit şi revanşard pe care nimeni nu l-a băgat în seamă: NSDAP. Clasa politică din ţară era extrem de divizată, între socialişti, populişti şi conservatori, toţi cu un potenţial politic serios. Disensiunile dintre aceste partide tradiţionale au permis ca micul partid de extremă stângă sa se înfigă ca o pană în coastele naţiunii, fireşte, profitând de criza economică mondială şi de nemulţumirile nemţilor ce abia pierduseră un război. Partidul condus de Hitler îşi făcea o propagandă agresivă, dar mincinoasă. Discursurile dementului şef de partid n-au fost de la bun început extremiste, ci doar naţionaliste, ipocrite, „democratice” şi laudative la adresa instituţiilor fundamentale, a bisericii etc.


Până în 1933, Hitler şi partidul sau, ajutat de formaţiunea paramilitară creată de el, SD, au continuat să facă din minciună şi calomnie, din făţărnicie şi înşelătorie – arme de luptă politică. Ascensiunea naziştilor a fost relativ rapidă, iar Hitler a fost ales cancelar al Republicii de la Weimar, un soi de „republică de la Ploieşti” de sorginte comunist-bolşevică; de altfel, NSDAP a şi fost aliat cu comuniştii germani. Cancelar al Germaniei n-a fost ales, ci, ulterior a fost numit de către preşedintele ţării, după alegerile din 1933, când naziştii au câştigat puţin peste 43% din voturi, dar nu majoritatea. Acesta a fost momentul în care a început dezastrul. Imediat ce a pus mâna pe putere după demonstraţii de stradă organizate chiar de oamenii lui, primele măsuri ale lui Hitler au fost clare: au făcut lagărul de concentrare de la Dachau, apoi şi celelalte, iar primii „clienţi” ai sistemului concentraţionar au fost... chiar comuniştii ce le fuseseră aliaţi. Hitler care copiase de la bolşevicii ruşi până şi afişele propagandistice, nu mai spun de doctrină şi celelalte, devine „Führer” şi duşman al comuniştilor, dar nu de pe poziţii anticomuniste, ci de pe cele extrem-bloşevice. De când a preluat puterea şi a ocupat prin forţă instituţiile statului, „Führer”-ul a atacat tot ce fundamenta statul de drept, democraţia şi libertatea umană. De-acum, Germania devenea un uriaş lagăr de concentrare.


Dar să lăsăm istoria deoparte şi să revenim în trecutul foarte apropiat şi în prezent. În ianuarie 2012, nişte oameni ai străzii împinşi de activişti ai usl au organizat o „demonstraţie” mai curând mincinos mediatizată, cu toate sumele oferite „demonstranţilor”. „Mişcarea” s-a tot repetat zilnic, cu o participare din ce în ce mai redusă, chiar dacă nici începutul ei nu s-a remarcat printr-o prezenţă măcar notabilă, nicidecum importantă. Dar aşa era scenariul: urmând învăţătura înaintaşului lor în manipulare prin presă, Göebbels, puciştii vorbeau despre „miile de demonstranţi”, deşi în Piaţa Universităţii nu mai veneau decât... 4-5 persoane! Telespectatori de meserie, românii au „văzut” o nouă revoluţie pusă în practică de către cei care le promiteau marea cu sarea. Era criză şi în România anului 2012, ca şi în Germania anului 1933, iar nemulţumirile sociale – aceleaşi. La tele-vizuini vedeam discursurile înflăcărate al unui alt „führer”, Căcărău; până şi şuviţa de pe frunte i se zbătea rebelă, întocmai ca dementului sau predecesor.

Tot demonstraţiile de stradă create, nu născute, tot minciuna, ipocrizia şi calomnia cea mai joasă au dus şi în România la căderea a doua guverne ce reuşiseră imposibilul: să stabilizeze ţara şi să creeze potenţialul de creştere economică sănătoasă.


Dar modelul nazist nu s-a limitat la atât... Puciştii, prin cumpărare de parlamentari ajung să dea premierul (era să zic „cancelarul”), deşi ei nu câştigaseră alegerile cu vreo majoritate. Ca şi Hitler când a fost numit, primul plagiator al ţării (Herr-ul, cum îşi spun ei, golanii) a declanşat atacul asupra instituţiilor statului încă de a doua zi după investire. Scandalul creat astfel a fost de răsunet mondial, iar UE s-a sesizat imediat. Urmând politica hitleristă a „pactului peticului de hârtie”, puciştii au promis că democraţia şi drepturile fundamentale, instituţiile statului şi Constituţia vor fi sfinte; Herr-ul a şi acceptat formal cererile imperative ale Bruxelles-ului. În acest timp, loviturile date statului de drept erau practic nenumărate (lista ilegalităţilor e lungă, dar o să mă limitez doar la câteva exemple) : angajaţii din instituţiile bugetare cunoscuţi sau suspectaţi că ar fi partizani ai PDL au fost concediaţi imediat şi înlocuiţi cu... membri şi simpatizanţi ai noii puteri, Curtea Constituţională a fost îngrădită periculos prin ordonanţe de urgenţă, Monitorul Oficial a fost trecut în subordinea guvernului pentru prima dată de la Cuza încoace, conducerile Camerelor – schimbate fără drept şi chiar Preşedintele ţării a fost suspendat fără vreun motiv legal, sfidând avizul CCR; statul de drept aproape că nu mai exista, legi fundamentale erau înlocuite de ordonanţe de urgenţă ilegale şi neconstituţionale.


Acesta era cadrul în care s-au desfăşurat alegerile locale „libere”, în care primarii usl au „obţinut” procente ce sfidau orice realitate, scoruri ce l-ar fi făcut să moară de invidie chiar şi pe Hitler. Poate nu întâmplător, la fel ca şi în Germania anului 1933, opoziţia n-a suflat un cuvânt din care să răzbată măcar o suspiciune de măsluire a alegerilor. Discursurile „naţionaliste”, obraznice şi golăneşti au continuat, propaganda noului partid „naţional-socialist” a devenit şi mai feroce, minciunile şi mai odioase, calomniile şi mai ordinare. Populaţia asista impasibilă la dezastru; nu realiza ce se întâmplă, dar asistaţilor sociali le plăceau vorbele în doi peri devenite brusc politică de stat. Vulgarul lua locul normalităţii, josnicia fără perdea făcea deliciul derbedeilor din cartiere.


Discursurile xenofobe şi antisemite n-au întârziat să se dezlănţuie, întocmai ca şi în Germania interbelică. Tone de lături verbale s-au revărsat din gurile de lupi turbaţi ale fruntaşilor usl. În umbră, Felix pândea momentul pentru a da atacul decisiv. Imperativul său: subordonarea Justiţiei. Suspendarea Preşedintelui n-a dus la demiterea sa, voturile măsluite fioros aducând în favoarea demiterii doar 43 de procente. Paradoxal, deşi puciştii au obţinut la referendum un scor extrem de redus, la doar 3 luni, în alegerile generale, procentul a fost din nou uluitor în favoarea lor. Acum ei controlează, practic, 85% din Parlament, cu şanse de creştere prin trădarea previzibilă a lui Blaga şi compania.


Ca şi în Germania interbelica, noi, românii din 2013 asistăm fără reacţie la ascensiunea acestui adevărat neo-nazism de data asta românesc. Nimic nu ne clinteşte din ancestrala noastră nepăsare; nu-i de mirare, nici pe nemţi nu i-a clintit ridicarea nazismului şi au tras-o cu toţii timp de 50 de ani. Nici taxele crescute ce înlocuiesc scăderile promise, nici concedierile care au venit şi vor mai veni sfidând promisiunile anterioare de creare de locuri de muncă şi nici creşterea de preţuri faţă de promisele scăderi nu ne alarmează. Dictatura este deja manifestă în pnl, iar psd sau pc niciodată n-au fost conduse altfel; cu toate astea, românii sunt netulburaţi. Acestea sunt motivele pentru care pot să spun că în România nu comuniştii sunt la putere, ci o bandă de inspiraţie neo-nazistă ca discurs, apucături şi obiective. In ţara în care un hoţ e premier, un delapidator – preşedinte al comisiei juridice din Senat şi un trădator de ţara – preşedinte al aceluiaşi Senat şi „făcător” al viitoarei Constituţii – speranţa trage să moară. Somnul naţiunii naşte monştri; înspăimântător de vii. 

Noua secţie de presă a Partidului



 Când la o tele-vizuină apare o ştire sau, mai des o porcărie, dar n-ai prins-o de la început, nu-i nici o problemă… Dacă ai văzut-o pe iRealitatea, dar e incompletă, muţi pe ProTv şi o s-o completezi. La fel se întâmplă dacă dai pe Prima; aici, Cristina Ţopescu te va informa complet, cu intonaţie tendenţioasă, dar şi cu bâlbâielile obişnuite şi tot cu „ştirea” de pe celelalte posturi pendinte de usl. Ceea ce vedem nu este televiziune, ci, aşa cum zic de vreo 20 de ani, tele-vizuină. Nu găseşti acolo nici informaţia echilibrată care să prezinte rece o realitate punctuală, nici documentarea indispensabilă profesiei şi nici echidistanţa politică. În schimb, pe toate posturile ai parte de interviuri trunchiate, cu întrebări puse intervievatului în aşa fel încât omul, de bună credinţă să răspundă, dar mai apoi îşi vede vorbele groaznic răstălmăcite. „Moderatorii” sunt nişte derbedei, unii, tendenţioşi şi josnici sau, alţii/altele nişte paraşute decăzute, cu buze subţiri şi mestecând cuvinte ce ies cu greutate prin gura vag întredeschisă. Cu măselele scrâşnind pentru a fi pe placul lui Ghiţă, Felix etc., individe ce nu deţin proprietatea cuvintelor se lansează în acuze ticăloase, multe inventate, toate îndreptate împotriva PDL sau dreapta, în general. În timpul ăsta, pe alte posturi, aceeaşi problematică este lansată în eter, dar de către secături cu aere de procurori stalinişti ; unul dintre ei îşi zice pastor pocăit, dar e egal depărtat şi de pocăinţă, ca şi de vreo calitate umană ce l-ar putea recomanda ca pastor; indiferent de cult, sectă sau orientare religioasă. Cu toţii şi separat „cânta” o „arie a calomniei” frizând penibilul, josnicul, ticăloşia cea mai ordinară.

 Aşa se face televiziune în România, asta e libertatea de exprimare. A avut grijă ilici să-şi promoveze lichelele şi să-i doteze cu frecvenţe tv şi radio, să le vândă gratis ziare şi reviste, cu un cuvânt – să acapareze mass media. Acum ne uităm ca viţeii la tele-vizuina evazionistă fără să putem face nimic. Deasupra lor veghează CNA, organul abilitat nu să sancţioneze asemenea porcării odioase, ci, paradoxal poate, să le întreţină influenţa; CNA dă doar amenzi şi avertismente, în timp ce ticăloşia de pe ecran creşte văzând cu ochii şi fără ca organul moale al vigilenţei presei să ia vreo măsură pentru a combate asemenea viruşi informaţionali cu chip uman. Aţi auzit de vreo sancţiune aplicată tele-vizuinilor pentru infracţiunea de manipulare a pieţei de capital prin ştiri mincinoase şi prin anunţuri apocaliptice fără o urmă de adevăr în ele? Nu, şi nici nu veţi auzi. Termenul de „calomnie”, aşa cum este el definit în jurisprudenţă şi-a pierdut sensul; acum calomnia este aducătoare de rating pentru tele-vizuini, care o încadrează la capitolul „libertate de exprimare”(!) şi este şi principala armă politică a politicianiştilor comunişti. Ecranele televizoarelor sunt invadate zilnic şi ora de oră de sculeri-matriţeri, ospătari, camionagii, CAP-işti, tractorişti etc. deveniţi peste noapte „miliardari”, „doctori”, „profesori”, toţi senatori şi deputaţi usl. Încurajaţi de „moderatori”, golanii bulevardieri de ieri se lansează într-o întrecere pe toate posturile moguliene, dornici să arate care mai de care ca sunt capabili de calomnii mai josnice decât colegii lor de cartel.

Suntem, cred, singura ţară din lume cu „vedete” interşanjabile. Nişte analfabete (majoritatea), urâte şi semi-idiotizate sunt azi „vedete de televiziune”, deşi mai corect ar fi „de televiziuni”. Ele nu sunt obligate contractual, ca în restul Europei, să apară la o singură televiziune; sunt „vedete” itinerante pe la toate tele-vizuinile din cartel. Fireşte, n-au ce spune, aşa că-şi regizează tot felul de despărţiri şi divorţuri, acuplări şi alte scenarii care să facă rating. Manelele şi falsurile invadează în fiecare zi ecranele televizoarelor. Se inventează şi promovează sărbători ce se vor „tradiţionale”, dar cele cu adevărat româneşti sunt permanent eludate; în afară de o ştire scurtă la tv, a auzit cineva să se sărbătorească „Târgul de fete de pe Muntele Găina”, sărbătoare solară ce datează de peste 2000 de ani? Dar de „Sânziene”/”Drăgaică”?


În timpul ăsta… În timpul ăsta, străinătatea preia porcăriile lor odioase, le difuzează (pentru că, nu-aşa?, sunt verificate din trei surse „independente”), iar România ajunge să fie privită ca o ţară din lumea a treia spre a patra. Asta nu-şi asumă nici gângăniile de „jurnalişti”, dar nici lepădăturile us|laşe care au ca unic scop progresul lor şi al complicilor lor, în dauna evoluţiei normale a României.


Oare în ţara mea nu se poate face nimic pentru o acţiune comună, civică (dar pe bune, nu cu „civismul” ONG-urilor moguliene) de stârpire a acestor jivine nefolositoare ? Ce cred  votanţii usl când văd un pedofil (sau 2,3,4) la tv ? Le-ar face plăcere să ştie că fetele lor minore vor putea „beneficia” de „avantajele” prostituţiei infantile conduse de aceşti jegoşi naţionali ? Dar cei care îl văd pe fundaşul lor copreşedinte şi prim-plagiator minţind ordinar şi infantil, sunt fericiţi să trăiască în lumea astfel descrisă de el, dar complet ruptă de realitate ? Dar cei care au şansa să-l prindă treaz la prânz pe celălalt copreşedinte, führer-ul Căcărău, buhăit de alcool şi nesomn (asta noaptea, că ziua îndeobşte doarme), vor fi fericiţi să aibă un cartofor ca preşedinte? Cu toţii formează o trupă de saltimbanci ce jonglează printre legile date tot de ei, printre instanţele ce-i găsesc aproape invariabil nevinovaţi, nişte clovni cu obrajii roşii (roşu-kgb) ce se strâmbă la economia naţională şi, din când în când îi mai dau un şut în fund hlizindu-se apoi la vulgul ce le aclamă gestul. Şi, în timpul ăsta, „secţia de presă” dă în continuare „ştiri” după chipul şi asemănarea jivinelor pe care le slujeşte. Noi ce să facem ? Privim, comentăm, înjurăm şi aşteptăm să vină cineva care să dea cu ei de pământ; cine? CNA? ANI? Parchetul General? Măcar Poliţia? N-au timp ei de asemenea „nimicuri”… Lasă STS să vegheze la „liniştea” noastră prin programul "sistemul informatizat centralizat la nivel naţional" pus în practică de puşcăriaşul Năstase, program prin care s-au sifonat zeci de milioane de euro chiar în perioada când baroneasa Nicholson aprecia că guvernul Năstase e curat ca lacrima şi nepatat;  veghează la liniştea sau la liniştirea noastră…

duminică, 24 februarie 2013

De Dragobete - iubeşte... sârbeşte!



 Iată că veni şi 24 februarie, ziua de Dragobete! De câţiva ani încercăm să găsim o tradiţie a sărbătoririi ei, dar fără mare succes. În egală măsură, nu putem să spunem că în această zi ce se vrea o Valentin’s Day românească se face ceva anume care să arate o tradiţia în materie de iubire. Nu e o zi cântată de poeţi, scriitorii noştri n-au scris despre ea, dar presa română se încăpăţânează să transforme o sărbătoare locală împrumutată recent, în zi naţională. Explicaţiile oferite în sprijinul ei sunt ori fanteziste, ori de-a dreptul idioate; mai rău e că până şi Guvernul României a dat bani pentru ca aceste prostii să capete o aură de autenticitate.

În calendarul creştin-ortodox pe stil vechi (gregorian), pe 14 februarie este Sf. Valentin, nu doar în cel catolic, aşa cum susţin site-urile ortodoxe. Dacă africanul Valentin este sau nu echivalentul lui Eros/Cupidon pentru creştini, aceasta nu face obiectul acum; important este că în lume acest sfânt Valentin există şi el este considerat patronul spiritual creştin al iubirii sexului opus. Trecerea românilor la calendarul iulian a dus la mutarea Sf. Valentin de pe 14 februarie pe stil vechi, pe 16 februarie pe stil nou (fără a păstra diferenţa de 13/14 zile dintre calendare), dar fără vreo referire la „competenţele” sale.


Secole la rând, românii n-au avut nici o sărbătoare a iubirii. Nu există nici o atestare documentară, nici o tradiţie omogenă care să poată motiva existenţa sărbătorii de Dragobete. Citesc pe calendarintercultural.ro că „Dragobete era fiul Babei Dochia (căreia i se zicea aşa nu fiindcă era în vârstă, ci fiindcă era ştiută din bătrâni - ca fiica regelui Decebal de care s-a îndrăgostit cuceritorul Daciei, împăratul roman Traian)”. Am rămas mască văzând atâta „anti-cultură” pe un site care anunţă cu pompă că e „realizat cu sprijinul financiar al Guvernului României”; adică în Guvern nu sunt destui oameni care, atunci când dau bani de la buget, să o facă motivat? Totuşi, vorbim despre bani publici... Pentru limpezirea sponsorizaţilor guvernamentali, „baba Dochia” era o sărbătoare solară precreştină, aşadar nu putea avea un fiu. Nu era nici fiica lui Decebal şi nici Traian nu s-a îndrăgostit de ea, nici în realitate şi nici măcar în ficţiunea legendelor populare romaneşti autentice („legendele” scornite în perioada comunistă nu pot fi luate în discuţie). „Baba Dochia” n-are legătură cu Dacia şi cu atât mai puţin cu Traian, iar asta a demonstrat-o deja poetul nostru naţional, George Coşbuc în presa vremii (
aici).


Dragobete
 este o sărbătoare locală/regională împrumutată după 1940 din spaţiul mitologic slav, de unde şi prefixul „drag”. De altfel, nici ziua nu este aceeaşi în toate zonele, ea sărbătorindu-se pe 24, 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie. Fără-ndoială, sărbătoarea este de inspiraţie slavă şi nu a fost preluată şi cu „norme metodologice de aplicare”, motiv pentru care azi se chinuie atâţia să-i dea conţinut. Cred totuşi ca poporul român are destule sărbători creştine şi precreştine pentru a mai încerca să mai introducem una care nu face decât să strice adevărata tradiţie românească. Să iubim româneşte în fiecare zi de la Dumnezeu, dar fără „sărbători” slave! Cei care simt nevoia să celebreze în mod special iubirea într-o zi anume, pot s-o facă de Sf. Valentin; măcar el este un sfânt prezent şi în calendarul creştin-ortodox.

sâmbătă, 23 februarie 2013

Şobolanul Felix şi şoarecele Elwis


 Minoritarul Elwis e un individ care nu mai are nevoie de nici o prezentare. O ţară întreagă ştie câte tone de lături orale, împănate cu minciuni sfruntate a aruncat el pe la tele-vizuinile mogulilor mari şi mici la adresa Preşedintelui, a PDL şi a liderilor săi. Era angajatul perfect pentru a calomnia, a minţi şi a manipula un popor întreg, popor şi aşa prea credul şi nu foarte dedat cu „cogitatul”. Atât de supus şi de ascultător a fost, încât Felix şi l-a dorit în cea mai înaltă funcţie din TVR. Aşa a devenit Elwis - PDG al Consiliului de Admnistratie din SRTv. Nu întâmplător... Printre proiectele „imobiliare” pe care Felix le are în atenţie se numără şi terenurile ce azi aparţin Televiziunii Naţionale. Fireşte, nu în ultimul rând, falimentarea TVR sau reducerea ei până la insignifiant ar transforma automat tele-vizuinile sale în... televiziuni oficiale. Turnătorul Felix (eu n-am dovezile şefului SRI pentru a spune „ofiţerul de securitate” Felix) e în plin delir de putere, dar acest delir al său a făcut victime la TVR şi mulţi profesionişti sunt concediaţi deja după considerente ştiute doar de comisia însărcinată cu „epurările”. Deloc întâmplător, cel care îl dirijează pe Felix din partea „tovarăşilor” de la Răsărit poate fi găsit cu uşurinţă în comisia TVR care decide cine pleacă şi cine rămâne în Televiziunea Naţională.

Elwis Săftoiu, a cheltuit 3,64 milioane de euro pentru plata unor filme achiziţionate de la compania Prorom Media-Trade G.m.b.h. ... fără acordul C.A. al SRTv. Prorom este o companie specializată în distribuţia de filme, dar numai în Europa de Est. Sediul social, poate şi cel principal este la München, dar firma nu se numeşte „ProDEUTSCH”, ci „ProROM”, ceea ce indică un lucru: că patronatul este român, abstracţie făcând de directorul Inge Mathias, doamnă care pare a fi germană şi care doar face parte din personalul de conducere al firmei. Pe anumite site-uri (bunăoară pe site-ul unei firme partenere, „A Company”), societatea „germană” este prezentată ca... română. Firma constituită în 1992 are printre clienţi numeroase canale private din Rusia, dar şi din Cehia, Ungaria, Georgia, Armenia, Belarus, Azerbaidjan şi alte ţări ex-sovietice din Europa şi Asia. Cu toate astea, Prorom nu are multe contracte în România, deşi a început distribuind doar în România unde televiziuni sunt suficiente. Singurele partenere Prorom sunt Kanal D şi... Antena2. Într-o comunicare a CNA difuzată de o agenţie de ştiri apare numele firmei (Prorom) asociat Antenei3, dar din text a fost înlăturată referirea. Având în vedere că Elwis Săftoiu a fost plasat în funcţia de PDG al SRTv prin mijlocirea fostului şi actualului său patron, nu e deloc deplasat să considerăm că Prorom ori îi aparţine lui Felix, ori este controlată de partenerii acestuia care l-au împins în faţă. Oricum, demiterea lui Elwis se impune de urgenţă.


Aş încheia reiterând întrebarea pe care i-am pus-o cândva lui Emil Boc: în mandatele sale a rambursat sau nu TVA-ul tele-vizuinilor moguliene? Dacă da, atunci merităm cu toţii situaţia de azi (nu şi responsabilitatea rambursărilor), iar dacă nu – cum de au mai supravieţuit respectivele entităţi media când ele înregistrează pierderi an de an, profitul ieşind doar din… rambursările de TVA?!

vineri, 22 februarie 2013

„Educaţiune şi cultură”



 De maghiari nu ne-am temut neciodată. Ei sînt prea barbari pentru de-a ne putea înghiţi. Ei sînt ca piatra ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe. Espuşi soarelui, ei ne-ar fi absorbit şi ne-ar fi prefăcut în raze de-ale sale, raze splendide însă solare. Daca germanismul ar fi pătruns cu dulceaţa luminelor, nu cu asprimea dominărei în valurile poporului, noi pînă azi eram poate germani, căci farmecul culturei e cel mai mare farmec. Dar te pomeneşti că între noi şi cultura germană se pune piatra cea brută şi scorboroasă a maghiarismului, ea apasă pe noi cu greu, numai că noi nu ne vom da îndărăt, pentru că nu putem. Impenetrabilitatea corpului fizic nu permite ca în unul şi acelaşi loc să stea două corpuri deodată; ce minune dar daca impenetrabilitatea corpului noastru moral nu cedează nici un atom al fiinţei sale corpului străin ce apasă asupră-ni? Noi avem toţi cauza de-a mulţumi maghiarilor pentru apăsarea lor, căci ei ne-au deşteptat ca şi cum ai deştepta pe-un om ce doarme lîngă o prăpastie c-o lovitură de cnută.

Dar să venim la obiectul nostru.


E multă diferinţă între educaţiune şi cultură. Aşa d.e. educaţiunea străină implică spirit străin — cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. În fine un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrîns de cunoştinţe, pe cînd, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot să fie coprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.


Cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea cade însă în periodul acela al vieţei omeneşti cînd inima neformată încă a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei. Cînd inima cu vîrsta se-mpietreşte, atunci n-o mai poţi îndrăpta, o poţi numai rumpe.


De aceea ne temeam mai mult de şcoalele populare maghiare decît de Dieta lor, de miniştrii lor, de honvezii lor. Dieta, miniştrii şi honvezii se duc, omul rămîne. Pe acest om ce rămîne voiam a-l şti asigurat; şi el e asigurat prin datoria cea mare a statului, care nu are de unde clădi şcoale populare; cînd va avea de unde, atuncea poporul le va respinge cu conştiinţa şi cu braţul. Educaţiunea străienă implică spirit străin, şi un corp coprins de spiritul străin e asemenea unei pietre desprinse din zid. Ea aparţine zidului prin destinaţiunea ei, însă spiritul străin al atracţiunei pămîntului o face să cadă. Căzînd la pămînt ea încă nu e pămînt, cum românul renegat nu e încă ungur, cumcă evreul botezat nu e încă creştin. Abia dizolvîndu-se în pulbere devine pămînt, cum ovreiul abia în nepoţii lui devine creştin, cum renegatul abia în nepoţii lui devine ungur. Factorul infectat de străinism e o mortăciune morală a corpului, ce mirare dar cumcă inamicii noştri aşteaptă să cadă mortăciunele corpului nostru, ca din ele să-şi constituie pe al lor. Numai că s-au înşelat amar inamicii noştri. Ei gîndeau că ni e mort corpul şi începusă a tăia din el cu cuţitul. Dar corpul nostru nu era mortăciune, ci numai amorţit, vorbe de-aceeaşi rădăcină, deşi nu cu-acelaşi înţeles. Corpul amorţit e un corp viu, sănătos, numai că starea lui e anormală; inima a încetat de a fi centru pentru unele din estremităţi; ci prin o mişcare cît de-nceată dar continuă partea amorţită intră iar în comunicaţiune cu inima, care bate voioasă şi repede, bate cît trăieşte.


Renegaţii sînt veninul pe care natura binefăcătoare l-a depărtat din corpul nostru. Fericire e că lamura aurului nostru e însemnată pe lîngă zgura ce-am putut-o lepăda fără ca să ni pese. Am rîs totdeuna de-ncercarea de-a readuce în sînul naţiunei pe renegaţi. S-au dus? Cu-atît mai bine, era mai rău de rămîneau. La noi era un rău şi e o fericire că în mînele duşmanilor ei sînt asemenea un rău. Ei sînt boala lor cea ascunsă, dar cronică. Răi naţionalişti, ei sînt răi servitori. Maşine oarbe şi materialiste, ei lovesc fără raţiune. Toată iarna corpul e sănătos, faţa roşie. Vine primăvara şi buba venerică împle părţile cele mai nobile ale corpului, ochii, gura, nasul, şi pătrunde pînă-n creieri, rozînd pînă şi oasele craniului. În curînd capul naţiunei ungureşti nu va fi decît un monstru urîcios şi plin de bube — un cap incurabil. În fine românii naţionalişti vor lucra spre binele nostru, românii renegaţi, fără să vrea chiar, spre răul inamicilor noştri. Să vină numai primăvara libertăţii noastre, şi-apoi veţi vedea.


O repetăm cumcă nu înţeleg neci ungurii măcar cît bine ne-au făcut şi ni fac prin apăsarea lor. Ei ne deschid ochii, ei fac să ne concentrăm în noi, în sufletul nostru, să ne vrem pe noi înşine înaintea orcărui; asemenea ariciului care, făcîndu-se vălătuc, arată în toate părţile sale ghimpii, pe cînd inima-n el trăieşte. Apăsaţi voi ! — apa nu cedează apăsării, cu cît mai mult o naţiune. Din contra, ea creşte ca îmflată de puteri nevăzute, se va îmfla şi, zvîcnind, va răsturna piatra din fruntar spre a se înălţa un alt soare, soarele de diamant al Orientului în faţa soarelui celui de foc al Occidentului. Apăsaţi voi ! Pînă ce ura noastră pentru voi nu va mai fi un simţămînt ci o raţiune, nu psicologie ci logică. Şi e teribilă ura cea surîzîndă a logicei — ea [e] justificată, căci e justiţia. Este ura surîzîndă, ura sclavului faţă cu tiranul său, este condiţiunea legată de tranzacţiunile dintre unul şi altul.


De-aş trăi în Rusia şi poporul, într-un moment generos, ar închide tiranii spre a-i decapita, de n-ar găsi carnefice m-aş face eu ! Cine mi-ar imputa-o de crimă? Cine-ar putea zice că nu-mi împlinesc datoria? Şi oare moartea în rezbel are de bază ura simţămîntului [?]. Desfid pe cineva de-a-mi arăta altfel de cazuri decît escepţionale.


E o ură logică. Te ucid ca să nu mă ucizi. Trebuie să pieri ca să esist eu. Prefer lupta în locul unei dreptăţi nedrepte; prefer de-a muri în loc de-a deveni maghiar. Cine mi-o poate ţinea de rău daca voi ca şi copiii mei să fie ca mine de români. Guvernul? Nu-l recunosc de competinte. El are a-şi regula trebile lui, ordinea publică, nu limba şi religiunea copilului meu; are de-a surveghia referinţele dintre el şi persoane străine lui, nu caracterul lui propriu sau pe el însuşi nepus în referinţă cu elementele străine lui. Şi cînd eu plătesc pentru şcoală, dătoria mea implică dreptul de-a cere cum să fie instruit. Şi eu cer să fie instruit în limba mea şi numai în limba mea, nu şi în limba mea. Gimnaziile de stat din Transilvania ar trebui să fie române, căci românii le susţin cu birul lor amar, pe care-l storc pietrei şi costişelor cu cari i-a-mproprietărit o dreptate nedreaptă. Veni-va vremea şi a dreptăţii celei drepte.


În fine, daca vre-un domn de naţionalitate maghiară mi-ar face pînă şi onoarea reflexiunei, declar a priori că m-ar pune într-o poziţiune şoadă, căci nu ştiu ungureşte, nu m-am silit să-nvăţ frumoasa limbă asiatică, căci îmi mai plăcea barbara limbă italiană d.e. în locul melodioasei, dulcei, molatecei limbe maghiare. Aş fi putut s-o învăţ ca să mîngăi tigresa, dar prefer a o ucide. Ca origine, ca limbă, ca cultivabilitate chiar ne simţim prea mult superioritatea asupra cultei naţiuni maghiare, cu ocultele sale bande cari pradă ziua-n amiaza mare pînă şi drumuri de fier. Noi nu ne pretindem culţi, ci numai cultivabili, nu avem pretenţiuni mari noi ieştia. Am dormit cam mult ce-i drept, doi evi şi mai bine, dar somnul nostru a fost sănătos şi ne simţim minunat de bine, încît ne credem [în stare] a întreprinde lupta esistenţei noastre şi cu 10 naţiuni maghiare, nu numai cu una. După noapte vine şi ziua, vine pentru că trebuie să vină. Şi dacă somnul nostru a fost lung, cu-atît mai puternică va fi manifestaţiunea vieţei noastre. E pietroasă şi-ncovoiată calea dreptăţii, dar e sigură. Ştiu că ne-aţi închide gura de-aţi putea fără ca să vă scuipaţi vouă însăşi în faţă, dar nu veţi închide-o şi vom protesta mereu, nu vom [fi] cu toţii decît un protest personificat. Nu se ucid lesne naţiunile, domnii mei, şi mai cu samă cea română nu.


Mihai Eminescu

joi, 21 februarie 2013

„Pionul” Iohannis în „partida spaniolă” a usl




 În şah există o deschidere celebră, numită „partida spaniolă”. Teoria acestei partide este cea mai studiată dintre jocurile deschise. La aproape fiecare mutare sunt mai multe alternative rezonabile, care au fost în marea lor majoritate cercetate. În politica românească, aia cu tichie de mărgăritare, „partida spaniolă” este mişcarea ce lasă loc oricăror mutări ulterioare.

Prin surprindere, dar nu surprinzător, Klaus Iohannis (nu Johannis) şi-a anunţat intrarea în pnl. Imediat, Căcărău şi-l doreşte prim vicepreşedinte al partidului, „opoziţia” din pnl salută acest eveniment, iar prim-plagiatorul laudă şi el (pieziş, ce-i drept) decizia de oficializare a relaţiei „neamţului” cu usl. El vine să credibilizeze o uniune prea bine cunoscută internaţional drept exponent de vârf al anti-europenismului. Dar Iohannis nu e deloc omul fără pată ce vrea să apară. „Presa” nu a comentat nimic din trecutul încărcat de penal al primarului de Sibiu, dar faptele respective există. Nimic surprinzător în „discreţia” trusturilor de presă. Adopţiile internaţionale ilegale în care a fost adânc implicat, colaborarea infracţională cu fostul premier şi actual puşcăriaş, Năstase în acelaşi domeniu al adopţiilor ilegale, relaţia sa apropiată cu „intransigenta” şi „incomoda” Kovesi, toate astea nu sunt subiecte pentru pres„constructivă” din România.

Desigur, Iohannis e un pion folosit în „partida spaniolă”, doar că nu pare a fi pionul lui Felix, ci, mai curând al lui ilici. Pare a fi suficient de şantajabil pentru a se face util foştilor săi asociaţi în ale fărădelegilor. Ca într-o adevărată deschidere la şah, Iohannis poate apuca pe mai multe căi. El poate fi jolly joker-ul psd în pnl, dar poate să joace un rol şi ca formulă de prezidenţiabil temporar sau de premier, de asemenea temporar. Rolul pionului în şah pare lipsit de importanţă ca valoare explicită, dar bine folosit în combinaţii, pionul se poate dovedi o piesă decisivă. La fel se pune problema şi în cazul „pionului” Iohannis. Bine condus şi corect utilizat, „pionul” poate îndeplini rolul destinat, în funcţie de momentul „partidei”. El poate fi acel candidat la prezidenţiale cu un succes mult mai sigur decât candidatul Căcărău, dar poate fi şi premierul de „avarie” după ce prim-plagiatorul va demisiona din funcţia sa guvernamentală.

Diverse voci văd disensiunile dintre psd şi pnl, dar n-au înţeles că asta e doar forma exterioară a conflictului. În spatele aparenţelor sunt doar orgolii personale şi de grup infracţional şi lupta internă pentru accesul la puterea deplină. Felix se luptă cu disperare să scape de binemeritata puşcărie, ilici vrea să ţină frâul partidului pe care în sfârşit l-a alcătuit după chipul şi asemănarea sa (usl), „aripa tânără” şi „dosnică” a psd îşi vrea drepturile, „nemulţumiţii” din pnl ridică vocea împotriva dictatorului fascist al partidului etc. În acest peisaj infracţional şi cu regionalizarea ce acum le place uslaşilor, ca manieră perfectă de „sifonare” a banilor europeni, iată că apare „pionul” Iohannis ca un element de echilibru între diversele facţiuni ale usl; de ce nu şi în plan internaţional…

miercuri, 20 februarie 2013

Soarele apare, PDL dispare



 Între Foaieverde şi Blaga diferenţele au fost mereu insesizabile; amândoi stăteau în umbră, amadoi trăgeau sforile în PDL şi „de sfori” spre pnl, amândoi l-au „susţinut” pe Preşedinte şi, în fine, amândoi au ajuns să-l atace pe acelaşi Preşedinte susţinut formal anterior. Când vorbeau, discursul lor părea tras la indigo: nimic clar, câteva vorbe de clacă la adresa adversarilor-prieteni, dar nu virulente ca să nu deranjeze colaborarea. La momentul oportun (pentru derbedeii roşii), Foaieverde şi-a făcut „bocceluţa” cu milioane şi s-a mutat în galantarul pnl. Au urmat „descoperirile” pe care le tot mestecau în declaraţii foştii „adversari”, actualii tovarăşi: Băsescu „e dictator”, „securist”, „conduce ţara discreţionar” şi alte fantezii de aceeaşi joasă factură. Apoi, peste Foaieverde s-a aşternut tăcerea; nici el n-a mai declarat ceva, dar nici „presa” n-a mai vorbit despre eventuale fărădelegi comise de acesta. O singură dată a mai „gângurit” el formal, cum că în noul său partid nu prea se cunoaşte democraţia şi atât... Am înţeles atunci că Foaieverde este un pion important pentru „gambitul regelui” care se prefigura.

Vameşul Vasile, fără dubiu a vândut PDL-ul şi a „trântit” alegerile locale. Scorurile obţinute de usl cu largul său concurs l-ar fi făcut să crape de invidie şi pe Ceauşescu. Cum nimănui nu i s-a părut straniu că penalul Piedone a obţinut 90% din voturi, Vasile a repetat „performanţa” şi în alegerile parlamentare. Acum lucrurile sunt limpezi: cu efort de imaginaţie putem considera că opoziţia/”opoziţia” a strâns 15% din voturi, restul fiind, direct sau indirect, în „barcazul” puterii roşii. Ca şi în cazul Foaieverde trecut la pnl, şi pe vameşul Vasile l-a „lovit” tăcerea totală; nimeni nu mai ştia că el există. Asta până l-a stârnit Preşedintele...


Nici bine n-a încheiat Băsescu discursul de susţinere pentru preşedinţia PDL a oricui aproape, doar să nu-l cheme Blaga, că Vasile a şi împrumutat rapid din vocabularul căpătat de la Foaieverde. Fireşte, nu poate să copieze discursul integral şi susţinerile demente ale „opozanţilor”, dar le-a adaptat vorbele în conformitate cu nevoile sale de moment; are tot timpul să vină şi cu „securistul”, „dictatorul” ş.a.m.d. Misiunea lui Blaga e limpede şi a fost enunţată şi de prim-plagiatorul ţării, dar şi de Felix şi Căcărău: „PDL nu va mai exista”, iar Vameşul trebuie să ducă la bun sfârşit obligaţia asumată. Scenariul nu e complicat: Foaieverde a pregătit deja câteva partiduleţe potenţiale, aşa că Blaga i se va alătura împreună cu „talibanii”-baroni locali. Că preşedinţia PDL va fi câştigată de el sau de Elena Udrea, mai puţin contează. El va „lua” cu el conceptul de opoziţie, îl va transforma în „opoziţie constructivă” şi, împreună cu „nemulţumiţii” din pnl vor forma un partid. Indubitabil, partidul astfel născut (probabil „popular-liberal”) va agita un pic spiritele, atât cât să „dea bine” pentru un partid nou înfiinţat şi apoi se va cufunda în liniştea „opoziţiei” declarative. Încet-încet, parlamentarii PDL vor lua calea noului „pol de dreapta”, iar PDL se va desfiinţa, fie prin scindare, fie prin absorbţie. În acest fel, PDL va urma calea bătută anterior de PNŢ-CD, iar destinul său va fi acelaşi.


Pe margine se iţeşte un patron de fundaţie non-profit, creştină şi, fireşte, populară – un oarecare Neamţu. El nu-l susţine pe Blaga şi n-o susţine nici pe Udrea; el sprijină doar proiecte „vaste” şi cupluri celebre prin ideile măreţe pe care ei le-au emis, dar care idei nici n-au prins contur şi nici nu se vor concretiza vreodată; e vorba despre cuplul Macovei-C.Preda. Măcar atât să facă şi Neamţu, dacă mai mult n-a fost în stare: să-i atace simultan pe Blaga, Udrea şi... MRU. Acţiunea sa, de o superbă inutilitate, nu face decât să fragmenteze şi mai mult un partid şi aşa distrus de Vameş. Apoi, după ce apele se vor fi limpezit, îl vom întâlni pe Neamţu în „dreapta” astfel construită pe ruinele PDL-ului; „dreapta”, adică doar o idee mai la dreapta decât stânga fascist-comunistă care e usl. În felul ăsta se va rezolva şi problema deja foarte veche a înregistrării „Noii Republici”. Abia apoi va începe cu adevărat „Epoca Unanimităţii”.

luni, 18 februarie 2013

Ionel Cucuvel despre capitalistul Stalin



 Pontănel şi Somnorel, iubiţii „paji” ai lui Bulănel şi păpuşile lui Ionel Cucuvel au dus abjecţia până la nivelul de „artă”, iar grosolănia joasă şi ordinăria, vorba lui Marin Preda, până la cote imposibil de imaginat. Cu toate astea, se văd mici şi ordinari în comparaţie cu „stăpânul inelelor”, păpuşarul. Într-o declaraţie, „cârpa kaghebista” îl vedea pe Stalin nici mai mult, nici mai puţin decât… capitalist! Altfel spus, cel mai sângeros criminal în serie/grup/naţiune, bolşevicul cel mai roşu din câţi au existat era de fapt un capitalist veros, un bun motiv pentru ilici de a promova adevăratele valori ale adevăratului comunism, în opoziţie cu „capitalismul” fioros al lui Stalin. Cinismul zdrenţei a depăşit cu mult cotele admise, chiar şi pe acela profesat în Parlament chiar, de către „Împăratul” Bulanel care invita naţiunea să-i numere: ouăle, casele, hectarele, valorile etc.


Nu ştiu cum se face, dar de câte ori am ocazia să scriu despre gaşca/clica/banda ce formează azi Puterea, de fiecare dată vocabularul limbii române este inferior în nuanţe comparativ cu odioasa abjecţie cu care se exprimă. Mint, înşeală, manipulează, sunt aroganţi ca toţi „ciocoii roşii”, ipocriţi şi cinici peste măsură. Fără excepţie nişte sferto-docti cu aere de „telectuali”, comuniştii români de azi sunt departe de antecesorii lor care au adus comunismul în România, cu largul concurs al regelui de la acea vreme. Indiscutabil nişte ciocoi veritabili, bolşevicii se bucurau de privilegii incredibile în anii de început şi chiar şi mai târziu, dar nu erau simultan şi oameni de afaceri care să câştige averi uriaşe din contracte bănoase cu statul. Se mulţumeau cu cât le dădea partidul; şi le dădea, nu glumă.


Cine sunt aceste paiaţe, aceste secături care omagiază ipocrit sărăcia şi care plâng de mila oamenilor sărmani/„sărmani” ? Sunt indivizi ce au secătuit bugetul ţării pentru ca ei să devină brusc „oameni de afaceri” prosperi. Aşa au apărut miliardarii ce nu plătesc TVA, vânzătorii psd de maşini de lux, moşierii „roşii”, antreprenorii foşti şoferi de TIR cu 1600 de apartamente proprietate personală pentru a evaziona banii destinaţi bugetului de stat etc. Începând cu târâtura minusculă care le cântă în strună pe „sticlă” şi terminând cu deputaţii şi senatorii lor, toţi au averi adevărate, mari, foarte mari şi exagerat de mari. Unul singur nu dă vreun ban pentru ajutorarea copiilor bolnavi, dar organizează campanii de genul „eu am, dar pentru ei donează tu”, dovedind încă o dată un cinism odios. Plâng cu lacrimi de crocodil de mila populaţiei sărăcite de criză, dar n-au nici o ezitare în a minţi şi înşela aceeaşi populaţie, promiţând mieros o economie imposibil de realizat în realitate.


Derbedei fără scrupule, pedofili şi, unii cu apucături de „curioşi” cu salvari, toţi au furat, fură şi vor fura cât se va mai putea. După ce au manipulat bursa, au făcut să coboare economia (în timp ce ei se jucau de-a „suspendata”) şi s-au dedat la cele mai oribile golănii, uslaşii vor respect şi îl cer pe toate drumurile; dar oferă dispreţ, taxe mărite, salarii mizere şi pensii din ce în ce mai devalorizate. 

duminică, 17 februarie 2013

Pedofilul “naţionalist”



 Apare pe „sticlă” o „nouă” jivină: camionagiul-„istoric”. Este una şi aceeaşi persoană cu javra „naţionalist-comunistă” şi poartă un nume: Robert pedofilul. Fraţii Negoiţă au făcut în Franţa, conform propriilor declaraţii, 20.000 de euro; unul ca şofer, altul ca faianţar. Cum au ajuns la averile pe care azi le etalează... nu ştiu, dar ar merita întrebat deţinutul Năstase. Este evident că Robert pedofilul nu deţine proprietatea cuvintelor, dar asta este mult prea bine cunoscut din alte intervenţii sau interviuri. El nu e decât un camionagiu făcut miliardar de către psd, pe spinarea bugetului naţional şi a amaraţilor de plătitori de impozite; ca şi frăţiorul sau, faianţarul Ionuţ. M-a frapat să aud în gura lui termenul de „naţionalist”. 

