În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot
întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu
libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus,
valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia
libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia,
familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul
interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii
puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte
puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului,
instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără
avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca
fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie,
conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate,
solidaritate, progres, nesupunere/frondă.
Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de
dreapta:
1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de
valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;
2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;
3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;
4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două
intrând în conflict;
5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o
compun;
6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul,
organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul,
forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa
contemplativă”).
În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se
văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta
trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în
folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul
economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului
decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările
anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de
guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor
economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să
nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş
de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de
stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar
şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă,
investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită
pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru
că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o
parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai
generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi
progresiv.
În acest climat economic nedorit, viitorul nu
e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii
economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul
rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se
vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre
campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit
primar de sector. Anul ăsta e compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în
discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar
susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va
avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor.
Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare
şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată
să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va
mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua
natură, aşa că vor încerca şi în acest an o lovitură de stat, singura capabilă
să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu vor că alegerile prezidenţiale să se
desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de
toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial
pentru o marionetă de-a lor. Un M. R. Ungureanu ca preşedinte (şi cel mai
probabil el va fi) ar însemna moartea lor politică, cu toată unificarea de azi
a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai
dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla
stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre
economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care
le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...
În aceste condiţii, falimentul stangii
comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în
celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost
el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a
dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate
printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate
fără aplicare practică”.
2 comentarii:
Dictatura e opusul anarhiei! :)
Asa e! Deocamdata e anarhie, iar daca oamenii nu se trezesc, vom trece in partea cealalta. Comunistii se folosesc de ideile democratice pana iau puterea deplina, pt ca alta maniera de guvernare nu stiu. Apoi...
Trimiteți un comentariu