Enciclopediae

miercuri, 27 martie 2013

„Cântăreaţa cheală”



 Am ales acest titlu pentru că trăim în plin teatru absurd. Presa din România abundă de informaţii, dar multe dintre ele sunt lipsite de orice fundament. Se vorbeşte despre „regele Mihai”, „regina Ana” şi „principesa moştenitoare Margareta”, dar toate acestea sunt titluri de operetă, mai bune pentru un bâlci decât pentru un teatru.

În 30 decembrie 1947, regele Mihai abdica „pentru el şi pentru urmaşi” şi părăsea România, conform înţelegerilor din noiembrie 1947 şi anterior, cu guvernul comunist al lui Petru Groza. Ce nume a purtat acolo, încă nu e limpede, având în vedere că mai multe nume au tot apărut în diverse acte: Mihai Argeşanu (cf. paşaportului cu care a încercat să intre în ţara în 1990), Mihai de România sau Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen. Indiferent care e numele său oficial, ceea ce ştim clar e că nu mai este rege, iar asta o atestă actul de abdicare. În plus, noţiunile de „rege” şi „regat” sunt inseparabile, iar România este republică. Chiar şi DEX defineşte limpede noţiunea de „rege”: „suveran al unui regat”. Aşadar, prin căsătoria sa cu Ana de Bourbon-Parma, aceasta a devenit Ana Argeşanu şi nu „regina Ana”; simandicoasa doamnă n-a fost regină a României nici măcar un moment, dar azi uzurpă titlul purtat anterior de marea Regină a Românilor, Maria. Prin căsătoria cu Mihai, ea nu putea primi titlul de „regină” deoarece soţul nu mai era rege; toţi ceilalţi foşti suverani îşi spun „alteţe regale/imperiale”. Este singurul caz din Europa în care un fost monarh îşi spune „rege” când ţara sa e republică. Prima lor născută, Margareta, poartă pomposul titlu de „principesă moştenitoare”; moştenitoare a ce? A averii pe care Mihai a scos-o din ţară în noiembrie 1947,  altceva n-are ce moşteni. Nu poate moşteni tronul din cauza absenţei lui, dar şi din cauza actului de abdicare semnat de tatăl său.

Pentru ca spectacolul să fie complet, Mihai şi-a construit un univers paralel în care viaţa sa şi a familiei sale se desfăşoară după criterii doar de el ştiute si impuse. Are palatele pe care Tăriceanu i le-a înapoiat în grabă, are croitoraş personal, organizează licitaţii pentru a selecta firmele ce aspiră la statutul de... „furnizor al Casei Regale”, are purtător de cuvânt şi dă „decoraţii”, „ordine” şi „medalii”. În universul lui, legile nu sunt nici cele româneşti şi nici cele europene; legea e el. „Scuipătorile” nu sunt înregistrate nicăieri, nici la Cancelaria Ordinelor şi nici la Comisia Internaţională Permanentă a Ordinelor Cavalereşti. Fireşte, la cea din urmă este înregistrat Ordinul „Carol I”, doar că decernarea lui s-a oprit în 1947, fără a fi reluată oficial. Reluarea distribuirii sale în 2007, ca şi conferirea altora este ilegală nu doar conform legislaţiei României, ci şi din punctul de vedere al Comisiei; dreptul de fons honorum, cel care permite unui fost suveran  decoreze, nu se aplică şi regilor care au abdicat (punctul 3 din „Principiile implicate în stabilirea validităţii Ordinelor Cavalereşti”).

România pare a fi ţara cu o penibilă notorietate „regală”. Este republica bananieră europeană în care cine are chef se proclamă rege. Astfel, îl avem pe senilul trădător Mihai şi „curtea sa regală”, dar îi avem şi pe „regele” Cioaba, vărul lui ilici şi pe „împăratul Iulian”, tot al ţiganilor, toţi fiind „regi” fără regate. Fireşte, asta nu îl împiedică pe Cioaba să aibă şi el o „curte regală” şi toate acele „prerogative” ca şi Mihai. Cu toţii au transformat ideea de monarhie într-o mascaradă de prost gust ce nu poate prinde decât la prostimea de gură cască de pe la bâlciurile unde evoluează „femeia cu mustaţa” şi teatrul de păpuşi cu poveşti pentru soldaţi şi servitoare. În spatele „regilor” din România stă frecându-şi mâinile, eterna „cârpa kaghebistă”, ilici şi alături de el - marele său partid comunist, azi denumit usl.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu