Enciclopediae

Münchausen Times

”Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”. P.Ţuţea

Belle Arte

”Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. Vincent Van Gogh

Dilema zilei

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Politica

”Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei Românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator” Petre Ţuţea

Istorie

TIPVS UNIVERSALIS

miercuri, 22 ianuarie 2014

Dilema zilei – Avionul lui Raed din Nablus

  Prima „lemă”: Doctorul „Arahat” a anunţat cu pompă că „Fundaţia pentru SMURD” (nu SMURD) a cumpărat un avion nou (nu un nou avion) cu un milion de euro, ca dovadă că nu degeaba fundaţia primea 2% din impozitele proştilor ce îngrăşau comitetul care conduce ONG-ul. Fireşte, avionul nici n-a costat atât şi nici nou nu era, ci doar proaspăt cumpărat. Mult lăudatul avion, Piper PA-42 Cheyenne III, a fost produs până în 1993, motiv pentru care acum stă, responsabilii căutând piese de schimb şi este o „conservă zburătoare” pavoazată şi declarată ca fiind „de ultima generaţie”.

A doua „lemă”: acelaşi tip de avioane intră în componenţa flotilei de 6 avioane din dotarea firmei „Alfa Air” a lui Yigal Zohar, acelaşi Zohar care l-a transportat pe Căcărău la Timişoara în vremea interimatului sau prezidenţial. „Alfa Air” are în dotare avioane-taxi, dar şi avioane destinate intervenţiilor medicale tip SMURD, echipate cu aparatura necesară. Mai mult decât atât, „Alfa Air” are sediul pe bulevardul Ficusului, nr. 44A, adresă comună şi grupului de firme aparţinând lui Ştefan Vuza, cel care insistă să cumpere Oltchim, dar şi Trustului INTACT. Să spună Raed din Nablus, dacă avionul cumpărat este la mâna a doua sau a fost cumpărat la mâna a treia de la Zohar şi în ce fel infractorul Felix este amestecat în deturnarea a 2% din impozitele populaţiei.

miercuri, 15 ianuarie 2014

Decalogul după B.O.R.

foto: www.kmkz.ro 
 1.  „Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”;
Biserica noastră autocefală a cam uitat prima poruncă, astfel încât banul, luxul şi huzurul au luat locul lui Dumnezeu. În fond, din ce să facă ei hoteluri, restaurante şi altele lumeşti? Din propovăduirea Cuvântului Domnului n-au cum. Modestia, apostolatul asumat la hirotonisire, sărăcia chiar – au devenit doar forme fără fond, cuvinte pe care popii le repetă ca papagalii, fără să le înţeleagă cu adevărat şi fără ca jena să lase vreo urmă în discursul lor. Bogăţia şi luxul, bijuteriile opulente şi hainele de mii de euro sunt acum apanajul popilor, iar „obrazul subţire, cu cheltuială se ţine”; de unde, dacă nu de la... săraci?
2.  „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor”;
Chip cioplit nu şi-a făcut popimea noastră, dar Catedrala din bani de la buget – da. O Catedrală deloc necesară, una pentru preamărirea nepermis-de-preafericitului şi a acoliţilor săi, purtători sau nu de sutană. În acest timp, bisericile istorice şi mănăstirile noastre stau şi cerşesc să se renoveze patrimoniul naţional pe care îl au în îngrijire.
3.  „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”;
Biserica a găsit cu cale să transforme religia în bani. Cu ajutorul folclorului religios, mult cultivat de popi, a apărut „pelerinajul la moaşte”, o afacere extrem de profitabilă pentru Patriarhie. Să luăm un exemplu: Sf. Dimitrie cel Nou, cel care are moaştele pe Dealul Patriarhiei în permanenţă; 362 de zile pe an, abia dacă trece cineva pe la moaştele sfântului, dar în cele 3 zile de pelerinaj organizat contra cost, peste 30.000 de credincioşi trec să atingă racla. Popii spun ei prostimii că nu acţiunea în sine, adunarea ca o turmă pe lângă raclă, este importantă, ci credinţa? Nu! Credinţa românilor este ultima lor grijă, dar cultivă cu cinism (ca să-i „vadă” bine preafericitul) folclorul conform căruia moaştele „au mai multă putere” în zilele stabilite de Patriarhie.
4.  „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte”;
Este ceea ce spun şi popii mereu, sperând că turma (în zilele noastre accepţia termenului e chiar cea proprie) nu va observa că tocmai ei, popii sunt cei care s-au abătut de la Cale. De aici şi vorba românească „să faci ce zice popa, nu ce face popa”, fie că e vorba despre respectarea duminicii ca zi religioasă (nu doar ca zi liberă, laică), fie că e vorba despre respectarea zilelor sfinte din Calendarul ortodox. Făţărnicia a luat locul cucerniciei, aşa că vorbele rostite pe această temă nu mai ajung ca purtătoare de mesaj la amărâtul de credincios ce caută un refugiu sufletesc în Biserică; îl caută, se amăgeşte singur că l-ar fi găsit, dar ştie şi el că totul e doar de faţadă.
5.  „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”;
Absenţa aproape completă a educaţiei din predicile preoţeşti, maniera dură în care popii se adresează enoriaşilor, ca şi intoleranţa manifestă faţă de păcatele lor, altfel normale, toate au dus la comportamente absolut nefireşti ale copiilor lăsaţi în voia sorţii de către Biserică, faţă de părinţii lor, faţă de copiii lor sau faţă de semeni. Pe cine să preocupe asta? Popa îşi face „meseria”, ca strungarul care face şaibe, apoi dă jos sutana, încalecă o motocicletă şi se opreşte la discotecă; își comandă o tărie şi reflectează: „încă o zi de muncă încheiată”.
6.  „Să nu ucizi”;
Cine să mai îndemne credincioşii să nu ucidă? Cine să-i înveţe să nu păcătuiască grav faţă de semenii lor? Popii noştri îşi ţin predicile formal, fără cuvenitul har, ca pe o cuvântare politică a partidului roşu, de multe ori chiar susţinând politica lui de partid şi trecând repede peste pildele atât de necesare credincioşilor. Susţinerea lor nu este pentru cele sfinte, ci pentru a sprijini o clică de criminali, fie ei astfel în mod direct (cazul Panait) sau indirect, prin înfometarea celor cărora nu demult le promiteau prosperitatea.
7.  „Să nu fii desfrânat”;
Păi să nu fii tu, enoriaşule! Popa îţi va spune ce rău e să fii desfrânat, te va flagela cu vorbe grele, apoi va pleca şi, la adăpostul casei se va deda la orgii sau va „încerca” un minor sau o minoră, totul în deplină „armonie” cu porunca lui Dumnezeu. Sigur, nu toţi preoţii sunt popi şi nu toţi popii sunt pedofili, dar când Teodosie Şpagoveanul este implicat în aşa ceva, iar restul tac, credinciosul ce să mai creadă?
8.  „Să nu furi”;
Fireşte, asta cu furtul este o poruncă greu de rostit în timpul predicilor... Popa stă cu gândul la hotelul pe care şi-l face lângă biserică şi la cine ce ochi trebuie să „închidă” pentru ca nimeni să nu vadă că el n-avea banii necesari cu care să ridice un hotel de 4 stele. Cutia milei poate fi găsită chiar în recepţia hotelului, în timp ce mitropoliţii cer un „ajutor” de 300.000 lei de la fiecare consiliu local, consiliu care se vede în imposibilitatea de a mai da ajutoare sociale, dacă dau curs cererii Patriarhiei. Dar dacă nu dau, dracu’ e-al lor, doar că nu din partea Bisericii; partidul îi va „judeca” pentru că au refuzat să cotizeze faţă de entitatea care le va face campanie electorală, în loc să educe. Dar la ce să ne aşteptăm, când patriarhul a fost ales de Sinodul manipulat de francmasonul Frunzăverde? „Datoriile” politice trebuie şi ele plătite...
9.  „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”;
Una dintre cele mai grele porunci, aceasta este deseori eludată. Cum ar putea popii să propovăduiască adevărul şi, simultan, să le spună enoriaşilor ce bine o duc ei (deşi n-au ce mânca) de când la putere au revenit comuniştii?!
10. „Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău”.
Nu, Biserica noastră nu pofteşte la ceva care să aparţină aproapelui său, ci la avutul public. Deşi este cea mai bogată entitate juridică din România, Biserica vrea să apară ca fiind săracă. Astfel, „pofteşte” la bani de la buget pentru a ridica acea Catedrală a proslăvirii personale, dar şi la hoteluri de la RAPPS, că doar au agenţie de turism, nu-i aşa?! Activităţile COMERCIALE ale Patriarhiei sunt discret trecute ca activităţi de... cult(!), doar pentru ca ele să scape impozitării.

Ca o concluzie, i-aş întreba pe decidenţi, pe „brusc-credincioșii” comunişti, de ce tolerează aşa ceva? De ce nişte activităţi ce aduc sute de mii de euro la fiecare pelerinaj sunt scutite de taxe şi impozite? Nivelul colectării de taxe scade continuu, dar guvernul comunist îşi permite un teatru de cea mai joasă speţă, cruci bătute unele peste altele, peste tricourile cu criminalul Che Guevara şi scutiri nepermise de taxe. Toate astea, doar pentru ca ei să pună mâna pe puterea totală, discreţionară, iar Biserica noastră strămoşească să devină o „biserică roşie”. În fond, cine crede în Cuvântul Domnului, să iasă în stradă şi să protesteze...

luni, 6 ianuarie 2014

Dilema zilei – „Să nu iei numele Domnului în deşert”

 Prima „lemă”: Când un fost premier italian, socialistul Bettino Craxi, a fost condamnat la închisoare pentru fapte aproape la fel de grave cum sunt cele comise de fostul premier comunist al României, tovarăşii lui nu şi-au permis să sfideze poporul italian spunând că e o condamnare politică. În cazul nostru, avem în vedere două condamnări, ambele calificate drept politice de către un premier al României. De ce este asta posibil? Pentru că românii sunt proşti (iar guvernanţii ştiu), pe când în Italia aşa ceva n-a fost posibil.

A doua „lemă”: Diferenţa e că Bettino Craxi a fost condamnat la 27 de ani pentru corupţie şi finanţare ilegală a Partidului Socialist, pe când puşcăriaşul Năstase la doar 4 ani pt că a spoliat banul public în interes personal. Similitudini ar mai fi... Şi Craxi s-a aliat cu partidul comunist (în cazul nostru, partidul comunist s-a aliat cu liberalii) şi visa la o Italie de stânga în care „ei” să facă aproape orice. Ca şi similitudinile, sunt şi diferenţele: în Italia, oamenii l-au huiduit imediat pe fostul premier, iar studenţii au fost în stradă; la noi... altădată...

miercuri, 1 ianuarie 2014

2014 - Sfârșitul anarhiei comuniste


 În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus, valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia, familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului, instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie, conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate, solidaritate, progres, nesupunere/frondă.

Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de dreapta:
1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;
2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;
3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;
4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două intrând în conflict;
5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o compun;
6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul, organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul, forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa contemplativă”).

În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi progresiv.

În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit primar de sector. Anul ăsta e compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca şi în acest an o lovitură de stat, singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu vor că alegerile prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un M. R. Ungureanu ca preşedinte (şi cel mai probabil el va fi) ar însemna moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...


În aceste condiţii, falimentul stangii comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate fără aplicare practică”.