Partidul lui Viorin era condus în realitate de Nelu. Acesta spusese
chiar că-l va abandona doar prin deces, partidul comunist fiind toată viaţa sa.
Îl preluase prin asasinat, la fel ca şi predecesorii săi încă de la înfiinţare şi-l
făcuse să se răspândească peste tot. Adaptând stalinismul la vremurile moderne
şi nereuşind să devină "despot luminat", Nelu s-a gândit că foarte
bine i-ar prinde să facă şi alte partide obediente comuniştilor. A aprobat (la
comunişti exista practica aprobării
a orice : să vorbeşti, să deschizi o afacere, să critici etc.) apariţia
unor formaţiuni politice considerate de el strategice, unele care să ia numele
unor partide istorice de multă vreme desfiinţate. Le-a populat cu comunişti
vopsiţi în anticomunişti şi şi-a văzut de preşedinţia asociaţiei de locatari.
Nimeni nu mişca în front fără acceptul lui Nelu, cel care încă de la început a
acaparat toate structurile de stat şi le-a subordonat prin angajări - partidului său iubit.
Timpul a trecut şi "lupii tineri" ai partidului au început
să dea semne de independenţă faţă de bătrânul stalinist. Necruţător, Nelu i-a
cârpit de nu s-au văzut, dar a acceptat că prezenţa sa în fruntea partidului nu
făcea o reclamă prea bună, mai ales când se hotărâse că e mai bine ca partidul
să se "fardeze" pe ici, pe colo, atât cât să pară orice altceva, dar
nu un partid comunist. Din umbră, Nelu stăpânea cu mână de fier toate cadrele
importante, fie că ei erau baroni locali deveniţi astfel prin furt, fie că erau
doar angajaţi în posturi strategice şi foarte bine plătite. Sub umbrela lui
politică, infracţiunile au proliferat ameţitor. O firmă de aviaţie, fostă de
stat şi devenită privată fără a fi prea limpede cum, avea piloţi militari şi
firma offshore în Africa de Sud, firmă
prin care derulau contracte grase fără a plăti taxe la stat. Mircea, la rândul lui, îşi trăsese şi firme, dar şi terenuri de o excepţională valoare,
plătind mai nimic, îşi făcuse şi el partid (în fapt, el era partidul care mai
avea câţiva membri, căţei linguşitori ai marelui infractor) şi începuse să
viseze la puterea totală autoritară. Visa el, dar visul lui nu avea cum să
capete contur cât timp trăia Nelu ; un turnător ordinar dovedit, cum era
de fapt Mircea, n-avea de unde să priceapă modul de gândire al bătrânul rusofil… Degeaba făcuse el pactul cu ruşii, că Nelu era mai
mare în grad, aşa că ar fi trebuit să rămână umil şi să nu-l mai considere pe
tătuc – un pensionar oarecare, o bunicuţă a partidului comunist.
Cel mai bun exemplu, Mircea îl avea în preajma… Deşi trecuse de 90 de
ani, iar gurile rele susţineau că trecuse chiar suta, Petar era
încă verde şi-l coordona cu precizia celui care terminase Academia Militară de
la Moscova. Petar nu era român, ci sârb şi spunea cui dorea să-l asculte că el
trecuse Dunărea înot, fugind după o rusoaică. Fapta a fost atât de gravă, încât
Petar a fost condamnat la moarte ; asta spunea el, peste tot în presa care-i
aparţinea lui Mircea. Adevărul era o idee diferit… Petar venise, doar că direct
de la Moscova, trimis de Stalin personal. Ajungând în ţara ce-i va deveni
de adopţie, fireşte că bolşevicii autohtoni i-au pus totul la dispoziţie,
începând cu vila din Dorobanţi şi terminând cu funcţiile în
comitetul central al partidului. Nici când Stalin a avut bunul simţ să moară,
Petar n-a pierdut nimic din privilegiile unui trimis sovietic într-o ţară
vasală, asta pentru că doar liderul murise, nu şi serviciul din care se pleacă
într-un singur fel : pe hornul înalt al crematoriului uman. Apropiatul lui
Mircea "uitase" să-i furnizeze un "detaliu" şi anume
relaţia apropiată, conspirativă, informativă şi nu numai, dintre el şi… Nelu.
Cei doi conspiraseră strâns pentru a-l elimina de la conducerea Blocului Roşu
pe fostul secretar general al partidului, cel sumar "judecat" şi în grabă
executat. După ce conducerea asociaţiei de locatari a fost asumată cu forţa şi
prin asasinat de către Nelu, acesta a făcut un statut nou, util lui şi
partidului. Cum şade bine oricărui stalinist, colaboratorii săi au fost
recompensaţi cu posturi grase, funcţii importante şi afaceri private bănoase,
toate din banii statului. În plus, cu toţii au fost decoraţi cu "Ordinul
Serviciul Credincios în Slujba Blocului Roşu", pentru obedienţa dovedită
faţă de "prietenul de la Răsărit" şi reprezentanţii săi. Printre
decoraţi, fireşte, se afla şi Petar, dar şi mulţi alţi colaboraţionişti ce
jucaseră comedia Revoluţiei.
Viorin îi privea cuminte ca un pisic pe toţi cei
care se perindau pe la uşa lui Nelu, ignorând complet ca şi el era pe
acolo ; nu-l deranja pe derbedeu, dar un pic de orgoliu mai că-l chinuia…
O singură dată îl criticase public pe bătrânul sovietic, pe vremea când
considera că Nelu e
doar un pensionar de partid, unul pe care îl poate scoate în vitrină în zilele
de sărbătoare, dar scatoalca încasată drept răspuns i-a arătat limpede ce rol
are el în partidul comunist al cărui preşedinte era : nici unul. Până
atunci, sărmanul înapoiat mintal îşi imaginase că a devenit mare şi tare, când
el era de fapt un… nimic cu moţ. Se împăcase cu gândul că încă nu venise vremea
să conducă, aşa că Viorin nu pierdea nici o ocazie să apară în presă, să facă
valuri şi să mintă mai josnic ca oricând, aşteptând nerăbdător decesul
adevăratului preşedinte care se încăpăţâna să nu moară. Până acolo mai era, dar
Viorin nu ştia, boala sa psihică făcându-i imposibilă percepţia corectă a
realităţii.
- va urma -
Această
producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
Orice asemănare cu
persoane sau fapte reale este întâmplătoare.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu