Enciclopediae

Münchausen Times

”Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”. P.Ţuţea

Belle Arte

”Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. Vincent Van Gogh

Dilema zilei

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Politica

”Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei Românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator” Petre Ţuţea

Istorie

TIPVS UNIVERSALIS

luni, 30 decembrie 2013

Regele a murit, traiască republica !

 Din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din ziua de 30 Decembrie 1947, ora 15.30:

 "Şedinţa se deschide la ora 15.35 sub preşedinţia domnului Petru Groza, preşedintele guvernului. Participă: Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul industriei şi comerţului ; Ana Pauker, ministrul afacerilor străine; Vasile Luca, ministrul finanţelor ; Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne; Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale; Emil I. Bodnăraş, ministrul apărării naţionale; Lothar Rădăceanu, ministrul muncii şi asiguararilor sociale; Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor; I.Gh. Maurer, subsecretar de stat al Ministerului Industriei şi Comerţului…

Dr.Petru Groza : “Ca urmare a acestui act semnat de rege, noi trebuie să facem o proclamaţie către ţară. Iată textul acestei proclamaţii : “Muncitori, ţărani, intelectuali, soldaţi, subofiţeri, ofiţeri, cetăţeni şi cetăţene ai României. Regele Mihai I a abdicat azi de la tron. În actul de abdicare, semnat astăzi, la 30 Decembrie 1947, constata că in viaţa statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat. În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere a Ţării, Regele consideră că "instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României". Astfel poporul român a dobândit libertatea de a-şi clădi o formă nouă de stat : Republica Populară ! Muncitori, ţărani şi intelectuali, ostaşi, subofiţeri şi ofiţeri, cetăţene şi cetăţeni ! Să înălţăm noua formă de viaţă a statului nostru, Republica Populară Romană, Patria tuturor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea, de la oraşe şi de la sate!”

Dr. P. Groza, preşedintele Consiliului : “Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoiala. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei este o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduire, - cum poate inamicii noştri n-ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei mamă, poporul a făcut astăzi un divorţ şi decent şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important, că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Nimeni n-a fost supărat cu ceva. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase.

Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş, pentru felul în care poporul nostru a ţinut să se poarte faţă de acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras – lucru pentru care poporul român nu se poate arăta nerecunoscător. Deci, fostul rege va fi respectat, că orice alt cetăţean al acestei ţări. Acum, potrivit Constituţiei, o dată cu încetarea monarhiei, trebuie instituită o regenţă.

Cum însă noi suntem oameni politici, care înregistrăm realităţile, avem formele noastre şi trebuie să dezvăţăm pe oameni să tot vorbească despre rege şi despre regenţă, am hotărât ca acest organ să fie numit Prezidium-ul Republicii Populare Române. El va fi constituit din 5 persoane, oameni onorabili, de suprafarta şi îşi va exercita atribuţiunile până când Constituanta îşi va face datoria.
În acest Prezidium propun pe domnii: Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor; Prof.dr.C.I.Parhon, preşedintele A.R.L.U.S.-ului; Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale; Gh.Stere, preşedintele Curţii de Apel din Bucureşti şi Ion Niculi, vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor. În rest, rog pe doamnele şi domnii miniştri să stea tot timpul în Capitală, la departamentele respective, renunţând la cele câteva zile de vacanţă care au mai rămas, dat fiind aceste evenimente.”

Consiliul aprobă propunerea domnului prim-ministru.
Şedinţa se ridică la ora 16.10.”


sâmbătă, 28 decembrie 2013

"Marxismul şi doctrina liberalismului clasic"

 Adolphe Blanqui, protejatul lui Jean-Baptiste Say, a fost succesorul acestuia la catedra de economie politică de la Coservatoire des Arts et Métiers. Într-o lucrare publicată în anul 1837, care constituie, probabil, prima istorie a gândirii economice, el scria: “În toate revoluţiile s-au înfruntat, în permanenţă, doar două părţi opuse: cei ce doreau să trăiască din propria lor muncă şi cei ce doreau să trăiască din munca altora… Patricieni şi plebei, sclavi şi oameni liberi, guelfi şi ghibelini, roze albe sau roze roşii, cavaleri regalişti (partizanii regelui Charles I al Angliei, n. tr.) şi “capete rotunde” (partizanii lui Cromwell, n. tr.), liberali şi servili, sunt doar varietăţi ale aceleiaşi specii.” Blanqui explicitează imediat ceea ce el consideră a fi miza aceastor confruntări sociale: “Astfel, în unele ţări, lucrătorului îi este răpit fructul străduinţelor sale în numele intereselor de stat, prin mijlocirea taxelor; în altele, prin mijlocirea unor privilegii, cum ar fi considerarea muncii drept o concesiune regală, regalităţii cuvenindu-i-se astfel o răsplată pentru dreptul de a i te devota. Acelaşi abuz este reprodus, într-o formă mai indirectă, dar nu mai puţin opresivă, atunci când, prin mijlocirea taxelor vamale, statul împarte cu industriile priviliegiate câştigurile provenite din taxele impuse tuturor celor ce nu deţin privilegii.”

Însă Blanqui nu este nicidecum iniţiatorul acestui tip de analiză liberală a conflictului dintre clase; mai degrabă, putem afirma că el se integrează într-o mişcare de idei specifică cercurilor liberale în primele decade ale secolului al XIX-lea. Marx şi Engels cunoşteau existenţa a cel puţin câtorva dintre formele incipiente ale acestei noţiuni. Într-o scrisoare adresată în 1852 unuia dintre adepţii săi, Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirmă: “Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor.” Cei mai importanţi “istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry; doi ani mai târziu, el se va referi la Thierry numindu-l ”părinte al “luptei de clasă în istoriografia franceză”.


Filiaţia “burgeză” a teroriei marxiste a fost recunoscută dechis de succesorii imediaţi ai lui Marx. Spre sfârşitul vieţii sale, Engels sugera că atât de puţin importanţi sunt indivizii pentru istorie, în comparaţie cu marile forţe subterane ale societăţii, încât chiar dacă Marx nu ar fi existat, “concepţia materialistă asupra istoriei” ar fi fost descoperită de altcineva; afirmaţia sa se baza pe faptul că “Thierry, Mignet, Guizot şi toţi istoricii englezi dinainte de 1850” se îndreptau spre ea. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase “burghezia” – şi nu pe Marx – pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. 

Importanţa deosebită pe care gânditorii liberali de la Le Censeur Européen o acordau exploatării nesăţioase a clasei productive de către clasa din ce în ce mai numeroasă a funcţionarilor de stat este un alt punct de întâlnire cu marxismul. După cum s-a mai observat, marxismul combină două viziuni extrem de diferite despre stat. Cel mai adesea, statul este considerat instrumentul prin care se exercită dominaţia claselor exploatatoare, clase ce sunt definite prin poziţia lor faţă de procesul social de producţie, de exemplu, clasa capitaliştilor. Cu toate acestea, Marx caracterizează uneori statul însuşi ca pe un agent exploatator independent. Astfel, în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx afirmă, într-o optică clar industrialistă: “Această forţă executivă, cu imensa ei organizare birocratică şi militară, cu complicatul şi artificialul ei mecanism de stat, cu o armată de jumătate de milon de funcţionari, pe lângă o altă armată de jumătate de milion de soldaţi, acest grozav organism parazitar care strânge ca într-o plasă corpul societăţii franceze, astupându-i toţi porii, s-a născut în epoca monarhiei absolute…”.
Potrivit lui Marx, toate regimurile de până acum au contribuit la extinderea acestui corp parazitar. El adaugă: “Orice interes comun a fost imediat desprins de societate şi opus ei ca interes superior, general, sustas iniţiativei membrilor societăţii şi transformat în obiect al activităţii guvernamentale, începând cu podul, clădirea şcolii şi averea comunală a unui sat, până la căile ferate, avuţia naţională şi universitatea Franţei… Toate revoluţiile au desăvârşit această maşină în loc de a o sfărâma. Partidele care se succedeau, luptând între ele pentru putere, considerau cucerirea acestui imens edificiu de stat ca principala pradă a învingătorului.”

Ulterior, în Războiul civil din Franţa, Marx scria despre “excrescenţa parazitară numită stat, care se hrăneşte de pe urma societăţii, stânjenind-i libera dezvoltare”. Astfel, concepţia “statului parazit” apare clar exprimată în scrierile lui Marx. Este, însă, incorect a afirma, aşa cum o face Richard N. Hunt, că Marx ar fi fost iniţiatorul acestei idei. Cu câteva decenii înaintea apariţiei scrierilor lui Marx, grupul de la Le Censeur Européen văzuse, deja, în statul parazitar, manifestarea cea mai semnificativă a spiritului spoliator şi devastator în societatea modernă.

O altă similitudine între industrailism şi marxism ţine de definiţia noţiunii de ideologie. Potrivit concepţiei industrialiste, există idei şi valori ce servesc intereselor claselor productive şi, respectiv, exploatatoare. Comte, de exemplu, menţionează judecata tipic feudală, potrivit căreia cei ce asudă pentru averea lor sunt lipsiţi de nobleţe, în timp ce aceia ce “o câştigă prin vărsarea sâgelui semenilor lor” se acoperă de glorie; o asemenea idee, prin excelenţă barbară, se încearcă a fi mistificată şi mascată, afirmă Comte, prin situarea ei în contextul antichităţii clasice. Comte vorbea chiar de existenţa a ceea ce s-ar putea numi “falsă conştiinţă”, adică susţinerea de către membrii unei clase a unor idei contrare propriilor lor interese şi folositoare intereselor clasei opuse. El afirmă: “Războiul purtat de către sclavi împotriva stăpânilor lor are ceva josnic în ochii noştri. Aceşti oameni luptă pentru ca roadele străduinţelor lor să nu fie jefuite de către cei care-i asupresc; este un război ignobil. În schimb, războiul purtat de Pompei împotriva lui Cezar ne încântă; miza acestuia este de a descoperi care dintre ei va tiraniza în viitor lumea; el se dă între oameni la fel de incapabili de a trăi din propriile lor eforturi; este un război nobil. Dacă cercetăm opiniile noastre, căutând originea lor, vom descoperi că majoritatea lor au fost produse de duşmanii noştri.”

Alte teorii liberale ale conflictului de clasă

Doctrina industrialistă nu a fost nicidecum prima şi singura teorie liberală a conflictului de clasă. În Statele Unite, câţiva jeffersonieni şi jacksonieni s-au ocupat şi ei cu chestiunea claselor, în sensul relevant politic al termenului, şi au ajuns la concluzii care amintesc de soluţia industrialistă. John Taylor din Carolina, William Leggett şi John C. Calhoun au fost observatori subtili şi critici ai grupurilor sociale despre care credeau că ar încerca să utilizeze puterea politică pentru a exploata restul societăţii, pe producători.
John Taylor era revoltat de ceea ce el considera că reprezintă o trădare a principiilor Revoluţiei americane de către o nouă aristocraţie întemeiată pe “interese juridice separate”, de către bancherii care se bucurau de privilegiul de a emite bani de hârtie cu statut de legal tender (mijloace legale de plată) şi de către beneficiarii lucrărilor de “utilitate publică” şi ai tarifelor protecţioniste. Societatea amenicană a fost divizată între cei privilegiaţi şi cei lipsiţi de privilegii “prin această resuscitate de fond a sistemului feudal.”

Două decenii mai târziu, în 1830, radicalul nordist William Leggett denunţa aceleaşi clase exploatatoare. Jeffersonian convins şi discipol al lui Adam Smith şi J.-B. Say, Leggett susţinea că principiile economiei politice sunt aceleaşi cu cele ale republicii americane: Laissez-faire, Do not govern too much. Acest sistem de drepturi egale a fost răsturnat de către o nouă aristocraţie. O parte a ei, categoria bancherilor racordaţi la stat devenise ţinta predilectă a atacurilor lui Leggett: “Nu avem oare şi noi categoriile noastre privilegiate? Nobilimea noastră cu înscrisuri?
Aristocraţi acoperiţi cu imunităţi speciale, care controlează, indirect, dar sigur, puterea statului, monopolizează sursele cele mai copioase de profit pecuniar şi storc până şi ultimul strop din truda altora? Pe scurt, nu avem oare, asemenea bieţilor servi din Europa, prea nobilul nostru stăpân…? Dacă cineva nu cunoaşte încă răspunsul la aceste întrebări, n-are decât să facă o plimbare pe Wall-Street.” Aristocraţia amenricană a favorizat, în mod firesc, o guvernare puternică, cu un control asupra sistemului bancar. Leggett, din contra, cere “separarea totală a guvernului de sistemul bancar şi de credit”.  
 John C. Calhoun, în lucrarea sa „Disquisition on Government”, atrage atenţia asupra puterii statului de a preleva impozite, putere al cărei “rezultat necesar” este “de a împărţi comunitatea în două mari clase: una alcătuită din cei ce plătesc efectiv taxe şi care, desigur, supotă exclusiv povara susţinerii guvernului; cealaltă, a beneficiarilor contribuţiei lor care sunt, în realitate, susţinuţi de guvern; sau, pe scurt, de a împărţi comunitatea în plătitori de taxe şi consumatori de taxe. Rezultatul este, însă, faptul că aceste două clase sunt plasate în raporturi antagonice relativ la activiatea fiscală a guvernului şi la întreaga suită de politici legate de aceasta.

Retorica liberală a conflictului de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor (corn laws), fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii. Ea stă în spatele atacului lansat de William Graham Sumner împotriva “plutocraţilor”, capitalişti ce folosesc mai degrabă statul decât piaţa pentru a face avere.

Conflictul de clasă în regimurile marxiste

Din punct de vedere ştiinţific, teoria liberală – care situează sursa conflictului de clasă în exerciţiul puterii statului – pare a avea cel puţin un avantaj major în comparaţie cu analiza marxistă convenţională: teoria liberală este capabilă să explice structura şi funcţionarea societăţilor marxiste însele. “Comuniştii – scria Marx – pot rezuma teoria lor într-o singură formulă: desfiinţarea proprietăţii private.” Cu toate acestea, societăţile comuniste care au desfiinţat proprieatea privată, nu par a fi pe drumul abolirii claselor. Acestă stare de fapt i-a condus pe teoreticienii marxişti spre tot felul de interpretări profund obscure, spre analize confuze şi lamentări justificate, privitoare la inadecvarea unei analize “pur economice” a conflictului de clasă pentru explicarea realităţii empirice din statele socialiste. În schimb, teoria liberală a conflictului de clasă pare cea mai potrivită pentru a aborda aceste probleme într-un context în care accesul la avere, prestigiu şi influenţă este determinat de controlul asupra aparatului de stat.

de Ralph Raico 

(Traducerea - Mioara Cosmescu şi Cristian Comănescu)

marți, 24 decembrie 2013

„Baba i-o dă soldatului”

 Motto: La radio Erevan soseşte întrebarea: „E-adievărat că la Moscova ruliază filmul ierotico-isteric „Baba i-o dă soldatului?”. Radio Erevan răspunde: „Da, ie-adievărat, dar nu e un film ierotico-isteric, ci unul ieroico-istoric şi nu se numeşte „Baba i-o dă soldatului”, ci „Balada soldatului”.

În primul an de şcoală învăţăm abecedarul, scris şi citit. Apoi unii dezvoltăm acţiunea, alţii doar folosesc imaginaţia, lăsând cititul pe un plan secund, eventual folosind lectura doar atunci când au nevoie să ştie un cuvânt dintr-un dicţionar de limbi străine. Rezultatele nu sunt mereu de excepţie, în general ele fiind mai mult nişte produse ale fanteziei, de cele mai multe ori rupte de realitate.

O ilustrare a celor spuse mai sus este întâmplarea încă neclară petrecută acum vreo trei luni... Într-una din zile, primesc un email scurt de la o doamnă inspector şef, angajată a Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate. Spunea doamna că există o „sesizare” în ceea ce mă priveşte şi ar fi cazul s-o rezolvăm. Cum era firesc, mi-am declarat disponibilitatea şi am aşteptat plângerea pentru a lua la cunoştinţă de acuzele aduse. În locul ei, primesc de la poliţistă o sinteză a sintezei plângerii, aşa cum se va dovedi mult ulterior, o interpretare absolut personală a ei. Pe scurt, îmi aducea la cunoştinţă că o doamnă, că mai frumos nu pot să-i spun, mă acuză de... hărţuire „prin intermediul internetului”. Fireşte, acuza de hărţuire, aşa cum ea a fost formulată în email-ul primit, nu există deloc în plângerea depusă, aşa cum, de altfel, nu există nici o altă acuză bine definită. Cu toate acestea, poliţista îmi cerea să formulez un punct de vedere în raport cu nişte acuze vagi ce nici măcar nu mi-au fost aduse la cunoştinţă, aşa cum o cerea procedura poliţienească. În mod clar, pentru a răspunde unor acuze, ele trebuie formulate ca atare, nu deduse de un inspector de poliţie. Cu toate astea, cuprins de revoltă în faţa unei acuze de hărţuire, am decis să-i istorisesc poliţistei un istoric sumarizat al unor evenimente care au avut-o în centrul atenţiei pe petentă, dovedind fără putinţă de tăgadă că nu este posibil să hărţuiesc o persoană cu care nu doresc să mai am vreo legătură, fie ea şi formală, iar asta ca urmare a dorinţei mele expres şi chiar imperios formulate în câteva rânduri. Cu această ocazie, i-am cerut doamnei inspector să-mi pună la dispoziţie plângerea pentru a putea formula o apărare în cunoştinţă de cauză.

Neaşteptat poate, poliţista nu numai că nu s-a deranjat să-mi furnizeze nici măcar pasaje din plângere, dacă, aşa cum era normal, petiţia în integralitatea ei nu dorea să mi-o pună la dispoziţie, ci, mai mult, apreciind că explicaţiile mele sunt suficiente, a pus concluzii finale: dosarul a fost clasat deoarece plângerea se dovedea a nu avea obiect. Fireşte că mi s-a părut straniu să fiu anchetat/cercetat fără a mi se aduce la cunoştinţă obiectul şi subiectul, conform procedurilor, chiar şi atunci când soluţia pronunţată mi-a fost favorabilă (nici nu se putea altfel), aşa că am insistat să-mi fie pusă la dispoziţie petiţia, exprimând intenţia mea fermă de a depune la rândul meu o plângere pentru denunţ calomnios la adresa doamnei (că mai frumos nu pot să-i spun) care comisese o faptă de natură penală. Refuzul poliţistei a fost evident, chiar dacă nu l-a formulat ca atare: mi-a urat cele cuvenite, şi tăcerea s-a aşternut peste întreaga poveste ; doar din partea ei.

Contrariat, am cerut şefilor Poliţiei să intervină pentru ca situaţia să intre în legalitate, fie şi post factum. După intervenţii la toţi adjuncţii Inspectorului General al Poliţiei, primesc un răspuns oficial; cu întârziere, dar el a venit. Era semnat de un fost sectorist („tablagiu” i se spunea pe vremea când activa în funcţia respectivă), devenit director al Controlului din Poliţia română şi, pe deasupra, comisar şef. Poate neaşteptat, răspunsul era o miştocăreală bulevardieră care nu răspundea în nici un fel cererii mele, dar mă informa că plângerea al cărei obiect fusesem a fost depusă de „o persoană de sex femeiesc”, dar că ea a fost soluţionată aşa cum ştiam. Dacă doream să iau act de conţinutul ei, mă invita la sediul Poliţiei (neapărat cu un act de identitate; în cazul meu, faptul că eram o persoană de sex bărbătesc nu era suficient), deşi era la curent că am domiciliul în străinătate. N-o să trec în revistă toate demersurile făcute, ci o să spun doar că de la ministrul Stroe nici până azi n-am primit un răspuns; e ministerul moştenit de la mama dumnealui şi face ce vrea el acolo... Doar n-o să-mi dea mie socoteală...

Nu mă iluzionam că usl ar putea respecta legile, tocmai din acest motiv nici n-am avut aşteptări; ce mare lucru se întâmplase? Un cetăţean fusese anchetat, dosarul fusese soluţionat, iar el, cetăţeanul, habar n-avea de ce fusese obiectul unei cercetări cu caracter penal. În plus, cetăţeanul mai era şi obraznic, pentru că întrebase „ce lege dă dreptul Serviciului de Combatere a Criminalităţii Informatice să cerceteze o plângere de... hărţuire?”, fie ea şi mincinoasă. Vajnica noastră Miliţie nu are de dat socoteală nimănui, nu-i aşa?

Dar, în viaţă nu le poţi avea pe toate, aşa că şi miştocăreala poliţienească a luat sfârşit când petiţia a ajuns unde trebuia. Ca urmare, primesc un răspuns detaliat (de data asta şi serios) de la acelaşi fost tablagiu. De această dată el spunea că „a fost înregistrată o sesizare depusă de către doamna Diaconu Eliza Iuliana (deşi ar fi trebuit să formuleze aşa cum e trecut în cartea de identitate, Iuliana Eliza, nu ca pe un site de socializare n.a.)”. Aceasta afirma că eu, cel care „deţin mai multe bloguri (corect!) şi pagini de FB (adică Facebook; informaţie mincinoasă, având în vedere că eu, spre deosebire de dânsa, nu am decât un singur cont pe respectivul site de socializare, paginile pe care le administrez fiind pagini ale blogurilor respective) a început să posteze pe acestea mesaje cu un conţinut denigrator la persoana sa, divulgând numeroase detalii din viaţa privată, de natură a-i afecta imaginea atât în relaţiile personale, cât şi în cele profesionale”... „Toate aceste mesaje sunt postate sub forma unei cărţi electronice în care, deşi nu foloseşte numele exact, foloseşte detalii din care reiese cu uşurinţă că este vorba despre persoana sa”.


Aşa cum i-am comunicat şi doamnei inspector şef, cea care a fost nevoită să-mi remită plângerea pe care o şi soluţionase, şi asta la cererea Inspectorului General, că altfel dumneaei nu avea de gând s-o facă, singura carte electronică la care lucrez încă este „Secrete arzătoare”, dar acolo sunt nişte personaje cu nume fictive, personaje care nu aduc atingere onoarei (aşa s-a exprimat petenta şi nu-mi permit să o contrazic) nici unei persoane reale. Stau şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă toate femeile care se consideră de moravuri uşoare, ca Didina, s-ar identifica în carte şi s-ar apuca să-mi facă plângeri?! Rămân la părerea mea, că doamna Eliza Iuliana Diaconu nu a reuşit să descifreze ceea ce scrie după fiecare episod publicat: personajele sunt absolut imaginare. Cu toate acestea, o oarecare uşurinţă în lecturare i-ar putea fi utilă, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru a citi plângerea făcută la adresa ei, cea de denunţ calomnios. Dacă va întâmpina dificultăţi, presupun că împreună cu baronul psd Oprișan va reuşi să o citească integral; dacă el se va însărcina să o şi „soluţioneze”, dată fiind relaţia apropiată pe care o are cu tatăl doamnei (că mai frumos nu-i pot spune), asta nu mai ştiu.

luni, 23 decembrie 2013

Glasnost-ul şi perestroika din decembrie '89

 Tot mai mulţi îşi pun întrebarea, fără ca în prealabil să facă o analiză, dacă în decembrie 1989 a fost o revoluţie sau o lovitură de stat. Fiecare din forme are partizanii săi, fiecare – şi adversarii ei. Spuneam că toate loviturile de stat comuniste au fost numite „revoluţii” de către cei care le-au dat, încercând astfel să-şi legitimeze acţiunea. Să privim revoluţiile comuniste din perspectivă istorică şi apoi să tragem o concluzie în ceea ce o priveşte pe cea românească de acum 24 de ani.

În Rusia ţaristă, liberalizarea politică prost condusă de un extrem de slab ţar, i-a adus la putere pe social-democraţi, aliaţi cu un mic partid de extremă stângă, bolşevicii. Cu această ocazie, în Rusia s-a instalat haosul politic, atmosferă în care bolşevicii şi-au ţesut „plasa”. Mari iubitori de democraţie (declarativ, fireşte), bolşevicii au câştigat teren din ce în ce mai mult, întâi în teritoriu şi doar apoi s-au insinuat în poziţii cheie la Moscova. "Asaltul asupra Palatului de Iarnă" este doar o poveste sovietică, pusă pe peliculă de Serghei Eisenstein, cu largul accept al lui Stalin. În realitate, bolşevicii s-au dus la Nicolae II, „îngrijoraţi” că el n-ar fi în siguranţă acolo, aşa că i-au propus să-l mute împreună cu familia într-un loc unde siguranţa să le fie garantată. Fără a bănui ceva (doar propunerea venea de la cei din guvernul său), Nicolae a acceptat, iar finalul tragic al familiei regale ruse este binecunoscut. Sfârşitul cumplit al familiei conducătoare a Rusiei a marcat şi începutul preluării puterii totale de către bolşevici. Comunismul sovietic s-a instalat apoi prin crimă în masă şi teroare generalizată, dar ei au numit lovitura lor de stat „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”.

Într-o manieră similară s-au petrecut „revoluţiile” şi în celelalte ţări ale lumii unde comuniştii au venit la putere, nu neapărat cu suport popular, dar ştiind foarte bine cum să facă să pară că-l au. Toate loviturile de stat comuniste, indiferent unde s-au petrecut ele, au avut sprijinul sovietic, uneori deschis (Cuba), alteori doar întrezărit (China, Mongolia, Coreea de Nord, Nicaragua etc.), dar foarte bine articulat. Nici bolşevicii ruşi şi nici complicii lor atentatori la ordinea existentă în ţările lor nu au avut un real sprijin popular; în Rusia, suportul a venit de la prostime, de la hahalerele care detestau munca şi de la clienţii cârciumilor cele mai sordide. Ei au fost masa de manevră iniţială şi în Rusia, dar şi în celelalte ţări devenite comuniste. După „triumful revoluţiilor”, comuniştii s-au debarasat repede de balastul de început, construind societăţi proprii, societăţi utile cauzei comunismului, internaţionalist prin definiţie şi, tot prin definiţie, antinaţional.

Curtio Malaparte spunea că „nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale de preluare a puterii”. Pornind de la această idee, să spunem că în România modernă, istoria n-a înregistrat cu adevărat vreo revoluţie. Am avut răscoale, lupte de emancipare, dar nu revoluţii. Urmând modelul francmasonilor francezi ce făceau deja o a doua revoluţie, în 1848 a avut loc şi la noi o mişcare a intelectualităţii de aceeaşi sorginte ca şi confraţii lor francezi, dar, ca şi celelalte „revoluţii” din perioada respectivă, şi revoluţiile romane au fost repede încheiate. Nu discutăm importanţa ei şi nici contribuţia pe care ea a avut-o la naşterea României moderne, ci doar constat că revoluţia de la 1848 din Ţările Române a fost una cu o conducere destul de bine conturată, compusă din membri care au complotat pentru a schimba regimul. Până la capăt, nici aici nu se poate vorbi despre o revoluţie, cu atât mai puţin despre una cu larg suport popular. Poate tocmai absenţa acestui suport a făcut ca peste tot în Europa, „revoluţiile” de la 1848 să eşueze.

În decembrie 1989 n-a existat nici o revoluţie, cum nici anterior istoria ţării noastre nu a înregistrat. A fost doar o lovitură de stat menită nu să demoleze comunismul, aşa cum sperau unii dintre noi, ci tocmai să-l salveze, pavoazat cu ajutorul mult vehiculatelor perestroika (restructurare, reconstrucţie) şi glasnost (deschidere, transparenţă). La noi, în 1990, aceste concepte gorbacioviste au căpătat nume adaptate; aşa s-a născut conceptul iliescian de „democraţie originală”, ca şi cel copiat după autoritarismul sovietic „îndulcit” de glasnost – „despot luminat”.


După 24 de ani de indiscreţii, voite sau nu şi după toţi anii ăştia în care junta care a preluat puterea în decembrie 1989 şi-a arătat adevărata faţă, putem spune deschis că în afara unor revolte individuale însumate şi anticomuniste net, începând cu 22 decembrie ora 10 n-a existat decât o lovitură de stat organizată de către comuniştii prosovietici, cu largul concurs al serviciilor de informaţii ruseşti, dar nu numai. De altfel, maniera în care ilici a pus ţara în mâna URSS, faţă de care nutrea „principala grijă”, aşa cum declara emisarul său la Moscova, dovedeşte că „revoluţia” din decembrie nu a fost decât o manevră de eliminare a lui Ceauşescu, un criminal comunist, dar deloc iubitor de URSS, pentru ca în locul lui să vină un „despot luminat” care să facă „pluripartidism în interiorul CFSN”, ajutat fireşte de alte lichele comuniste cu pete moscovite la dosar (Militaru, Lupoi, Cico Dumitrescu, Mironov, Alin Teodorescu etc.). Aceştia sunt cei care au pus bazele „democraţiei originale” pe care o vedem şi azi: o conducere colectivă autocrată, dar pavoazată în stil sovietic cu urme democratice de suprafaţă; un „comunism cu faţă umană”, o "Matrioșka" românească.

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Baletul stângaci al Mişcării Populare

 În lumea poveştilor totul e posibil… Acolo, Albă ca Zăpada poate fi în aceeaşi poveste cu Pinocchio, doar că ei nu fac politică. În politică lucrurile se petrec altfel, iar asta n-ar fi rău să o ştie şi cei care cred că a fi politician e un fel de balet de urşi, unde bunele maniere contează şi mai puţin substanţa mesajelor. Nu mi-e limpede cine vrea să construiască dreapta şi nici de ce mijloace vrea să uzeze, dar e clar că încă nu e „coaptă” nici doctrina şi nici ideologia care să înregistreze un succes, cu toate spasmele naşterii dreptei româneşti.

Marian Preda este un om inteligent şi, nu mă îndoiesc, cu o capacitate profesională deosebită. Cu toate astea, discursul său trădează reflexe păguboase pentru o mişcare de dreapta. Nu, d-le Preda, legitimitatea unui partid popular autentic, nu electoratul i-o da prin vot, ci aderenţii săi convinşi de necesitatea ca dreapta să se afirme. Convingerile de dreapta şi aplicarea lor în practică sunt mai importante decât votul care poate fi conjunctural, accidental sau inconştient. În plus, d-le Preda, dezideratul unui partid este să câştige alegerile, să formeze guvernul şi să implementeze atât de necesarele măsuri de dreapta, nu să „reuşească” un scor electoral „de 10%, cu 1% mai mult decât PDL”. Aveţi un discurs stângaci, d-le Preda, neinspirat şi lipsit de convingerea pe care sunt sigur că vreţi s-o transmiteţi. Din spatele vorbelor dv. politicoase, răzbate transparent absenţa ideilor de bază ale dreptei. Ştiţi că apăreţi la televizor şi, în loc să vibraţi sub presiunea generozităţii ideilor pe care dreapta le promovează, găsiţi cu cale să mulţumiţi, formal sau nu, celor care au activat pentru ca Mişcarea Populară să apară. Nu, nu trebuia să mulţumiţi nimănui, pentru că toţi şi-au făcut datoria, nu au prestat un serviciu născător de recunoştinţă. Şi dacă tot sunteţi „pe sticlă”, evitaţi mulţumirile adresate unei persoane pe care populaţia o ştie aproape exclusiv prin „performanţele” sale lingvistice, neinspirat şi vulgar exprimate pe reţele de socializare; personal, indiferent cât de multe a reuşit să facă pentru Mişcare, aş fi evitat nominalizarea ei, diplomatic. Până la urmă, dreapta fără moralitate nu există, nu-i aşa, d-le Preda?

Partidul din care face parte şi Mişcarea Populară este cel care ar trebui să elaboreze ideologia, după ce Mişcarea a pus bazele doctrinei populare, creştin-democrate. Până la evenimentul de azi, ce seamănă mai curând cu o întâlnire omagială, nimeni dintre aderenţi sau simpatizanţi nu au văzut primii „ghiocei” doctrinari, nicidecum ideologici. Simpla înşiruire a unor fraze, uneori pompoase, alteori neinspirate şi alteori chiar greşite fundamental, în Programul Partidului Mişcarea Populară nu sunt suficiente pentru a convinge. Nu, nu puteţi convinge pe nimeni, iar partidul nu va câştiga nici măcar jumătate din „target”-ul enunţat de dv. atât timp cât vorbitorii partidului, comunicatorii lui, nu au ce comunica în afară ideilor anti-usl. Dreapta nu înseamnă opoziţie faţă de putere, că aia o poate face şi un partid de stânga care nu se află la putere. Dreapta înseamnă muncă stăruitoare, credinţa în Dumnezeu şi fidelitate până la sacrificiu faţă de ţara ta! Dacă nu puteţi transmite cu convingere aceste idei (ştiu, electoral, partea cu munca sună ca dracu’, din moment ce stânga încurajează lenea), încercaţi să fiţi mai rezervat cu apariţiile televizate; ceea ce e valabil şi pentru acei colegi ai dv. care au acelaşi tip de probleme.

Că tot suntem aici, aţi reuşit să corectaţi doctrinar statutul Partidului? Fireşte că n-o să mă credeţi pe cuvânt, dar măcar faceţi efortul de a verifica acele lucruri pe care deja le-am semnalat: nu mai asociaţi stânga cu PMP; aserţiunea din Program conform căreia Partidul se declară a fi inspirat de „creştin-democraţie şi doctrina clasic-liberală” este o uriaşă gafă! Această doctrină clasic liberală este cea care a născut sintagma de „luptă de clasă”, pe care Marx a preluat-o născând ideologia criminală comunistă. Fireşte, Marx nu a preluat doar o sintagmă, ci s-a inspirat din acea doctrină. Vă serveşte şi dv. că sursă doctrinară şi ideologică?

duminică, 1 decembrie 2013

Acuz !


 
Eminescu - "Apostolul" romanismului 
 De ziua naţională, de Ziua Marii Uniri, românii cei care n-au făcut nimic pentru România s-au simţit... „mândri de a fi români”! Aşa i-a învăţat Ceauşescu, aşa gângăvesc ei şi azi... Nimeni nu se deranjează să le explice nimic, cu atât mai puţin că a fi român nu e o mândrie idioată, ci o datorie sfântă de care prea puţini sunt conştienţi şi încă şi mai puţini dovedesc. Să fii român nu e o vorbă spusă cu limbă de lemn, ci o onoare pe care nimeni nu vrea să o câştige. Da, ne-am născut români şi facem, conştient sau nu, din asta un merit, o mândrie sau o demnitate pentru care nu trebuie să facem nimic. În numele „mândriei de a fi român”, concetăţenii mei se înghesuie greţos şi fioros la cozile mereu nesfârşite de la pomenile de partid comunist sau la cele organizate de S.C. Biserica S.A., tot în beneficiul comuniştilor şi întru tâmpirea celor care vin să plătească impozitul pe prostie pe la moaşte şi circumscripţii electorale.

Vedem săptămânal (cel puţin) diverşi foşti tovarăşi cu căciuli de astrahan, bine îmbrăcaţi şi cu buzunarele garnisite de pensii nesimţite, de partid, ce se îngrămădesc să mănânce un blid de linte din mâna varanului Felix, acolo, pe bulevardul Metalurgiei. Sunt mândri că înfulecă gratis o masă ce le trezeşte amintirea tinereţii „revoluţionare”, când activiştii mâncau pe de-a moaca şi pentru asta primeau bani de la buget. Apoi vor merge la vecini şi prieteni şi le vor spune cu mândrie „ce om minunat e dom’ profesor” şi cum şi el e mândru... Mândru e, dar nici ei nu ştiu precis din care motive; mândru că e un turnător de joasă speţă sau mândru că a făcut avere spoliind bugetul de stat? Dar cine să ţină cont de asemenea „detalii”?! Important e că nişte pensionari de partid sunt reactivaţi în folosul partidului unic şi pentru „propăşirea” leprelor roşii, în dauna amărâţilor care îşi bagă votul în urnă pentru un mic şi o măslină ideologică.

Nu, eu nu sunt mândru de a fi conaţional cu pomanagii, cu agramaţii şi sfertodocţii care populează mediile roşii, fie ele de partid sau nu! Dar sunt mândru că fac ceea ce pot pentru România mea, nu pentru un regim de bolnavi mintal şi/sau jigodii patentate. Mă doare să văd că din poporul ăla viteaz care îi bătea pe turci fără încălzire n-a mai rămas nimic, tot aşa cum din acelaşi popor mândru s-a ales praful. Anii scurşi de la lovitura de stat din decembrie 1989 au transformat şi mai mult un popor şi aşa nu foarte educat şi nici atât de bine pregătit cum susţineau statisticile contrafăcute ale comuniştilor vechi şi noi. Şi-au dat mâna minciuna ticăloasă a unei „cârpe kaghebiste” şi înşelătoria diavolească a Bisericii aservite structurilor securist-comuniste. Din acestă combinaţie fatală a ieşit un tip uman pe care nu-l mai găsim nicăieri în Europa: adulatorul hoţilor de tipul puşcăriaşului Năstase sau cel pătruns de fior „religios” în faţa lui Teodosie Şpagoveanul, devenit ulterior To-mita-nul.

Cu puţinul creier rămas, dar şi ăla amorţit de aburii poşircii de pufoaică pe care „aleşii” locali le-o dau cu program (electoral), românii se simt „mândri că sunt români”. Nu înţeleg ei prea bine nici ce e mândria, că nu ţine de foame, nici de ce trebuie să spună că sunt mândri, dar o fac în numele ciolanului cu fasole mâncat o dată pe an. Românul nu mai are demnitate naţională, dar votează cum i se spune. El n-are o activitate cerebrală evidentă, dar rosteşte „înţelept”: „şi ce, alţii erau mai buni?”. Îl vede pe primul plagiator al ţării cum cere Parlamentului European sancţionarea României, doar pentru a ajunge el la putere, dar îl votează cu... „mândrie”. Aceeaşi jivină maoistă minte la nivel înalt internaţional, presa străină îl acuză de plagiat şi tentativă de lovitură de stat, dar românul obişnuit cu pomenile îl pune în fruntea ţării; cum altfel decât cu „mândrie”, „mândria de a fi român”.

 Îi acuz pe români că sunt proşti, indolenţi, suficienţi şi dezinteresaţi de ţara de care ar putea fi mândri dacă ar lăsa naibii pomenile mincinoase şi ar pune mâna să se transforme. Dacă tot ne dau comuniştii înapoi, românii ar trebui să meargă şi mai mult în urmă pentru a redescoperi calităţile unui popor care a făcut România Mare prin fapte, nu cu „mândria de a fi român”. Îi acuz pe români că sunt aroganţi şi încrezuţi, lipsiţi complet de solidaritate şi din ce în ce mai slab pregătiţi intelectual, dar, în absenţa unor performanţe personale, românii se mulţumesc cu o mândrie de rumeguş: „mândria de a fi român”.

vineri, 11 octombrie 2013

Secrete arzătoare (XXX)

 Boala lui Viorin avansa cu rapiditate, fără ca el să-şi dea seama. Personalitatea sa bipolară îl făcea să dea declaraţii şocante, declaraţii care erau simultan pro şi contra unei idei. Laşitatea sa ieşea în evidenţă doar atunci când trebuia să-şi asume o responsabilitate; atunci era atât de hotărât, încât ca preşedinte de partid era de acord cu acea responsabilitate, dar ca administrator era complet împotrivă. Devenise un caraghios de care râdea toată lumea şi încerca să mai ostoiască hohotele de râs prin ieşirile sale bulevardiere din care răzbătea vulgaritatea cea mai josnică a sodomiei de plăcere. Încercările sale de a părea ferm, cu principii (fie ele doar declarative), un „dur” al cartelului pe care-l conducea formal nu făceau decât să-l afunde şi mai rău în mocirla care începuse să-i devină familiară.

Comuniştii stalinişti rebotezaţi formal „socialişti” ştiau că doar puterea absolută li se potriveşte şi nimic mai puţin. Era de notorietate că doar puterea discreţionară o puteau exercita, ei fiind complet incapabili să înţeleagă noţiuni ca „democraţie”, „libertate de exprimare”, „stat de drept” etc. Ca urmare, Viorin n-a stat pe gânduri şi imediat ce a devenit administrator a trecut la schimbarea tuturor structurilor care pe comunişti îi încurcau în activitate. Nimic nu trebuia să rămână de la administraţia anterioară, ca să nu reediteze episodul cu Andrei, cel care pierduse preşedinţia şi, ca urmare, partidul comunist – administrarea Blocului Roşu. Da, ştiau să vorbească despre democraţie, chiar fără să-i înţeleagă sensul, despre libertatea de a face „ceea ce e bine”, dar fără a aminti pentru cine şi despre statul de drept, cel care le dădea lor privilegii strâmbe ce se hrăneau cu drepturile încălcate ale celorlalţi locatari.

În timp ce le vorbeau mincinos locatarilor idiotizaţi, Viorin şi complicii săi de partid violau principalele instituţii ale asociaţiei de locatari. Planul lor era simplu: era obligatoriu să acapareze puterea prin orice mijloace, repede şi definitiv; destul timp cochetaseră cu democraţia, folosind acea idee „genială” a lui Nelu – „democraţia originală a despotului luminat”. Ani de zile au furat şi minţit ordinar (poate nu chiar ca Viorin, dar remarcabil totuşi) admiţând că se poate şi să piardă puterea directă, dar toate au un sfârşit! De acum nu mai aveau nevoie să simuleze democraţia pentru că nici locatarii nu mai ştiau precis ce e aia. Aveau puterea şi erau hotărâţi să n-o mai piardă! Ştiau că faptele pe care le comiteau vor stârni reacţii internaţionale dure, dar nu le păsa; marele „prieten de la Răsărit” era preferat unei Europe care oricum nu-i lăsa deloc să fure... Că asta însemna trădare era insignifiant; internaţionalismul lor socialist era „modern” şi „progresist”, nu ca „naţionalismul” înfierat de Nelu încă de la Revoluţie... Atât de bine înfierat, încât şi în ziua de azi locatarii proști ai Blocului Roşu se fereau ca de dracu’ să fie calificaţi drept naţionalişti. De-a lungul timpului, a fi comunist, deci criminal, hoţ şi sperjur devenise un titlu de glorie printre cei cu intelectul creţ ca-n palmă, pe când „naţionalist” era o ruşine, o dezonoare ce numai comuniştii vechi o meritau, spunea Nelu, el însuşi un „liber cugetător” din vechea gardă bolşevică de inspiraţie stalinistă. Proștii nu realizau că acuzele de „comunism” pe care le aruncau în stânga şi-n dreapta actualii socialişti aflaţi în campanie de „rebrenduire ideologică” nu erau decât ipocriziile fioroase ale unor jivine politice în stare de orice, doar să posede discreţionar întreg Blocul Roşu.

Cu toată ofensiva lansată de comunişti împotriva asociaţiei de locatari şi a organismelor ei fundamentale, locatarii blocului au avut noroc... Noroc, pentru că exista şi un Viorin care să încurce iţele în partidul comunist. Imaginarul sau psihotic, frustrările sale deseori furibund manifestate şi orgoliul nulităţii care se crede „cineva”, toate şi-au dat mâna pentru ca în partid să înceapă dihonia. „Lupii tineri” şi obsedaţi din grupul lui Viorin se opunea timid grupului baronilor cu vechime şi putere în partid. Chiar dacă formal exista o înţelegere de suprafaţă între cele două grupuri, în profunzime cele două tabere îşi ascuţeau cuţitele lungi ale celor învăţaţi cu asasinatele politice. Lui Viorin i se pregătea sacrificiul, greii partidului refuzând să vadă în el altceva decât fusese încă de la început: un „nimic cu moţ” care trebuie să execute fără comentarii ceea ce „artizanii” partidului puneau la cale. Când maladia lui Viorin l-a împiedicat să vadă realitatea, el imaginându-se preşedinte de asociaţie şi satrap de partid, tot atunci şi-a început el şi sfârşitul politic. Undeva, în umbră, Nelu aştepta răbdător rezultatele; doar nu era să-l lase în viaţă pe măscăriciul care îi dusese în derizoriu partidul sau iubit. Viorin îşi făcuse treaba şi era momentul să părăsească scena politică. Cum se întâmpla asta, nu era treaba lui Nelu, ci a locotenenţilor săi, şi ei ocupaţi până peste cap cu dosarele penale în care erau inculpaţi din cauza incompetenţei şi a bolii celui pe care îl puseseră preşedinte de partid.


Deşi profund afectat de boala necruţătoare ce-i ciugulea zilnic din creierul şi aşa nu prea dezvoltat, Viorin era capabil să facă o evaluare; în anii cât fusese preşedinte de partid şi apoi şi administrator, derbedeul din Blocul Roşu reuşise să strângă nişte zeci de milioane. Între el şi Didina, piţipoanca, era doar o mică, foarte mică diferenţă: de tarif şi de sumă acumulată.

                                          - va urma -




Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

joi, 10 octombrie 2013

Secrete arzătoare (XXIX)

 Economia Blocului Roşu nu se vedea prea bine... Unii realizau că ea se fragiliza pe zi ce trecea, mai ales că Viorin o abandonase complet. El era interesat doar de spectacolul bulevardier pe care îl dădea de câteva ori pe zi, spectacol în care elementul central era „iată, noi am făcut!”, deşi administratorul nici habar nu avea ce se întâmplă în economie. Minciunile bolovănoase curgeau neîntrerupt, haotic de multe ori, arătând starea de sănătate a pacientului lăsat în libertate. Comuniştii bătrâni l-au lăsat să-şi facă numărul, chiar dacă locatarii începuseră să înţeleagă că la conducerea administraţiei se afla un dezechilibrat mintal, plin de frustrări şi peste măsură de complexat. Pentru conducătorii partidului nu conta impresia câtorva locatari consideraţi „nereprezentativi”, ci doar efectele minciunilor primului derbedeu din partid asupra prostimii; iar de proşti chiar nu ducea lipsă Blocul Roşu!

Copiator de răsunet internaţional (apăruse pe larg şi în „Plagiarism Today” din New Orleans), Viorin se simţea prost să nu-şi etaleze capacitatea redusă şi în societăţile selecte europene. Ca urmare, la întâlnirea europeană a asociaţiilor de locatari, s-a dus Viorin, în loc să meargă preşedintele. Istoria acestei deplasări seamănă cu un film de desene animate, în care şoricelul cu ochelari îi pune piedică motanului doar ca să ajungă el la caşcaval. Viorin plecase din vreme şi se aţinea pe lângă sala de conferinţe unde urma să aibă loc întâlnirea, în timp ce în ţară, oamenii administratorului nu-i semnau preşedintelui ordinul de deplasare. La reuniune, preşedintele asociaţiilor europene l-a întrebat doar dacă are manadat să reprezinte asociaţia Blocului Roşu, aşa că n-a fost decât o bagatelă ca Viorin să-l mintă cu o siguranţă demnă de o cauză mai bună. Fireşte, toată acţiunea de forţă fusese una cât se poate de inutilă, pentru că Viorin habar n-avea ce trebuie să facă acolo. La ieşire, presa internaţională care deja îl luase la bani mărunţi, l-a abordat în legătură cu un subiect jenant pentru alţii, dar nu şi pentru pacientul nostru: plagiatul şi ce are de gând să facă, demisionează sau nu? Pentru ca „talentul” său de mincinos patologic să dubleze trista celebritate căpătată cu ocazia descoperirii primului său plagiat, Viorin a mărturisit că va demisiona... dacă se va dovedi că a copiat. Cum era de aşteptat, iar presa străină habar n-avea, totul era doar o întorsătură golăneasca a frazei, una care să-i permită să scape basma curată. Ca urmare, parchetul care şi aşa n-avea competenţa să stabilească plagiatul, a decis că nu se poate începe urmărirea penală în cazul atât de clar dovedit în presă, deoarece nu avem lege care să-l incrimineze. În acest fel, Viorin a rămas un copiator, dar unul cu diploma valabilă, ceea ce a fost îndelung comentat în „Plagiarism Today”.

