Enciclopediae

duminică, 10 februarie 2013

De unde vin ţiganii ?



 Un subiect mereu delicat a fost cel al originii ţiganilor. A fost suficient ca  un oarecare să afirme că vin din India, că atât de interesantă li s-a părut oamenilor de cultură ideea, încât au şi decretat : având pielea închisă la culoare, originea lor nu poate fi decât indiană, eventual pakistaneză. Cercetări serioase nu ştiu să se fi întreprins, dar, ca în multe alte situaţii, demonstraţia a vrut să certifice o idee, aşa că toate « informaţiile » au mers convergent către aceasta. De curând, un om de cultură important în diaspora (nu-i dau numele, că n-are el nevoie de publicitatea mea) povestea într-un amplu articol cum au venit ţiganii din India. Mă văd obligat să-l contrazic : ţiganii nu de-acolo au venit în Europa, ci din Africa ! Desigur, dacă ar fi o noutate absolută, teoria ar putea părea fantezistă ; doar atâţia politicieni susţin teoria indiană ! M-am întrebat mereu cum e posibil ca un popor să migreze la distanţe atât de mari, iar în locurile de baştină să nu mai rămână nici măcar urme ale lui. Cum a fost posibil ca o populaţie să fie declarată europeană încă din 2004, fără ca aceasta să poată certifica originile sale ? N-am idee şi e treaba Uniunii Europene să-şi acorde o notă proastă pentru asta.

Să pornim de la nume. În toate ţările europene, populaţiile respective sunt numite ţigani, gitanos, zingari, gypsies,  cigány, cigan etc. Fără dubiu, această denumire provine din « egyptian » etc., adică « egiptean ». Ce treabă are un popor nomad venit din India cu egiptenii, asta nu s-a străduit nimeni să explice. Ţiganii sunt nomazi chiar şi în zilele noastre şi trăiesc mulţi dintre ei în corturi ; chiar şi cei care şi-au ridicat « pagode » şi « tajmahale » tot în corturi îşi duc existenţa. Aşa trăiesc şi indienii ? Din câte ştiu, nu. În schimb, Africa de Nord e plină de oameni asupra cărora atracţia corturilor încă acţionează, aşa că oricât de mare ar fi casa în care locuiesc, măcar un cort pe plajă tot fac ; de weekend… Asemănările sunt multe, obiceiurile – aceleaşi, dar nu mi-am propus să scriu o carte, cel puţin nu încă.


Ţiganii au ajuns întâi în Spania, aproape concomitent cu ocupaţia maură a peninsulei. Aceste triburi native în deşerturile din Yemen și în califatul din Egipt, au luat numele de egipteni, pentru a le distinge de triburile berbere care veneau din Fez şi din regatul Maroc condus de prinții Almohazi, berberi  care erau cunoscuţi sub numele de mauri (moros). După căderea tronurilor de la de Sevilla și Cordoba, majoritatea mahomedanilor învinşi aparțineau triburilor de origine egipteană și sub acest nume au fost cunoscute de obicei aceste bande de migratori rătăcitori  pe care soarta războiului i-a obligat să devină fugari, fără a le da timp să se așeze și se aclimatizeze. Erau ultima clasă de mauri, compusă în principal din descendenți ai triburilor stabilite în Spania după cucerirea ei maura și din triburile care au venit mai târziu în urma lui Abderahman, primul rege al Cordobei. A  început astfel persecuția împotriva „egiptenilor” și vagabonzilor arabi rătăcitori, atunci când războaiele civile au devastat Andaluzia şi după ce emirii locali au cedat puterea în Valencia, Catalonia, Aragon și Castilia (cf. Nueva Recop., tom. 2 , lib. 8, tít. 11 , f ol. 371 şi următoarele).


Regele Juan I, în 1387, Enrique II – în anul 1407, Juan II – în anul 1437, au emis serioase decrete împotriva „egiptenilor” sau a celor care luaseră drumul pribegiei. Aceste dispoziții regale, care doar impuneau vinovaţilor diverse pedepse de servitute fără nici o despăgubire nu au fost suficient de energice pentru a combate leneveala lor. Ambiția lui Abu Abdallah și lipsa de talent a concurentului său, Abdullah el-Zagal, au dat ultima lovitură puterii maure şi a înmulțit numărul de victime de război, pe care le-au lăsat fără nici o altă şansă decât sclavia, rigorile exilului şi pericolele unei vieţi rătăcitoare.

Pe 12 februarie 1501, un million de mauri care refuzaseră botezul s-au îmbarcat pentru Africa, diminuând astfel forțele învinșilor, în timp ce acela al învingătorilor creștea prodigios. În 9 decembrie 1609 a fost decretată expulzarea totală a maurilor din Spania. « Egiptenii » sau « maurii » fugari, urmăriţi fără încetare de autorităţi din cauza numeroaselor fărădelegi comise şi slăbiţi ca forţă colectivă s-au dispersat pe teritoriul spaniol şi în afara lui. Locul vechilor triburi fusese luat de familiile migratoare. În 5 octombrie 1611 a fost reînnoit ordinul ca ţiganii sau egiptenii să se ocupe exclusiv de muncile agricole sub protecţia nobililor, dar asta doar ţiganii care se recunoşteau ca şerbi. Foarte puţini au consimţit la acest statut, ceea ce a dus la elaborarea unor decrete (cf. Const. de Catalunia, libro 9 , título 17, mím. 1 y 2. — Nueva Recop., tom. 3 , lib. 8, tít. 2) împotriva tuturor acelora care se sustrag prin fugă statutului care le fusese destinat.


Edictul din 1611 i-a recunoscut sub denumirea comună de ţigani (gitanos) pe toţi indivizii migratori. Codul de legi din 1785, literele E şi G arata că denumirea de « ţigani » şi « egipteni » sunt sinonime. Două edicte ale lui Filip al II-lea din 1566 şi 1586 declarau că regulamentele poliţiei îndreptate împotriva vagabonzilor sunt aplicabile « egiptenilor » şi « ţiganilor ». Această ultimă denumire se folosea efectiv în Spania cu mult timp înaintea edictului din 1611. (cf. Nueva Recopilacion, vol.2, titlul 11, legile 11 şi 14)


Bula Regală a lui Filip III din 28 iunie 1619 a accentuat severitatea impusă rămăşiţelor de mauri ; mai mult decât atât, în această epocă şi ceva timp înainte s-a format opinia generală împotriva ţiganilor. Bula îi prezenta ca proscrişi şi le dadea un termen de 6 luni pentru a părăsi teritoriul spaniol. Acesta a fost rezultatul tuturor decretelor elaborate în decursul sec. XVII şi despre care a scris şi Cervantes (La Gitanilla, scrisă în 1612, trei ani după expulzarea maurilor).


Fără îndoială, ţiganii au continuat să trăiască în număr mare în Spania, cu toate edictele date de regi, ascunzându-se deseori după publicarea unui  decret, aşteptând să treacă zelul de început al autorităţilor. Cum iureşul trecea, ţiganii reveneau în locurile pe care le ocupaseră iniţial, reluându-şi obiceiurile lor.


Şi în 9 mai 1633, regele Filip IV a ordonat publicarea unui alt regulament destinat ţiganilor. Printre multele prevederi ale acestuia,  multe dintre ele regăsindu-se şi în cel din 1499, se interzicea ca ţiganii să locuiască în cartiere exclusiv ţigăneşti sau să formeze majorităţi, le erau interzise meserii sau ocupaţii ce nu le erau în mod expres destinate şi li se interzicea să se depărteze de locul de domiciliu, totul sub ameninţarea celor mai severe pedepse. Edicte şi regulamente similare au elaborat de-a lungul timpului mulţi regi ai Spaniei, dar ele nu fac decât să certifice că ţiganii au fost sever reprimaţi şi marginalizaţi în Evul Mediu spaniol și că locul lor de baștină e Africa. 

Va urma(?)



1 comentarii:

NIMENI NU VREA SA I RECUNOASCA , O RASA DE CAREBUIE O EVITI PE CIT POSIBIL ! SA

Trimiteți un comentariu