Viorin n-avea nici o idee de economie, deşi vorbea cu siguranţa obişnuită
despre investiţii, şomaj, pensii sau salarii, despre viitorul asociaţiei sau
despre bunăstarea locatarilor. Tot ce spunea erau doar vorbe pe care nici el nu
le înţelegea pe deplin, nicidecum să mai aibă şi soluţii de punere în practică. Poate că nu ar fi fost ceva insurmontabil că
administratorul nu are limpezi noţiunile economice, dar nefericirea era că nici
restul biroului nu aveau nici cea mai mică idee despre ce anume ar trebui să
facă pentru ca Blocul
Roşu să iasă din marasmul economic. Cu toţii erau preocupaţi de contracte
oneroase, aranjamente financiare personale şi de grup infracţional şi de
îmbogăţirea cât de mult se poate, a lor şi a asociaţilor întru infracţiune.
Nici unul nu-şi punea problema că nişte comunişti care promovează austeritatea
nu au cum să etaleze averi cum erau cele acumulate de ei din bani publici. În
ipocrizia lor, derbedeii lui Viorin găsiseră soluţia: ei nu erau cu adevărat
comunişti, ci socialişti, iar socialiştii (minţeau ei) se puteau îmbogăţi fără
ca asta să bată la ochi; în fond, ei "munceau", erau capabili de
multe, aşa că averea ar fi fost o consecinţă firească, una ce venea după ani
grei de minţit şi furat locatarii Blocului Roşu, că în rest nu existau
realizări pe care să le poată invoca în mod onest. În schimb, nu pierdeau
ocazia, mai ales Viorin, expertul partidului în minciuni ordinare, de a se
împăuna cu realizările predecesorilor lor.
Ocupaţi cu pălăvrăgeala mincinoasă şi cu leneveala cea mai păguboasă, comuniştii nu mai aveau timp să se ocupe şi de economie;
nici n-ar fi ştiut cum, de altfel... Economia, gândeau ei, de-aia e de piaţă,
ca să se ajute singură, dacă vrea să reziste presiunilor unei crize mondiale
din ce în ce mai prezente. Dacă nu, haosul economic era cea mai bună ocazie
pentru ca ei să rupă
hălci întregi din economia asociaţiei de locatari, să le treacă discret pe
numele lor, pentru ca apoi să facă apel la Uniunea Asociaţiilor de Locatari,
iar aceasta să le asigure fonduri suficiente încât să repună pe picioare
întreaga economie, deci şi feliile tocmai acaparate. Ştiau prea bine
că nu se vor putea impune la nesfârşit în biroul administraţiei, aşa că se
vedeau nevoiţi să acţioneze rapid, oricât de ilegale erau planurile lor.
În realitate, noul partid comunist, zugrăvit fără talent în chip de
partid socialist, nu era un partid, ci doar o gaşcă de mincinoşi manipulatori
care profitau de prostia evidentă a locatarilor. Nu aveau nici un fel de
doctrină, nici ideologie nu aveau, singura lor preocupare fiind minciuna şi
mistificarea cea mai josnică. Locatarii îi ascultau cu gurile căscate, le
sorbeau minciunile fără să clipească, în timp ce în ochii lipsiţi de expresie
şi care nu trădau ceva procese cognitive se putea citi speranţa că în curând,
în acea societate pe care aceşti comunişti o descriau, toată lumea va avea vodca sa de pufoaică
şi "bomboanele agricole", iar asta în fiecare zi. Idiotizaţi de
avalanşa de vorbe goale, locatarii nu puteau să mai facă diferenţa între
vorbele ascultate şi realitatea înconjurătoare, cea care arăta complet diferit
de aceea din poveşti, iar asta deşi se loveau de ea din ce în ce mai dureros.
Preluau minciunile lui Viorin, cel care de orice fărădelege comisă de el şi de
ai lui îl găsea responsabil pe preşedintele asociaţiei şi credeau, cu mintea
lor puţină şi deloc exersată, că vinovat de viaţa lor era omul aflat în fruntea
asociaţiei de locatari, deşi el nu avea nici o atribuţie economică, prin
statut.
Din când în când, comuniştii le mai dădeau de gratis (doar de la ei le
dădeau) câte un mic şi-o bere ca să le arate că noii conducători se gândesc la
locatari şi că vor să le facă viaţa mai bună. Cu burta goală şi cu o bere
botezată la activ, populaţia Blocului Roşu era pregătită să vadă ceea ce
derbedeii roşii doreau. În timpul ăsta, în spatele uşilor închise, şirul ilegalităţilor
prezentate drept legale devenea din ce în ce mai lung, hoţiile căpătau un alt
sens când ele erau comise de atotputernicii zilei, iar jaful din bani publici
devenise "investiţie strategică". Întreaga realitate era complet
distorsionată, schimonosită odios, dar, bine drapată, ea nu
sărea deloc în ochii locatarilor îndobitociţi. Totul se transformase într-o
uriaşă piesă de teatru absurd, unde scenaristul bolnav imaginase situaţii la
fel de maladive, iar regizorul nu făcea decât să aducă iluzioniştii care să-i
convingă pe oameni că femeia tăiată cu fierăstrăul e chiar tăiată şi apoi
lipită la loc. După o asemenea prestaţie, locatarii râdeau tâmp de minunăţia pe
care băieţii ăia simpatici abia o făcuseră, fără să realizeze că viaţa lor de
toate zilele se transformase într-un bâlci populat doar de soldaţi şi slujnice,
dar unul unde vodca de pufoaică le era accesibilă. Că mai aveau
acasă şi copii sau că aceştia aveau alte nevoi decât trăscăul părinţilor, asta
nu mai conta; când să se mai gândească şi la asta, când ei se trezeau beţi şi
se culcau şi mai beţi?!
- va urma -
Această
producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
Orice
asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu