Accidentul de autobuz din Muntenegru are mai
multe necunoscute, fiecare din ele cu mai multe variante de explicaţii, care
mai de care mai fantezistă. Fireşte, nu toate necunoscutele au şi explicaţii…
Să le luăm pe rând, atât necunoscutele cât şi cele puţin mai cunoscute.
Ştim precis ca un autocar cu turişti români a părăsit
şoseaua şi s-a prăbuşit în prăpastie, o parte din pasageri au murit şi cealaltă
parte au fost răniţi; restul detaliilor sunt nesigure. Numărul morţilor nu este
cunoscut cu precizie, nici măcar astăzi, după 5 zile de la eveniment. Agenţiile
internaţionale şi marile publicaţii din străinătate au anunţat 13 morţi şi
32/33 de răniţi şi chiar ministrul muntenegrean de interne declară aceeaşi
cifră a morţilor ce între timp se ridicase la 15, conform agenţiei de presă
muntenegrene, MINA. În privinţa morţilor, autorităţile române au fost
« ferme » din primul moment şi la fel tele-vizuinile lor. Numărul lor
a variat : 18 în timp ce alţii anunţau 13, 20 când numărul lor se ridicase
la 15 în declaraţiile ministrului muntenegrean şi, într-un final glorios, din
nou 18. Numele lor nu sunt nici azi cunoscute integral, deşi muntenegrenii
susţin de 3 zile că au terminat identificarea morţilor. Cu toate aceste
declaraţii, oficialii români nu au publicat o listă a turiştilor (sau ce erau
unii dintre ei) decedaţi în accident şi nici procesul de identificare a lor nu
l-au încheiat, dacă e să ne luăm după afirmaţiile lor. Presa mai scapă câte un
detaliu şi astfel aflăm că decedaţii au început să fie înmormântaţi, semn că
familiile i-au identificat, dacă mai era nevoie ; probabil la această oră
toţi şi-au găsit odihna veşnică,
dar guvernul este în continuare « discret » în privinţa numelor lor.
Se pune întrebarea firească, « de unde această diferenţă de
morţi » ? Nu se poate spune cu precizie încă, dar o greşeală poate fi
exclusă dacă nu suspectăm de amatorism Reuters, Le Point, presa
chineza ș.a.
Locul accidentului este şi el deloc limpede in declaraţii. Ministrul muntenegrean de interne îl plasa la Grlo (gât), dar locul
respectiv e departe de râpa unde s-a prăbuşit autocarul. Luându-se după el sau nu, tele-vizuinile
româneşti au povestit două zile despre canionul ce se află pe locul doi
mondial, după Grand Canyon intitulându-l « canionul Morača ».
Canionul despre care vorbesc ei este altul şi nu se numeşte aşa, este traversat
de o apă, dar ea nu este Morača etc. Celebrul canion este traversat de Tara,
iar podul respectiv, el însuşi un obiectiv pentru iubitorii de căţărări,
rafting şi adrenalina este numit Djurdjevici Tara. Ca plasare geografică este
departe de a putea fi în vreo legătură cu accidentul.
Presa a localizat accidentul în « canionul
Morača » şi au ajuns chiar şi în « satul Morača », făcând poze
localnicilor care, zic ei, s-au şi rănit încercând să salveze răniţii români.
Desigur, toate astea sunt nişte invenţii ce nu pot sta în picioare deoarece
nici nu există vreun sat Morača, cu atât mai puţin să fie şi locuit. În fapt,
accidentul s-a produs într-un loc (nu localitate) numit Mioska, foarte aproape
de Kolašin, cam la jumătatea distanţei dintre Podgorica şi graniţa
sârbo-muntenegreană. Podul unde a avut loc evenimentul este aruncat peste valea
prin care trece râul Morača, dar distanţa până la canionul cu acelaşi nume
distanţa e apreciabilă.
După afirmaţia reprezentantului Associated Press,
conform căreia un băiat se afla pe pod împreună cu tatăl său şi chiar a fost
rănit de autocar, tot mai mulţi martori reali sau nu, caută să plaseze pe pod
un copil. Mioska e o zonă nelocuită, aşadar prezenţa unui băiat pe pod trebuia
cumva justificată. Într-un interviu, « tatăl »
« băiatului » mărturiseşte că veneau din sat( !) şi mergeau pe
jos spre autostradă ; care autostradă ? Că în Muntenegru nu există
aşa ceva… Băiatul plusează şi povesteşte cum autocarul… a trecut peste
el (!), dar el s-a ridicat, s-a scuturat şi şi-au văzut de drum !
Martorii care deja au fost « interogaţi » de poliţiştii
chestorului Viorel Vasile,
şeful Direcţiei de Investigaţii Criminale din Poliţia Română au fie amnezii
fireşti (sau nu), fie au văzut, invariabil, un copil pe pod (tatăl lui ori era prea mic
să fie observat, ori poliţiştii au omis să-l menţioneze „martorilor”;
ascultându-i, poţi avea impresia că turiştii înconjuraţi de peisaje ireal de
frumoase la 1445 m altitudine, aveau o singură preocupare: să vadă ce se afla
pe podul unde urma să fie accidentul. Cu toate acestea, mărturia uneia dintre
turiste merită a fi luată în seamă. Ea spunea că autocarul nu avea viteză şi că
a simţit o bufnitură în partea din spate a autocarului, chiar înainte ca acesta
să iasă în peisaj.
Regiunea respectivă, fie că vorbim de Mioska, Grlo
sau Morača diferă mult ca şosea de cele pe care le găsim la noi pe
Transfăgărăsan, în defileul Jiului sau în alte regiuni montane ale României. În
Muntenegru nu întâlnim serpentinele periculoase de la noi şi nici curbele „ac
de păr”. Limitele de viteză nu sunt semnificative, în general ele plasându-se
la 70 sau 60 km/oră, viteză redusă la 40 km/oră doar pe anumite poduri şi doar
pentru protejarea lor. Afirmaţia poliţiştilor, conform căreia în zona podului
Mioska viteza ar fi fost limitată la 40 km/oră nu se susţine şi, oricum, ea nu
produce efecte înainte de pod. Cum poliţiştii sunt toţi făcuţi de-o mamă, nici
cei muntenegreni nu sunt mai inteligenţi decât alţii, aşa că au bâlbâit mai
multe variante de răspuns, dar toate axate pe „viteza excesivă” pe care au
presupus-o din start, fără vreo verificare prealabilă. În articolul anterior (aici)
am prezentat o poză în care, din cauza aplatizării imaginii, curba la ieşirea din tunel pare destul de strânsă. Studiind
atent, am ajuns la concluzia că avem de-a face cu o curbă uşoară, banală chiar,
curbă ce putea fi atacată fără probleme chiar şi cu 80 km/oră, fără ca aceasta
să rişte să influenţeze soarta pasagerilor.
Martorii vorbesc despre o maşină staţionată sau doar
oprită la intrarea pe pod. Acceptând această mărturie să formulăm o
posibilitate: autocarul se angajează în depăşirea maşinii staţionate, moment în
care brusc aceasta porneşte şi trage stânga. Autocarul deja aflat în depăşire
primeşte un impuls din dreapta, iar inerţia îl duce până în marginea
parapetului pe care îl smulge pe o distanţă apreciabilă, ceea ce indică o
intrare progresivă în marginea podului. Urmează precipitarea pe o pantă, iar
restul e cunoscut. Poate este o speculaţie, dar este perfect posibil ca
lucrurile să se fi petrecut chiar aşa, dacă ne gândim ce reacţie
disproporţionată au avut autorităţile romane, începând cu lăcătuşul nostru de
Externe primit de preşedintele Muntenegrului şi terminând cu flotila de avioane militare trimise în Muntenegru, aparent
fără nici un rost civil.
Despre fostul general SRI ieşit cu misiune din
servicii pentru a se ocupa de contractele strategice cu energie ale SRI nu mai
vorbeşte nici presa şi nici oficialii români nu suflă o vorbă şi nici anchete
nu lansează. Tăcerea mormântală a căzut peste subiect ca o lespede peste cavoul decedatului
general. Straniu e că deşi la noi aproape că nu s-a vorbit despre moartea în
accident a unui general, militarii muntenegreni ştiau că printre cei morţi se
afla şi un ofiţer superior (cel puţin unul), lucru confirmat de salutul lor
militar când sicriul era urcat în avion. Ce e cert, e că subiectul a stârnit
interesul întregului mapamond şi am putut vedea cu toţii poze şi filme, doar că
pozele – puţine şi nesemnificative în majoritatea lor, iar filmele – nu mai
mult de două. Am văzut în schimb în cadru oameni cu aparate foto şi camere
video; unde sunt producţiile lor, foto sau video?
Multitudinea de variante apărute ca „mărturii” nu
este deloc întâmplătoare şi nici nu e rezultatul elucubraţiilor pe care unii ar
putea fi capabili să le emită. Scopul este de a creea un haos controlat, în
spatele căruia adevărul să rămână invizibil.
Update :
 |
| Foto 1 |
 |
| Grlo |
 |
| Mioska |
Postări
.jpg)
1 comentarii:
Buna asta cu toti politistii din aceias mama.. :::))))
Trimiteți un comentariu