Enciclopediae

luni, 25 februarie 2013

„Omul nou”, „naţional”- socialist şi liberal



 Pe bună dreptate se spune: „Cine nu cunoaşte greşelile trecutului, riscă să le repete”. O să spun aici ceva care poate va şoca, o mea culpa: în România nu avem comunişti în conducerea ţării; nici măcar picior de ei. Aceasta este teza pe care o voi demonstra în continuare.

Întâi să ne întoarcem în trecut... În anii '20 apăruse în Germania un partid minuscul, extremist, antisemit şi revanşard pe care nimeni nu l-a băgat în seamă: NSDAP. Clasa politică din ţară era extrem de divizată, între socialişti, populişti şi conservatori, toţi cu un potenţial politic serios. Disensiunile dintre aceste partide tradiţionale au permis ca micul partid de extremă stângă sa se înfigă ca o pană în coastele naţiunii, fireşte, profitând de criza economică mondială şi de nemulţumirile nemţilor ce abia pierduseră un război. Partidul condus de Hitler îşi făcea o propagandă agresivă, dar mincinoasă. Discursurile dementului şef de partid n-au fost de la bun început extremiste, ci doar naţionaliste, ipocrite, „democratice” şi laudative la adresa instituţiilor fundamentale, a bisericii etc.


Până în 1933, Hitler şi partidul sau, ajutat de formaţiunea paramilitară creată de el, SD, au continuat să facă din minciună şi calomnie, din făţărnicie şi înşelătorie – arme de luptă politică. Ascensiunea naziştilor a fost relativ rapidă, iar Hitler a fost ales cancelar al Republicii de la Weimar, un soi de „republică de la Ploieşti” de sorginte comunist-bolşevică; de altfel, NSDAP a şi fost aliat cu comuniştii germani. Cancelar al Germaniei n-a fost ales, ci, ulterior a fost numit de către preşedintele ţării, după alegerile din 1933, când naziştii au câştigat puţin peste 43% din voturi, dar nu majoritatea. Acesta a fost momentul în care a început dezastrul. Imediat ce a pus mâna pe putere după demonstraţii de stradă organizate chiar de oamenii lui, primele măsuri ale lui Hitler au fost clare: au făcut lagărul de concentrare de la Dachau, apoi şi celelalte, iar primii „clienţi” ai sistemului concentraţionar au fost... chiar comuniştii ce le fuseseră aliaţi. Hitler care copiase de la bolşevicii ruşi până şi afişele propagandistice, nu mai spun de doctrină şi celelalte, devine „Führer” şi duşman al comuniştilor, dar nu de pe poziţii anticomuniste, ci de pe cele extrem-bloşevice. De când a preluat puterea şi a ocupat prin forţă instituţiile statului, „Führer”-ul a atacat tot ce fundamenta statul de drept, democraţia şi libertatea umană. De-acum, Germania devenea un uriaş lagăr de concentrare.


Dar să lăsăm istoria deoparte şi să revenim în trecutul foarte apropiat şi în prezent. În ianuarie 2012, nişte oameni ai străzii împinşi de activişti ai usl au organizat o „demonstraţie” mai curând mincinos mediatizată, cu toate sumele oferite „demonstranţilor”. „Mişcarea” s-a tot repetat zilnic, cu o participare din ce în ce mai redusă, chiar dacă nici începutul ei nu s-a remarcat printr-o prezenţă măcar notabilă, nicidecum importantă. Dar aşa era scenariul: urmând învăţătura înaintaşului lor în manipulare prin presă, Göebbels, puciştii vorbeau despre „miile de demonstranţi”, deşi în Piaţa Universităţii nu mai veneau decât... 4-5 persoane! Telespectatori de meserie, românii au „văzut” o nouă revoluţie pusă în practică de către cei care le promiteau marea cu sarea. Era criză şi în România anului 2012, ca şi în Germania anului 1933, iar nemulţumirile sociale – aceleaşi. La tele-vizuini vedeam discursurile înflăcărate al unui alt „führer”, Căcărău; până şi şuviţa de pe frunte i se zbătea rebelă, întocmai ca dementului sau predecesor.

Tot demonstraţiile de stradă create, nu născute, tot minciuna, ipocrizia şi calomnia cea mai joasă au dus şi în România la căderea a doua guverne ce reuşiseră imposibilul: să stabilizeze ţara şi să creeze potenţialul de creştere economică sănătoasă.


Dar modelul nazist nu s-a limitat la atât... Puciştii, prin cumpărare de parlamentari ajung să dea premierul (era să zic „cancelarul”), deşi ei nu câştigaseră alegerile cu vreo majoritate. Ca şi Hitler când a fost numit, primul plagiator al ţării (Herr-ul, cum îşi spun ei, golanii) a declanşat atacul asupra instituţiilor statului încă de a doua zi după investire. Scandalul creat astfel a fost de răsunet mondial, iar UE s-a sesizat imediat. Urmând politica hitleristă a „pactului peticului de hârtie”, puciştii au promis că democraţia şi drepturile fundamentale, instituţiile statului şi Constituţia vor fi sfinte; Herr-ul a şi acceptat formal cererile imperative ale Bruxelles-ului. În acest timp, loviturile date statului de drept erau practic nenumărate (lista ilegalităţilor e lungă, dar o să mă limitez doar la câteva exemple) : angajaţii din instituţiile bugetare cunoscuţi sau suspectaţi că ar fi partizani ai PDL au fost concediaţi imediat şi înlocuiţi cu... membri şi simpatizanţi ai noii puteri, Curtea Constituţională a fost îngrădită periculos prin ordonanţe de urgenţă, Monitorul Oficial a fost trecut în subordinea guvernului pentru prima dată de la Cuza încoace, conducerile Camerelor – schimbate fără drept şi chiar Preşedintele ţării a fost suspendat fără vreun motiv legal, sfidând avizul CCR; statul de drept aproape că nu mai exista, legi fundamentale erau înlocuite de ordonanţe de urgenţă ilegale şi neconstituţionale.


Acesta era cadrul în care s-au desfăşurat alegerile locale „libere”, în care primarii usl au „obţinut” procente ce sfidau orice realitate, scoruri ce l-ar fi făcut să moară de invidie chiar şi pe Hitler. Poate nu întâmplător, la fel ca şi în Germania anului 1933, opoziţia n-a suflat un cuvânt din care să răzbată măcar o suspiciune de măsluire a alegerilor. Discursurile „naţionaliste”, obraznice şi golăneşti au continuat, propaganda noului partid „naţional-socialist” a devenit şi mai feroce, minciunile şi mai odioase, calomniile şi mai ordinare. Populaţia asista impasibilă la dezastru; nu realiza ce se întâmplă, dar asistaţilor sociali le plăceau vorbele în doi peri devenite brusc politică de stat. Vulgarul lua locul normalităţii, josnicia fără perdea făcea deliciul derbedeilor din cartiere.


Discursurile xenofobe şi antisemite n-au întârziat să se dezlănţuie, întocmai ca şi în Germania interbelică. Tone de lături verbale s-au revărsat din gurile de lupi turbaţi ale fruntaşilor usl. În umbră, Felix pândea momentul pentru a da atacul decisiv. Imperativul său: subordonarea Justiţiei. Suspendarea Preşedintelui n-a dus la demiterea sa, voturile măsluite fioros aducând în favoarea demiterii doar 43 de procente. Paradoxal, deşi puciştii au obţinut la referendum un scor extrem de redus, la doar 3 luni, în alegerile generale, procentul a fost din nou uluitor în favoarea lor. Acum ei controlează, practic, 85% din Parlament, cu şanse de creştere prin trădarea previzibilă a lui Blaga şi compania.


Ca şi în Germania interbelica, noi, românii din 2013 asistăm fără reacţie la ascensiunea acestui adevărat neo-nazism de data asta românesc. Nimic nu ne clinteşte din ancestrala noastră nepăsare; nu-i de mirare, nici pe nemţi nu i-a clintit ridicarea nazismului şi au tras-o cu toţii timp de 50 de ani. Nici taxele crescute ce înlocuiesc scăderile promise, nici concedierile care au venit şi vor mai veni sfidând promisiunile anterioare de creare de locuri de muncă şi nici creşterea de preţuri faţă de promisele scăderi nu ne alarmează. Dictatura este deja manifestă în pnl, iar psd sau pc niciodată n-au fost conduse altfel; cu toate astea, românii sunt netulburaţi. Acestea sunt motivele pentru care pot să spun că în România nu comuniştii sunt la putere, ci o bandă de inspiraţie neo-nazistă ca discurs, apucături şi obiective. In ţara în care un hoţ e premier, un delapidator – preşedinte al comisiei juridice din Senat şi un trădator de ţara – preşedinte al aceluiaşi Senat şi „făcător” al viitoarei Constituţii – speranţa trage să moară. Somnul naţiunii naşte monştri; înspăimântător de vii. 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu