Adolphe
Blanqui, protejatul lui Jean-Baptiste Say, a fost succesorul acestuia la
catedra de economie politică de la Coservatoire des Arts et Métiers. Într-o
lucrare publicată în anul 1837, care constituie, probabil, prima istorie a
gândirii economice, el scria: “În toate revoluţiile s-au înfruntat, în
permanenţă, doar două părţi opuse: cei ce doreau să trăiască din propria lor
muncă şi cei ce doreau să trăiască din munca altora… Patricieni şi plebei,
sclavi şi oameni liberi, guelfi şi ghibelini, roze albe sau roze roşii,
cavaleri regalişti (partizanii regelui Charles I al Angliei, n. tr.) şi “capete
rotunde” (partizanii lui Cromwell, n. tr.), liberali şi servili, sunt doar
varietăţi ale aceleiaşi specii.” Blanqui explicitează imediat ceea ce el
consideră a fi miza aceastor confruntări sociale: “Astfel, în unele ţări,
lucrătorului îi este răpit fructul străduinţelor sale în numele intereselor de
stat, prin mijlocirea taxelor; în altele, prin mijlocirea unor privilegii, cum ar
fi considerarea muncii drept o concesiune regală, regalităţii cuvenindu-i-se
astfel o răsplată pentru dreptul de a i te devota. Acelaşi abuz este reprodus,
într-o formă mai indirectă, dar nu mai puţin opresivă, atunci când, prin
mijlocirea taxelor vamale, statul împarte cu industriile priviliegiate
câştigurile provenite din taxele impuse tuturor celor ce nu deţin privilegii.”
Însă
Blanqui nu este nicidecum iniţiatorul acestui tip de analiză liberală a
conflictului dintre clase; mai degrabă, putem afirma că el se integrează într-o
mişcare de idei specifică cercurilor liberale în primele decade ale secolului
al XIX-lea. Marx şi Engels cunoşteau existenţa a cel puţin câtorva dintre
formele incipiente ale acestei noţiuni. Într-o scrisoare adresată în 1852 unuia
dintre adepţii săi, Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele
Unite, Marx afirmă: “Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea
existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu
mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor
dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor.” Cei mai
importanţi “istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii
François Guizot şi Augustin Thierry; doi ani mai târziu, el se va referi la
Thierry numindu-l ”părinte al “luptei de clasă în istoriografia franceză”.
Filiaţia
“burgeză” a teroriei marxiste a fost recunoscută dechis de succesorii imediaţi
ai lui Marx. Spre sfârşitul vieţii sale, Engels sugera că atât de puţin
importanţi sunt indivizii pentru istorie, în comparaţie cu marile forţe
subterane ale societăţii, încât chiar dacă Marx nu ar fi existat, “concepţia
materialistă asupra istoriei” ar fi fost descoperită de altcineva; afirmaţia sa
se baza pe faptul că “Thierry, Mignet, Guizot şi toţi istoricii englezi
dinainte de 1850” se îndreptau spre ea. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi
ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau
înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a
Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase “burghezia” – şi nu pe
Marx – pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă.
Importanţa
deosebită pe care gânditorii liberali de la Le Censeur Européen o acordau
exploatării nesăţioase a clasei productive de către clasa din ce în ce mai
numeroasă a funcţionarilor de stat este un alt punct de întâlnire cu marxismul.
După cum s-a mai observat, marxismul combină două viziuni extrem de diferite
despre stat. Cel mai adesea, statul este considerat instrumentul prin care se
exercită dominaţia claselor exploatatoare, clase ce sunt definite prin poziţia
lor faţă de procesul social de producţie, de exemplu, clasa capitaliştilor. Cu
toate acestea, Marx caracterizează uneori statul însuşi ca pe un agent
exploatator independent. Astfel, în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx
afirmă, într-o optică clar industrialistă: “Această forţă executivă, cu imensa
ei organizare birocratică şi militară, cu complicatul şi artificialul ei
mecanism de stat, cu o armată de jumătate de milon de funcţionari, pe lângă o
altă armată de jumătate de milion de soldaţi, acest grozav organism parazitar
care strânge ca într-o plasă corpul societăţii franceze, astupându-i toţi
porii, s-a născut în epoca monarhiei absolute…”.
Potrivit lui Marx, toate
regimurile de până acum au contribuit la extinderea acestui corp parazitar. El
adaugă: “Orice interes comun a fost imediat desprins de societate şi opus ei ca
interes superior, general, sustas iniţiativei membrilor societăţii şi
transformat în obiect al activităţii guvernamentale, începând cu podul,
clădirea şcolii şi averea comunală a unui sat, până la căile ferate, avuţia
naţională şi universitatea Franţei… Toate revoluţiile au desăvârşit această
maşină în loc de a o sfărâma. Partidele care se succedeau, luptând între ele
pentru putere, considerau cucerirea acestui imens edificiu de stat ca principala
pradă a învingătorului.”
Ulterior,
în Războiul civil din Franţa, Marx scria despre “excrescenţa parazitară numită
stat, care se hrăneşte de pe urma societăţii, stânjenind-i libera dezvoltare”.
Astfel, concepţia “statului parazit” apare clar exprimată în scrierile lui
Marx. Este, însă, incorect a afirma, aşa cum o face Richard N. Hunt, că Marx ar
fi fost iniţiatorul acestei idei. Cu câteva decenii înaintea apariţiei
scrierilor lui Marx, grupul de la Le Censeur Européen văzuse, deja, în statul
parazitar, manifestarea cea mai semnificativă a spiritului spoliator şi
devastator în societatea modernă.
O
altă similitudine între industrailism şi marxism ţine de definiţia noţiunii de
ideologie. Potrivit concepţiei industrialiste, există idei şi valori ce servesc
intereselor claselor productive şi, respectiv, exploatatoare. Comte, de
exemplu, menţionează judecata tipic feudală, potrivit căreia cei ce asudă
pentru averea lor sunt lipsiţi de nobleţe, în timp ce aceia ce “o câştigă prin
vărsarea sâgelui semenilor lor” se acoperă de glorie; o asemenea idee, prin
excelenţă barbară, se încearcă a fi mistificată şi mascată, afirmă Comte, prin
situarea ei în contextul antichităţii clasice. Comte vorbea chiar de existenţa
a ceea ce s-ar putea numi “falsă conştiinţă”, adică susţinerea de către membrii
unei clase a unor idei contrare propriilor lor interese şi folositoare
intereselor clasei opuse. El afirmă: “Războiul purtat de către sclavi împotriva
stăpânilor lor are ceva josnic în ochii noştri. Aceşti oameni luptă pentru ca
roadele străduinţelor lor să nu fie jefuite de către cei care-i asupresc; este
un război ignobil. În schimb, războiul purtat de Pompei împotriva lui Cezar ne
încântă; miza acestuia este de a descoperi care dintre ei va tiraniza în viitor
lumea; el se dă între oameni la fel de incapabili de a trăi din propriile lor
eforturi; este un război nobil. Dacă cercetăm opiniile noastre, căutând
originea lor, vom descoperi că majoritatea lor au fost produse de duşmanii
noştri.”
Alte
teorii liberale ale conflictului de clasă
Doctrina
industrialistă nu a fost nicidecum prima şi singura teorie liberală a
conflictului de clasă. În Statele Unite, câţiva jeffersonieni şi jacksonieni
s-au ocupat şi ei cu chestiunea claselor, în sensul relevant politic al
termenului, şi au ajuns la concluzii care amintesc de soluţia industrialistă.
John Taylor din Carolina, William Leggett şi John C. Calhoun au fost observatori
subtili şi critici ai grupurilor sociale despre care credeau că ar încerca să
utilizeze puterea politică pentru a exploata restul societăţii, pe producători.
John
Taylor era revoltat de ceea ce el considera că reprezintă o trădare a
principiilor Revoluţiei americane de către o nouă aristocraţie întemeiată pe
“interese juridice separate”, de către bancherii care se bucurau de privilegiul
de a emite bani de hârtie cu statut de legal tender (mijloace legale de plată)
şi de către beneficiarii lucrărilor de “utilitate publică” şi ai tarifelor protecţioniste.
Societatea amenicană a fost divizată între cei privilegiaţi şi cei lipsiţi de
privilegii “prin această resuscitate de fond a sistemului feudal.”
Două
decenii mai târziu, în 1830, radicalul nordist William Leggett denunţa aceleaşi
clase exploatatoare. Jeffersonian convins şi discipol al lui Adam Smith şi
J.-B. Say, Leggett susţinea că principiile economiei politice sunt aceleaşi cu
cele ale republicii americane: Laissez-faire, Do not govern too much. Acest
sistem de drepturi egale a fost răsturnat de către o nouă aristocraţie. O parte
a ei, categoria bancherilor racordaţi la stat devenise ţinta predilectă a
atacurilor lui Leggett: “Nu avem oare şi noi categoriile noastre privilegiate?
Nobilimea noastră cu înscrisuri?
Aristocraţi
acoperiţi cu imunităţi speciale, care controlează, indirect, dar sigur, puterea
statului, monopolizează sursele cele mai copioase de profit pecuniar şi storc
până şi ultimul strop din truda altora? Pe scurt, nu avem oare, asemenea
bieţilor servi din Europa, prea nobilul nostru stăpân…? Dacă cineva nu cunoaşte
încă răspunsul la aceste întrebări, n-are decât să facă o plimbare pe
Wall-Street.” Aristocraţia amenricană a favorizat, în mod firesc, o guvernare
puternică, cu un control asupra sistemului bancar. Leggett, din contra, cere
“separarea totală a guvernului de sistemul bancar şi de credit”.
John
C. Calhoun, în lucrarea sa „Disquisition on Government”, atrage atenţia asupra
puterii statului de a preleva impozite, putere al cărei “rezultat necesar” este
“de a împărţi comunitatea în două mari clase: una alcătuită din cei ce plătesc
efectiv taxe şi care, desigur, supotă exclusiv povara susţinerii guvernului;
cealaltă, a beneficiarilor contribuţiei lor care sunt, în realitate, susţinuţi
de guvern; sau, pe scurt, de a împărţi comunitatea în plătitori de taxe şi
consumatori de taxe. Rezultatul este, însă, faptul că aceste două clase sunt
plasate în raporturi antagonice relativ la activiatea fiscală a guvernului şi
la întreaga suită de politici legate de aceasta.
Retorica
liberală a conflictului de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al
XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de
respingerea legii cerealelor (corn laws), fiind invocată de Cobden, Bright şi
de alţii. Ea stă în spatele atacului lansat de William Graham Sumner împotriva
“plutocraţilor”, capitalişti ce folosesc mai degrabă statul decât piaţa pentru
a face avere.
Conflictul
de clasă în regimurile marxiste
Din
punct de vedere ştiinţific, teoria liberală – care situează sursa conflictului
de clasă în exerciţiul puterii statului – pare a avea cel puţin un avantaj
major în comparaţie cu analiza marxistă convenţională: teoria liberală este
capabilă să explice structura şi funcţionarea societăţilor marxiste însele.
“Comuniştii – scria Marx – pot rezuma teoria lor într-o singură formulă:
desfiinţarea proprietăţii private.” Cu toate acestea, societăţile comuniste
care au desfiinţat proprieatea privată, nu par a fi pe drumul abolirii
claselor. Acestă stare de fapt i-a condus pe teoreticienii marxişti spre tot
felul de interpretări profund obscure, spre analize confuze şi lamentări
justificate, privitoare la inadecvarea unei analize “pur economice” a
conflictului de clasă pentru explicarea realităţii empirice din statele
socialiste. În schimb, teoria liberală a conflictului de clasă pare cea mai
potrivită pentru a aborda aceste probleme într-un context în care accesul la
avere, prestigiu şi influenţă este determinat de controlul asupra aparatului de
stat.
de Ralph Raico
(Traducerea - Mioara Cosmescu şi Cristian Comănescu)