Ţara unde absurdul e posibil

Mihai si Ana Argesanu  

 Dacă SUA e « ţara tuturor posibilităţilor », România post-revolutionară a devenit « ţara în care totul e posibil » ; chiar şi (sau mai ales) absurdul. Tot ceea ce în alte părţi ale lumii civilizate este blamat şi condamnat, la noi a devenit prestigios, respectat şi admirat. Trăim într-un deplin teatru absurd, grotesc, fioros şi idiotizant. Ne mirăm că noi, ca popor regresăm la capitolul IQ, dar nu vrem să vedem din ce cauze. Cât poate rezista fiinţa naţională, cât se poate opune idiotizării, în condiţiile în care absolut toate mediile de informare îşi aduc cu prisosinţă contribuţia ?

În nici o ţară mediu civilizată populaţia nu va asista la elogierea greţoasă a unui infractor de drept comun, proaspăt eliberat condiţionat, nicăieri istoria reală nu va fi ascunsă din considerente politice străine poporului, dar foarte proprii derbedeilor de la guvernare şi niciunde un plagiator ordinar, un golan de cartier, de altfel, nu va fi numit pentru a doua oară premier, indiferent ce interese ar fi la mijloc. Nu ştiu să fi întâlnit undeva promiscuitatea ridicată la rang de « vedetism » şi exemplu dat prostimii, ca în România ; ţigăncile florărese semi-idioate şi curvele devin « vedete », cancanurile sunt şi ele simulate, toate pentru a face chiar şi negativ publicitate. Consecinţele acestui sistem de valori complet răsturnat le vedem zilnic şi le vom vedea din ce în ce mai apăsat.

Asistăm sideraţi la un dualism absurd, republica în care există şi un preşedinte, dar şi un rege fără regat (un al doilea absurd), în timp ce presa ne prezintă o familie (să-i spunem oarecare pentru că nu familia e vinovată de trădările incontestabile ale celui care îşi spune « rege ») și festivităţile organizate de ea. Apar pe rând un croitor al « casei regale », un furnizor de nu-ştiu-ce, un purtător de cuvânt ș.a.m.d. al aceleiaşi « case », dar nicăieri nu se vorbeşte despre furnizorii Preşedinţiei din Republica România. Încet-încet ajungem la concluzia că ţara noastră a devenit « unică ». Unică, nu în sensul obişnuit al cuvântului, ci doar prin colecţia sa impresionantă de bizarerii politico-sociale.

Se poate presupune că la nivel guvernamental/statal nu sunt cunoscute « măreţele » fapte ale lui Mihai, dar nu e deloc aşa. Dat în judecată de către Statul roman pentru vânzarea fără drept a două tablouri de El Greco pentru suma totală de 33 milioane de dolari la valoarea dolarului din 1970, Mihai a « tras » de proces ani de zile. El a fost închis şi redeschis de câteva ori, de două ori, cel puţin, după 1990. « Cinstitul » ilici ştie foarte bine asta, pentru că el a şi făcut, ca preşedinte al ţării demersurile, atât pentru închiderea, cât şi pentru redeschiderea procesului, dar nu suflă o vorbă ; e firesc, Mihai este pentru psd, « mumia » utilă. Dar toate documentele referitoare la proces, ca şi cele legate într-un fel sau altul de « faptele » lui Mihai şi cât anume au tot plătit guvernele României preţul trădării, toate sunt la guvern şi la ele au acces toate guvernele care se succed, fie ele psd, usl sau PDL. Cu toate astea, nimeni nu le vede, nimeni « nu ştie » ceva despre ele şi toată clasa politică e într-o fericire pe care populaţia deloc n-o împărtăşeşte.

În loc să-şi vândă proprietăţile din Elveţia şi proprietatea din Florida pentru a vieţui în România, tranzacţionistul Mihai le păstrează, că doar are 5 fete, dar « acceptă » « regal » ca amărâtul de contribuabil să-i plătească facturile de curent ce se ridică la cca. 3 milioane euro pe an ; fireşte, în semn de « respect ». Dar plătitorul de taxe, biruri şi accize ştie că o parte din banii săi se duc în buzunarul unui trădător de ţară care a făcut avere în străinătate, nu aşa cum spunea el minţind – prin muncă, ci prin vânzarea ilegală a bunurilor moştenite şi beneficiind de sinecura guvernelor comuniste, cel puţin până în 1970 ? Nu, românii nu ştiu şi, din punctul de vedere al guvernanţilor, nici nu e nevoie să ştie pentru că « ei » ştiu mai bine ce le este util românilor şi ce nu. Românii nu trebuie să fie decât un popor de foci dresate, care să aplaude, să rabde şi, uneori, să primească semnul adevăratei « preţuiri » pe care guvernanţii o au pentru ei : un mititel, o sarmăluţă şi, eventual, o bere ; fireşte, de pomană. Este sau nu corect, d-le Președinte ?

Posted in: abdicare,capitulare,comunisti,conspiratie,coroana,educatie,ilici,inselatorie,istorie,manipulare,moscova,palat,tele-vizuina,tigani,tradare,trafic,valori