În anii ’90 se împământenise ideea conform căreia Ceauşescu a fost un „naţionalist-comunist”. Evident, ideea a plecat de la ilici, cel care apăr
a nobilele idealuri ale socialismului” în antiteză cu dictatorul care le „întinase”. Naţionalismul trebuia pus la zid ca fiind ceva dăunător, sinonim cu nazismul sau fascismul, deşi amândouă erau fraţi buni cu bolşevismul; comunismul în forma lui ante-revoluţionară îşi trăise traiul, acum venise momentul ca locul lui să fie luat de „democraţia originală” a „despotului luminat” caracterizată prin „pluripartidism în interiorul Frontului” (ceea ce e actualul usl). Aşa se face că mult hulitului comunism, ilici i-a ataşat nonşalant şi termenul de „naţionalism”. Şi confuzia iniţială a fost perpetuată până azi când un camionagiu comunist spune că el e... naţionalist.

Dar românii sunt deştepţi şi nu stau în locul hărăzit de ilici lor, ci încep să înveţe. Se ştie acum că nazismul, ca şi fascismul nu au fost mişcări de dreapta, aşa cum comuniştii le-au prezentat, ci curente comuniste. Toate trei se caracterizau prin asasinate în masă, exterminarea sau închiderea în lagăre de concentrare a preoţimii, a evreilor şi a tuturor celor care li se împotriveau, prin discursuri triumfaliste ce proslăveau mincinos „virtuţile” popoarelor proprii etc. Toate au luptat dement împotriva a tot ce era naţional, credinţă, morală creştină, naţionalism.


Dacă privim la diabolizatul naţionalism vedem că el poate fi sintetizat astfel: individul – între Dumnezeu şi neamul lui. Toate valorile reale, moştenite generaţii la rând, tot ce caracterizează un popor până adânc în fibra lui, iubirea de ţară, respectul faţă de ierarhi, jertfa personală pentru binele ţării, toate astea sunt naţionalism şi nimeni, în afară de comunişti n-a contestat efectele benefice pentru fiinţa naţională a preceptelor sale puse în practică. Azi, termenul este greu de înţeles şi, mai ales, greu de aplicat. În general este ori o vorbă scuipată de un camionagiu sau de către un frezor-matriţer, ori una căreia nu merită să-i pătrunzi înţelesul. Eu cred că tot azi este momentul ca naţionalismul sănătos să prindă contur şi să-şi demonstreze binefacerile. Nu mai putem sta în „tribună” şi să aşteptăm fluierul final, care poate nu va aduce un meci câştigat, ci unul pierdut…

sâmbătă, 16 februarie 2013

Organul lui Tăriceanu



 Dacă acest articol ar fi fost unul serios, cu siguranţă că ar fi tratat cu prioritate modul cum Organ a lovit o fetiţă cu maşina şi a părăsit locul accidentului. Dar n-o să insist asupra acestui episod pentru că şi şeful de partid şi guvern al d-lui ministru a înregistrat un accident de circulaţie şi tot din culpă. Asta ar putea să nască diverse confuzii şi ne-am putea trezi că va spune cineva că Tăriceanu a lovit o fetiţă cu maşina şi Organ – o maşină cu motocicleta, când de fapt a fost chiar invers. Îmi amintesc cu „plăcere” cum tele-vizuinile s-au năpustit pe subiectele neaprobate în prealabil şi apoi făceau fractură de limbă explicând cum că raţa-mpunge şi miniştrii sunt imaculaţi, de fapt. Actele respective, încărcate de penal, au fost discret uitate şi intenţionat „acoperite” de către „presă”. Sigur, asta le-a dat celor doi derbedei siguranţa că li se permite orice, inclusiv să se dea drept campioni ai moralităţii, legii şi onoarei, dar şi ai cinstei şi democraţiei autentice. Mă întreb şi azi: Poliţia Româna ştie dacă Organ era sau nu beat în momentul accidentului? Că părinţii fetei au primit suma necesară pentru a nu depune plângere, asta e de la sine înţeles, dar fuga de la locul accidentului este o faptă penală pedepsită cu închisoarea, chiar şi în absenţa unei plângeri din partea victimei; dacă infractorul a fost băut, aceasta este o circumstanţă agravantă. Aşadar, şefii poliţiei ce s-au tot perindat apoi, au făcut ceva pentru ca nişte penali să primească pedeapsa necesară? Dacă nu, şi este evident că n-au făcut-o, ce pedepse au primit poliţiştii care au admis să acopere asemenea infracţiuni doar pentru că ministrul Internelor de atunci a cerut-o? Şi iată, ajungem la al treilea penal, Adomniţei (trafic de influenţa şi abuz în funcţie). Dar, aşa cum spuneam la început, despre aşa ceva refuz să vorbesc... Dar dl. Ministru de Interne şi şeful Poliţiei Române pot considera această menţiune ca pe o sesizare îndreptată împotriva celor ce se fac vinovaţi în cazul accidentelor de circulaţie provocate: primul ministru de atunci Tăriceanu şi ministrul său de transporturi – Orban.

Să trecem la ceva serios, că nu vreau să pierdem timpul cu „fleacuri” penale căzute în sarcina unor foşti miniştri care se vor din nou în aceleaşi funcţii. Pe vremea ministeriatului baladistului netalentat Organ a fost un scandal uriaş. Eu habar n-am de el, dar ProTv a făcut atunci o emisiune intitulată „România, te iubesc” care ne-a informat fără zgârcenie. Cercetarea jurnalistică a fost amănunţită şi a scos în evidenţă una din două posibilităţi în ceea ce priveşte vânzarea penală a hotelului Astoria din Bucureşti. Cum era de aşteptat, după atâţia ani nu mai ţin minte faptele aşa cum au fost ele detaliate în presă, dar pot să-mi amintesc că oricum încercau jurnaliştii să asambleze faptele, ele tot la Organ duceau. Aşadar, aveam două posibilităţi: ori Organ a aprobat vânzarea în detrimentul patrimoniului statului cu bună ştiinţă, ceea ce l-ar face vinovat de premeditarea unei acţiuni penale cu scopul de a satisface diverse interese de partid şi/sau personale, ori el şi-a pus semnătura pe o asemenea catastrofă din prostie, ceea ce îl face vinovat de neglijenţă penală în serviciu. Desigur, unii spuneau că poate era într-o stare de euforie bahică, ceea ce nu era pentru nimeni vreo noutate, dar chiar şi aşa, tot neglijenţă se numeşte, ca să nu spun mai mult.


Emisiunea s-a terminat, „presa” a şoptit câte ceva în treacăt şi subiectul a fost închis. Aşa... în treacăt, fiecare promo ne fixa o semnătură: Traian Băsescu, ministrul transporturilor! Fireşte, Preşedintele fusese ministru al transporturilor mult înainte de vânzarea frauduloasă, dar nu contează... Important este să-l implicăm pe Base în orice porcărie comisă de către bolşevici, poate şi pentru că ei nu sunt niciodată vinovaţi de ceva; nici măcar de crime, asasinate sau trădări.