Încă de la prima sa ieşire europeană în calitate de administrator, „celebritatea” nu l-a ocolit. Toate ţările din Uniune înţeleseseră că la cârma Blocului Roşu se instalase un personaj mult mai potrivit unui ospiciu, decât în funcţia pe care o ocupa. Pe Viorin nu-l interesa deloc impresia pe care o lăsase; de mic se învăţase cu umilinţă şi cu urmările abuzurilor la care fusese supus timp îndelungat. Ştia doar care era misiunea sa, motivul pentru care primise demnităţile de care dispunea: el trebuia să implementeze stalinismul „cu faţă umană”, pe cât posibil, pentru o foarte lungă perioadă de timp; acesta era testamentul politic pe care Nelu dorea să-l lase locatarilor proşti din Blocul Roşu.


Mahalaua blocului aştepta zilnic să-l vadă iar pe Viorin. Şi ei ştiau că minte ordinar, dar era unul de-al lor; şi ei îi minţeau pe „gabori”, aşa că îl înţelegeau perfect. Din ce în ce mai mult, Viorin devenea administratorul golanilor de cea mai joasă speţă şi tot mai puţin al oamenilor. Întreaga sa energie era concentrată pe spectacol. În felul ăsta, presa se axa pe golăniile sale şi nu mai băga de seamă nici ce se petrece la „Taverna lui Petar” şi nici maniera în care sunt deturnate sume uriaşe de la buget. Nici Viorin nu stătea cu mâinile în sân, el manevrând subteran diverse sfori care să-i aducă nişte comisioane uriaşe; că doar nu rămânea administrator până la adânci bătrâneţi. Jaful era aproape total, dar locatarii erau mulţumiţi... Şomajul creştea, la fel şi preţurile, salariile rămâneau mici, dar în declaraţiile triumfaliste ale lui Viorin lucrurile stăteau exact invers, cum de altfel se scurgea şi viaţa sa: în alte dimensiuni psihice spaţio-temporale. Golanilor blocului, foştilor protectori ai administratorului de azi le era suficient să aibă litra de trăscău asigurată şi o poliţie comunitară mult mai indulgentă, că în rest ştiau ei ce au de făcut: într-o asociaţie în care administratorul şi cartelul său fură de rup, şi derbedeii ei au destule ponturi de pe urma cărora să-şi asigure traiul fără a fi nevoiţi să muncească. Anarhia devenea tot mai evidentă, spre satisfacţia lui Nelu, cel care de la o zi la alta simţea că visul său de bolşevic bătrân e pe cale de a deveni realitate.


                          - va urma -






Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

miercuri, 9 octombrie 2013

Secrete arzătoare (XXVIII)

 Partidul lui Viorin era condus în realitate de Nelu. Acesta spusese chiar că-l va abandona doar prin deces, partidul comunist fiind toată viaţa sa. Îl preluase prin asasinat, la fel ca şi predecesorii săi încă de la înfiinţare şi-l făcuse să se răspândească peste tot. Adaptând stalinismul la vremurile moderne şi nereuşind să devină "despot luminat", Nelu s-a gândit că foarte bine i-ar prinde să facă şi alte partide obediente comuniştilor. A aprobat (la comunişti exista practica aprobării a orice : să vorbeşti, să deschizi o afacere, să critici etc.) apariţia unor formaţiuni politice considerate de el strategice, unele care să ia numele unor partide istorice de multă vreme desfiinţate. Le-a populat cu comunişti vopsiţi în anticomunişti şi şi-a văzut de preşedinţia asociaţiei de locatari. Nimeni nu mişca în front fără acceptul lui Nelu, cel care încă de la început a acaparat toate structurile de stat şi le-a subordonat prin angajări -  partidului său iubit.

Timpul a trecut şi "lupii tineri" ai partidului au început să dea semne de independenţă faţă de bătrânul stalinist. Necruţător, Nelu i-a cârpit de nu s-au văzut, dar a acceptat că prezenţa sa în fruntea partidului nu făcea o reclamă prea bună, mai ales când se hotărâse că e mai bine ca partidul să se "fardeze" pe ici, pe colo, atât cât să pară orice altceva, dar nu un partid comunist. Din umbră, Nelu stăpânea cu mână de fier toate cadrele importante, fie că ei erau baroni locali deveniţi astfel prin furt, fie că erau doar angajaţi în posturi strategice şi foarte bine plătite. Sub umbrela lui politică, infracţiunile au proliferat ameţitor. O firmă de aviaţie, fostă de stat şi devenită privată fără a fi prea limpede cum, avea piloţi militari şi firma offshore în Africa de Sud, firmă prin care derulau contracte grase fără a plăti taxe la stat. Mircea, la rândul lui, îşi trăsese şi firme, dar şi terenuri de o excepţională valoare, plătind mai nimic, îşi făcuse şi el partid (în fapt, el era partidul care mai avea câţiva membri, căţei linguşitori ai marelui infractor) şi începuse să viseze la puterea totală autoritară. Visa el, dar visul lui nu avea cum să capete contur cât timp trăia Nelu ; un turnător ordinar dovedit, cum era de fapt Mircea, n-avea de unde să priceapă modul de gândire al bătrânul rusofil… Degeaba făcuse el pactul cu ruşii, că Nelu era mai mare în grad, aşa că ar fi trebuit să rămână umil şi să nu-l mai considere pe tătuc – un pensionar oarecare, o bunicuţă a partidului comunist.

Cel mai bun exemplu, Mircea îl avea în preajma… Deşi trecuse de 90 de ani, iar gurile rele susţineau că trecuse chiar suta, Petar era încă verde şi-l coordona cu precizia celui care terminase Academia Militară de la Moscova. Petar nu era român, ci sârb şi spunea cui dorea să-l asculte că el trecuse Dunărea înot, fugind după o rusoaică. Fapta a fost atât de gravă, încât Petar a fost condamnat la moarte ; asta spunea el, peste tot în presa care-i aparţinea lui Mircea. Adevărul era o idee diferit… Petar venise, doar că direct de la Moscova, trimis de Stalin personal. Ajungând în ţara ce-i va deveni de adopţie, fireşte că bolşevicii autohtoni i-au pus totul la dispoziţie, începând cu vila din Dorobanţi şi terminând cu funcţiile în comitetul central al partidului. Nici când Stalin a avut bunul simţ să moară, Petar n-a pierdut nimic din privilegiile unui trimis sovietic într-o ţară vasală, asta pentru că doar liderul murise, nu şi serviciul din care se pleacă într-un singur fel : pe hornul înalt al crematoriului uman. Apropiatul lui Mircea "uitase" să-i furnizeze un "detaliu" şi anume relaţia apropiată, conspirativă, informativă şi nu numai, dintre el şi… Nelu. Cei doi conspiraseră strâns pentru a-l elimina de la conducerea Blocului Roşu pe fostul secretar general al partidului, cel sumar "judecat" şi în grabă executat. După ce conducerea asociaţiei de locatari a fost asumată cu forţa şi prin asasinat de către Nelu, acesta a făcut un statut nou, util lui şi partidului. Cum şade bine oricărui stalinist, colaboratorii săi au fost recompensaţi cu posturi grase, funcţii importante şi afaceri private bănoase, toate din banii statului. În plus, cu toţii au fost decoraţi cu "Ordinul Serviciul Credincios în Slujba Blocului Roşu", pentru obedienţa dovedită faţă de "prietenul de la Răsărit" şi reprezentanţii săi. Printre decoraţi, fireşte, se afla şi Petar, dar şi mulţi alţi colaboraţionişti ce jucaseră comedia Revoluţiei.


Viorin îi privea cuminte ca un pisic pe toţi cei care se perindau pe la uşa lui Nelu, ignorând complet ca şi el era pe acolo ; nu-l deranja pe derbedeu, dar un pic de orgoliu mai că-l chinuia… O singură dată îl criticase public pe bătrânul sovietic, pe vremea când considera că Nelu e doar un pensionar de partid, unul pe care îl poate scoate în vitrină în zilele de sărbătoare, dar scatoalca încasată drept răspuns i-a arătat limpede ce rol are el în partidul comunist al cărui preşedinte era : nici unul. Până atunci, sărmanul înapoiat mintal îşi imaginase că a devenit mare şi tare, când el era de fapt un… nimic cu moţ. Se împăcase cu gândul că încă nu venise vremea să conducă, aşa că Viorin nu pierdea nici o ocazie să apară în presă, să facă valuri şi să mintă mai josnic ca oricând, aşteptând nerăbdător decesul adevăratului preşedinte care se încăpăţâna să nu moară. Până acolo mai era, dar Viorin nu ştia, boala sa psihică făcându-i imposibilă percepţia corectă a realităţii. 


                                  - va urma -





Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

marți, 8 octombrie 2013

Secrete arzătoare (XXVII)

 Toate se anunţau a fi foarte bune pentru Viorin şi încă şi mai bune pentru partidul său comunist ce dezvolta idei din ce în ce mai asemănătoare bolşevismului sovietic, condimentate pe alocuri de un cheguevarism de cartier... Da, ar fi fost bune dacă nu ar fi existat şi Justiţia... Această doamnă cu ochii legaţi nu părea să fi citit "Capitalul" lui Marx, aşa că nu avea de unde să ştie că "lupta de clasă" se duce furând bani de la buget şi că un comunist care nu fură e un comunist mort. Neştiutoare şi complet neinstruită, coana Justiţia s-a pus pe capul lui Andrei, spre uimirea prost simulată a lui Viorin. Mitomanul de partid nu înţelegea ce făcuse atât de grav Andrei, încât să fie judecat atât de aspru?! Îşi amintea prea bine de Andrei şi de gingăşia cu care îl trata de fiecare dată în intimitatea lor promiscuă şi nu i se părea deloc în regulă ca acesta să fie condamnat şi chiar la o pedeapsă cu executare. Într-un fel, pe Viorin îl ciupea un pic şarpele geloziei; la puşcărie erau atâţia băieţi chipeşi, iar Andrei, o ştia, era vulnerabil la farmecele unui băiat bine făcut. Hotărât lucru, din poziţia sa de preşedinte de partid şi de administrator al Blocului Roşu, Viorin trebuia să facă orice e omeneşte posibil pentru a-l scăpa pe dragul de Andrei de ispitele de la închisoare.

Întreg partidul s-a mobilizat revoluţionar la chemarea lui Viorin... Cu toţii au făcut un scut uman virtual în jurul fostului administrator atât de greu încercat acum. Legea dispăruse din discursul lor şi doar legea lor, a  caizilor politici, a baronilor locali, acea lege era singura care conta. Disperarea lor era evidentă, mai ales că nu ştiau dacă nu cumva Andrei va începe să-şi dea drumul la gură pentru a avea un tratament mai blând sau o pedeapsă mai scurtă. Înainte de orice grijă pentru fostul lor preşedinte şi chiar înainte de grija carnală a lui Viorin se aflau grijile pentru viitorul propriilor destine ce nu se vedeau deloc prea limpede. Cu obedienţa obişnuită faţă de conducerea partidului, cu toţii au lansat acuzele cele mai inepte la adresa adversarilor politici şi a preşedintelui asociaţiei de locatari, fără să realizeze că ei sunt la putere şi deci era hilar să acuze diverse ingerinţe politice la care tot apelau pentru a justifica opoziţia lor la condamnarea lui Andrei. Nu le păsa de nimeni, nu-i interesa că se făceau de râs într-un mod ce făcea deliciul presei libere, important era să fie ei la adăpost. Să-l scape de puşcărie n-au reuşit (erau şi destul de reduşi intelectual, ca orice derbedei), dar au fost capabili să ofere astfel un subiect gras presei internaţionale care n-a ezitat să-i califice drept complici ai proaspătului puşcăriaş. De la scandalul copierii lucrării de diplomă, unde personajul central fusese Viorin, din Costa de Fildeş şi Nigeria şi până în Thailanda sau Mongolia, presa mondială nu mai avusese şansa unui subiect atât de grosolan, unul ce se preta la a fi tratat in extenso timp de cel puţin o săptămână.

Toate încercările comuniştilor de a-l scăpa pe Andrei de puşcărie au fost zadarnice. Au mai vorbit o vreme cu o nedisimulată îngrijorare, au mai făcut apel la "ţărişoara" care era, spuneau ei, ameninţată de dictatură pentru că unul de-al lor intrase la puşcărie tocmai când veniseră la putere, apoi au tăcut osteniţi de marele efort "telectual". Andrei şi-a găsit odihna în braţele musculoase ale vieţașilor, iar Viorin a rămas să-i ducă dorul şi să protesteze aiuristic împotriva a nu se ştie ce; parcă nici minciunile alea grosolane, grobiene chiar, nu-i mai veneau ca mai demult. În mod vizibil, Viorin era foarte afectat, mai afectat de separarea de Andrei decât fusese când "oamenii răi" şi invidioşi pe poziţia câştigată prin munca de alcov – îl acuzau că îşi copiase lucrarea. Şi ce dacă a copiat-o? Şi copiatorul o face şi nimeni nu-i mai reproşează... "Bine" educat de partid, doctorul în mitomanie le râdea tâmp şi le plasa glumiţe bulevardiere tutror celor care-l întrebau ce poate comenta despre furtişagul său intelectual. Ce ştiu ei, se gândea el în timp ce reporterii îl încolţeau cu întrebările... Dacă le-ar spune că nici masterate n-are şi că nici facultatea n-a terminat-o la stat, ce ar mai spune aceşti răuvoitori plătiţi, fără îndoială, de către "duşmanul său de clasă", preşedintele asociaţiei?! Andrei îi spusese să treacă zâmbitor peste orice acuze, să mintă oricât de josnic, amintindu-i vorbele lui Eminescu: "Calomniaţi, calomniaţi, calomniaţi cât mai mult; până la urmă se va găsi cineva să vă creadă" şi, cum de proşti nu ducea lipsă Blocul Roşu, minciuna josnică devenea astfel armă politică absolut permisă în partidul comunist.

Încarcerarea lui Andrei a rupt şi ultima legătură a lui Viorin cu realitatea. Rămânea doar un preşedinte de partid pe care nu-l asculta nimeni (deşi femeile de serviciu de la sediul central îl salutau cu umilinţă) şi un administrator incapabil să gestioneze ceva. Fireşte că greii partidului au sesizat deruta psihică în care se afla tânărul lor preşedinte formal, dar ştiau că au nevoie de el aşa că nu l-au deranjat nici măcar cu un gest; unde mai găseau ei un individ capabil să mintă în asemenea hal? Că el era zdruncinat psihic încă din naştere şi că închiderea lui Andrei i-a frânt şi ultima fărâmă de rezistenţă mintală, asta nu-i interesa; "partidul e în tot şi-n toate" şi "nimic fără partid" erau devizele lansate de Nelu Cucuvelu’, fostul student moscovit, devenit şi el la absolvire colonel, pentru ca mai apoi, după reorganizarea partidului pe baze noi, staliniste, el să devină nu un kappo, ci un guru al partidului comunist devenit socialist doar ca denumire. Viorin respecta toate ordinele venite de la Nelu, mai ales că știa un mare adevăr : Nelu nu doarme, el doar se odihnește…



                               - va urma -







Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.