Serbările recente în amintirea
lui Avram Iancu, reînviind o pagină strălucită din trecut, au fost în acelas
timp şi un omagiu pe care posteritatea l-a adus tineretului ca factor hotărâtor
la o răspântie a istoriei noastre. În adevăr, mişcarea de la patruzeci şi opt,
cu tot sbuciumul ei glorios, e o operă tinerească. Cu cât o priveşti mai
de-aproape şi pătrunzi în tainele ei, cu atât ţi se lămureşte mai limpede acest
caracter distinct al epocii. Alipirea românismului la curentul de desrobire
care revoluţiona Continentul s-a făcut la noi printr-un mănunchi de tineri
intelectuali, abia ieşiţi de pe băncile scoalei. În prima jumătate a veacului
trecut, o amorţire generală părea că luase în stăpânire amândouă laturile
Carpaţilor noştri. În cele două Principate, cari tânjeau subt domnia turcească,
se ducea o viaţă minusculă, fără orizonturi, cu o clasă diriguitoare atinsă de
toate stigmatele importului fanariot. Aici în Ardeal, toropeala era şi mai
evidentă, poporul trăind orfan de orice conducere, apăsarea ungurească devenise
mai conştientă că oricând, şi la curtea episcopească din Blaj, unde fusese
singurul nostru adăpost pe vremuri, se furişase un spirit morbid de renunţare
definitivă.
În
acest ansamblu de oboseală şi părăginire a izbucnit deodată flacăra revelatoare
şi dincoace şi dincolo de munţi. În amândouă părţile procesul de purificare
sguduitoare l-a pornit tineretul. Vârsta avea o specială semnificare în
împrejurările cu totul particulare ale vieţii noastre de atunci. Elementele aşa
zise mature erau rezultanta trecutului întunecat cu care căzuseră la învoială,
pe când tinereţea reprezenta un focar pentru o ideologie nouă. Societatea, cu
toate resursele ei sufleteşti, nefiind plămădită printr-o evoluţie normală,
pusă în mod brusc în faţa unor lozince diametral opuse concepţiilor
tradiţionale, s-a împărţit între tineri şi bătrâni, ca în două tabere
potrivnice. O adevărată prăpastie intelectuală şi morală se săpase între cele
două mentalităţi. Vechii boieri, işlicari de la Iaşi şi Bucureşti, priveau cu
duşmănie şi desgust svârcolirile bonjuriştilor imberbi, în vreme ce episcopul
Lemeni, cu canonicii săi alunecaţi pe panta maghiarismului, alunga pe tânărul
Bărnuţiu din Blaj şi elimina pe studenţii de la institutul de teologie de subt
ocrotirea lui. E un fenomen destul de interesant această luptă paralelă între
cele două generaţii cari îşi concepeau cu totul deosebit datoria lor către
neam.
Triumful
a fost al tinerilor şi deoparte de alta. În Muntenia şi Moldova, pe ruinile
unui marasm secular, civilizaţia Occidentului şi-a introdus formulele
salvatoare prin filiera acestor visători generoşi. Ei au inaugurat perioada de
redeşteptare cu planurile lor romantice, ei au adus mişcare şi nervi într-un
corp desvlăguit. Cercul lor a captat, fără ezitare, sufletul revoluţionar al
vremii şi când a sunat ceasul, fără nici un ecou pe seama boierimii
moldo-valahe, dincolo de inerţia ei, tinerii cărturari s-au constituit în
oameni de acţiune. A fost o admirabilă revărsare de energii în această agitaţie
călăuzită de ideal. După înfrângerea lor de-acasă, rasvrătiţii dărâmători ai
trecutului, emigranţi prin toate centrele din Apus, au încercat pretutindeni
să-şi puie de acord opera lor cu frământarea largă din străinătate. Tinereţea
lor venea ca o dublă garanţie. Le da mai intaiu putinţă să înţeleagă marile
transformări de peste hotare şi-i investea totodată cu puterea de sacrificiu pe
care o cerea izbânda.
Bălcescu,
cu cei douăzeci şi opt de ani ai lui, înfrigurat de problemele unei
extraordinare precocităţi, e cel mai splendid prototip al pleiadei. În creierul
lui de poet vizionar s-au concentrat credinţele mântuitoare şi au ţâşnit
într-un neastâmpăr clocotitor. Fie că conspira la Bucureşti, la Budapesta sau
în munţii Abrudului, fie că trata chestiuni diplomatice la Paris sau Londra,
ori scria cu sânge epopeea lui Mihai într-o mansardă la Palermo, acest suflet
era în permanenţă posedat de ideea pe care o slujea cu patimă şi fanatism.
Personalitatea lui încadrată într-o aureolă de tinereţe şi optimism e cea mai
simpatică expresie a mişcării de peste munţi. Şcoala lui Bălcescu e a tuturor
ideologilor de la patruzeci şi opt, cari, printr-o încordare plină de avânt, au
creat România modernă.
Povestea
e la fel şi în Ardeal. Aici opresiunea iobăgiei a fost strivită de revolta
tinerească. În mijlocul desorientării unanime, când masele nu aveau altă
călăuza decât instinctul lor, un val de tinereţe a fecundat spiritul public, a
scuturat organismul din letargie, a înjghebat o doctrină politică şi a pregătit
mijloace pentru realizarea ei. E în adevăr sugestivă această singură pagină
luminoasă din trecutul nostru, cu sănătatea şi pitorescul ei. Un întreg popor,
cu toată soarta lui, la un punct determinant al istoriei, e lăsat pe mâna unor
îndrumători improvizaţi din rândurile tineretului. Ei devin centrul de acţiune
al redeşteptării, ei fac Adunarea de la Blaj peste capul bătrânilor
circumspecţi, ei se transformă în prefecţi şi tribuni şi comanda armate victorioase
de ţărani, după ce ieri alaltăieri abia descifraseră dreptul canonic la
teologia din Blaj.
Avram
Iancu la douăzeci patru de ani e în comitetul de pacificare naţională omul cel
mai temut, şi greutatea lui personală înclina balanţa războiului. Mai târziu,
în zilele de vifor, pe câmpul de bătaie, silueta tânărului advocat domina
mulţimea şi împrejurul lui se agita la posturi de comandă băieţandri cu
profilul indrăsneţ, care şi-au întrerupt cartea ca să alerge la examenul
morţii. Fără de dânşii turburarea de la patruzeci şi opt s-ar fi sugrumat
într-o răsvrătire ţărănească lipsită de un obiectiv politic precis şi fără
consecinţe imediate. Şi într-un loc şi într-altul, la patruzeci şi opt, tinerii
de douăzeci de ani au făcut istoria neamului.
De-atunci,
fireşte, aspectul lucrurilor s-a schimbat. În faza nouă în care ne găsim
astăzi, forţele s-au multiplicat, câmpul e mai larg şi viaţa mult mai complexă.
Rolul tineretului persistă însă şi acum ca o energie purificatoare. Mai ales
acum. Pe urma războiului, ca după orice cataclism cotropitor, e atâta ruină şi
putregai împrejur... O undă de renunţare salcie stăruie pretutindeni şi viciază
atmosfera. Negustori mari şi mici au umplut arena cu bâlciul lor. În afară de
această pervertire morală, generaţia veche îşi afişează greşurile de judecata
la tot pasul, ca pe nişte haine vechi ieşite la soare şi pline de pete. E
disarmonie şi orbecăială, sunt ghiulelele grele ale trecutului posomorât care
ne trag de picioare...
Iată
de ce, acolo la Ţebea, în aerul proaspăt al brazilor, la mormântul Iancului,
sufletul meu, bătut de atâtea vânturi, amestecând amintirile de ieri cu
îndemnurile de azi, dornic de lumină şi de puritate, s-a închinat la cultul
tinereţii...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu