Pe bună
dreptate se spune: „Cine nu cunoaşte greşelile trecutului, riscă să le repete”.
O să spun aici ceva care poate va şoca, o mea
culpa: în România nu avem comunişti în conducerea ţării; nici măcar picior
de ei. Aceasta este teza pe care o voi demonstra în continuare.
Întâi să ne
întoarcem în trecut... În anii '20 apăruse în Germania un partid minuscul,
extremist, antisemit şi revanşard pe care nimeni nu l-a băgat în seamă: NSDAP.
Clasa politică din ţară era extrem de divizată, între
socialişti, populişti şi conservatori, toţi cu un potenţial politic serios.
Disensiunile dintre aceste partide tradiţionale au permis ca micul partid de
extremă stângă sa se înfigă ca o pană în coastele naţiunii, fireşte, profitând
de criza economică mondială şi de nemulţumirile nemţilor ce abia pierduseră un
război. Partidul condus de Hitler îşi făcea o propagandă agresivă, dar
mincinoasă. Discursurile dementului şef de partid n-au fost de la bun început
extremiste, ci doar naţionaliste, ipocrite, „democratice” şi laudative la
adresa instituţiilor fundamentale, a bisericii etc.
Până în
1933, Hitler şi partidul sau, ajutat de formaţiunea paramilitară creată de el,
SD, au continuat să facă din minciună şi calomnie, din făţărnicie şi
înşelătorie – arme de luptă politică. Ascensiunea naziştilor a fost relativ
rapidă, iar Hitler a fost ales cancelar al Republicii
de la Weimar, un soi de „republică de la Ploieşti” de sorginte
comunist-bolşevică; de altfel, NSDAP a şi fost aliat cu comuniştii germani.
Cancelar al Germaniei n-a fost ales, ci, ulterior a fost numit de către
preşedintele ţării, după alegerile din 1933, când naziştii au câştigat puţin
peste 43% din voturi, dar nu majoritatea. Acesta a fost momentul în care a
început dezastrul. Imediat ce a pus mâna pe putere după demonstraţii de stradă
organizate chiar de oamenii lui, primele măsuri ale lui
Hitler au fost
clare: au făcut lagărul de concentrare de la Dachau, apoi şi celelalte, iar
primii „clienţi” ai sistemului concentraţionar au fost... chiar comuniştii ce
le fuseseră aliaţi. Hitler care copiase de la bolşevicii ruşi până şi afişele
propagandistice, nu mai spun de doctrină şi celelalte, devine „Führer”
şi duşman al comuniştilor, dar nu de pe poziţii anticomuniste, ci de pe cele
extrem-bloşevice. De când a preluat puterea şi a ocupat prin forţă instituţiile
statului, „Führer”-ul a atacat tot ce fundamenta statul de drept,
democraţia şi libertatea umană. De-acum, Germania devenea un uriaş lagăr de
concentrare.
Dar să lăsăm
istoria deoparte şi să revenim în trecutul foarte apropiat şi în prezent. În
ianuarie 2012, nişte oameni ai străzii împinşi de activişti ai usl au organizat
o „demonstraţie” mai curând mincinos mediatizată, cu toate sumele oferite
„demonstranţilor”. „Mişcarea” s-a tot repetat zilnic, cu o participare din ce
în ce mai redusă, chiar dacă nici începutul ei nu s-a remarcat printr-o
prezenţă măcar notabilă, nicidecum importantă. Dar aşa era scenariul: urmând
învăţătura înaintaşului lor în manipulare prin presă, Göebbels, puciştii
vorbeau despre „miile de demonstranţi”, deşi în Piaţa Universităţii nu mai
veneau decât... 4-5 persoane! Telespectatori de meserie, românii au „văzut” o
nouă “revoluţie” pusă în practică de către cei care le promiteau
marea cu sarea. Era criză şi în România anului 2012, ca şi în Germania anului
1933, iar nemulţumirile sociale – aceleaşi. La tele-vizuini vedeam discursurile
înflăcărate al unui alt „führer”, Căcărău; până şi şuviţa de pe frunte i se
zbătea rebelă, întocmai ca dementului sau predecesor.
Tot
demonstraţiile de stradă create, nu născute, tot minciuna, ipocrizia şi
calomnia cea mai joasă au dus şi în România la căderea a doua guverne ce
reuşiseră imposibilul: să stabilizeze ţara şi să creeze potenţialul de creştere
economică sănătoasă.
Dar modelul
nazist nu s-a limitat la atât... Puciştii, prin cumpărare de parlamentari ajung
să dea premierul (era să zic „cancelarul”), deşi ei nu câştigaseră alegerile cu
vreo majoritate. Ca şi Hitler când a fost numit, primul plagiator al ţării (Herr-ul,
cum îşi spun ei, golanii) a declanşat atacul asupra instituţiilor statului încă
de a doua zi după investire. Scandalul creat astfel a fost de răsunet mondial,
iar UE s-a sesizat imediat. Urmând politica hitleristă a „pactului peticului de
hârtie”, puciştii au promis că democraţia şi drepturile fundamentale,
instituţiile statului şi Constituţia vor fi sfinte; Herr-ul a şi acceptat formal
cererile imperative ale Bruxelles-ului. În acest timp, loviturile date statului
de drept erau practic nenumărate (lista ilegalităţilor e lungă, dar o să mă
limitez doar la câteva exemple) : angajaţii din instituţiile bugetare cunoscuţi
sau suspectaţi că ar fi partizani ai PDL au fost concediaţi imediat şi
înlocuiţi cu... membri şi simpatizanţi ai noii puteri, Curtea Constituţională a
fost îngrădită periculos prin ordonanţe de urgenţă, Monitorul Oficial a fost
trecut în subordinea guvernului pentru prima dată de la Cuza încoace,
conducerile Camerelor – schimbate fără drept şi chiar Preşedintele ţării a fost
suspendat fără vreun motiv legal, sfidând avizul CCR; statul de drept aproape
că nu mai exista, legi fundamentale erau înlocuite de ordonanţe de urgenţă
ilegale şi neconstituţionale.
Acesta era cadrul
în care s-au desfăşurat alegerile locale „libere”, în care primarii usl au
„obţinut” procente ce sfidau orice realitate, scoruri ce l-ar fi făcut să moară
de invidie chiar şi pe Hitler. Poate nu întâmplător, la fel ca şi în Germania
anului 1933, opoziţia n-a suflat un cuvânt din care să răzbată măcar o
suspiciune de măsluire a alegerilor. Discursurile „naţionaliste”, obraznice şi
golăneşti au continuat, propaganda noului partid „naţional-socialist” a devenit
şi mai feroce, minciunile şi mai odioase, calomniile şi mai ordinare. Populaţia
asista impasibilă la dezastru; nu realiza ce se întâmplă, dar asistaţilor sociali le
plăceau vorbele în doi peri devenite brusc politică de stat. Vulgarul lua locul
normalităţii, josnicia fără perdea făcea deliciul derbedeilor din cartiere.
Discursurile
xenofobe şi antisemite n-au întârziat să se dezlănţuie, întocmai ca şi în
Germania interbelică. Tone de lături verbale s-au revărsat din gurile de lupi
turbaţi ale fruntaşilor usl. În umbră, Felix pândea momentul pentru a da atacul
decisiv. Imperativul său: subordonarea Justiţiei. Suspendarea Preşedintelui n-a
dus la demiterea sa, voturile măsluite fioros aducând în favoarea demiterii
doar 43 de procente. Paradoxal, deşi puciştii au obţinut la referendum un scor
extrem de redus, la doar 3 luni, în alegerile generale, procentul a fost din
nou uluitor în favoarea lor. Acum ei controlează, practic, 85% din Parlament,
cu şanse de creştere prin trădarea previzibilă a lui Blaga şi compania.
Ca şi în
Germania interbelica, noi, românii din 2013 asistăm fără reacţie la ascensiunea
acestui adevărat neo-nazism de data asta românesc. Nimic nu ne clinteşte din
ancestrala noastră nepăsare; nu-i de mirare, nici pe nemţi nu i-a clintit ridicarea nazismului şi au tras-o cu toţii timp de 50 de
ani. Nici taxele crescute ce înlocuiesc scăderile promise, nici concedierile
care au venit şi vor mai veni sfidând promisiunile anterioare de creare de
locuri de muncă şi nici creşterea de preţuri faţă de promisele scăderi nu ne alarmează. Dictatura este deja manifestă în
pnl, iar psd sau pc niciodată n-au fost conduse altfel; cu toate astea, românii
sunt netulburaţi. Acestea sunt motivele pentru care pot să spun că în România
nu comuniştii sunt la putere, ci o bandă de inspiraţie neo-nazistă ca discurs,
apucături şi obiective. In ţara în care un hoţ e premier, un delapidator –
preşedinte al comisiei juridice din Senat şi un trădator de ţara – preşedinte
al aceluiaşi Senat şi „făcător” al viitoarei Constituţii – speranţa trage să
moară. Somnul naţiunii naşte monştri; înspăimântător de vii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu