Enciclopediae

miercuri, 9 octombrie 2013

Secrete arzătoare (XXVIII)

 Partidul lui Viorin era condus în realitate de Nelu. Acesta spusese chiar că-l va abandona doar prin deces, partidul comunist fiind toată viaţa sa. Îl preluase prin asasinat, la fel ca şi predecesorii săi încă de la înfiinţare şi-l făcuse să se răspândească peste tot. Adaptând stalinismul la vremurile moderne şi nereuşind să devină "despot luminat", Nelu s-a gândit că foarte bine i-ar prinde să facă şi alte partide obediente comuniştilor. A aprobat (la comunişti exista practica aprobării a orice : să vorbeşti, să deschizi o afacere, să critici etc.) apariţia unor formaţiuni politice considerate de el strategice, unele care să ia numele unor partide istorice de multă vreme desfiinţate. Le-a populat cu comunişti vopsiţi în anticomunişti şi şi-a văzut de preşedinţia asociaţiei de locatari. Nimeni nu mişca în front fără acceptul lui Nelu, cel care încă de la început a acaparat toate structurile de stat şi le-a subordonat prin angajări -  partidului său iubit.

Timpul a trecut şi "lupii tineri" ai partidului au început să dea semne de independenţă faţă de bătrânul stalinist. Necruţător, Nelu i-a cârpit de nu s-au văzut, dar a acceptat că prezenţa sa în fruntea partidului nu făcea o reclamă prea bună, mai ales când se hotărâse că e mai bine ca partidul să se "fardeze" pe ici, pe colo, atât cât să pară orice altceva, dar nu un partid comunist. Din umbră, Nelu stăpânea cu mână de fier toate cadrele importante, fie că ei erau baroni locali deveniţi astfel prin furt, fie că erau doar angajaţi în posturi strategice şi foarte bine plătite. Sub umbrela lui politică, infracţiunile au proliferat ameţitor. O firmă de aviaţie, fostă de stat şi devenită privată fără a fi prea limpede cum, avea piloţi militari şi firma offshore în Africa de Sud, firmă prin care derulau contracte grase fără a plăti taxe la stat. Mircea, la rândul lui, îşi trăsese şi firme, dar şi terenuri de o excepţională valoare, plătind mai nimic, îşi făcuse şi el partid (în fapt, el era partidul care mai avea câţiva membri, căţei linguşitori ai marelui infractor) şi începuse să viseze la puterea totală autoritară. Visa el, dar visul lui nu avea cum să capete contur cât timp trăia Nelu ; un turnător ordinar dovedit, cum era de fapt Mircea, n-avea de unde să priceapă modul de gândire al bătrânul rusofil… Degeaba făcuse el pactul cu ruşii, că Nelu era mai mare în grad, aşa că ar fi trebuit să rămână umil şi să nu-l mai considere pe tătuc – un pensionar oarecare, o bunicuţă a partidului comunist.

Cel mai bun exemplu, Mircea îl avea în preajma… Deşi trecuse de 90 de ani, iar gurile rele susţineau că trecuse chiar suta, Petar era încă verde şi-l coordona cu precizia celui care terminase Academia Militară de la Moscova. Petar nu era român, ci sârb şi spunea cui dorea să-l asculte că el trecuse Dunărea înot, fugind după o rusoaică. Fapta a fost atât de gravă, încât Petar a fost condamnat la moarte ; asta spunea el, peste tot în presa care-i aparţinea lui Mircea. Adevărul era o idee diferit… Petar venise, doar că direct de la Moscova, trimis de Stalin personal. Ajungând în ţara ce-i va deveni de adopţie, fireşte că bolşevicii autohtoni i-au pus totul la dispoziţie, începând cu vila din Dorobanţi şi terminând cu funcţiile în comitetul central al partidului. Nici când Stalin a avut bunul simţ să moară, Petar n-a pierdut nimic din privilegiile unui trimis sovietic într-o ţară vasală, asta pentru că doar liderul murise, nu şi serviciul din care se pleacă într-un singur fel : pe hornul înalt al crematoriului uman. Apropiatul lui Mircea "uitase" să-i furnizeze un "detaliu" şi anume relaţia apropiată, conspirativă, informativă şi nu numai, dintre el şi… Nelu. Cei doi conspiraseră strâns pentru a-l elimina de la conducerea Blocului Roşu pe fostul secretar general al partidului, cel sumar "judecat" şi în grabă executat. După ce conducerea asociaţiei de locatari a fost asumată cu forţa şi prin asasinat de către Nelu, acesta a făcut un statut nou, util lui şi partidului. Cum şade bine oricărui stalinist, colaboratorii săi au fost recompensaţi cu posturi grase, funcţii importante şi afaceri private bănoase, toate din banii statului. În plus, cu toţii au fost decoraţi cu "Ordinul Serviciul Credincios în Slujba Blocului Roşu", pentru obedienţa dovedită faţă de "prietenul de la Răsărit" şi reprezentanţii săi. Printre decoraţi, fireşte, se afla şi Petar, dar şi mulţi alţi colaboraţionişti ce jucaseră comedia Revoluţiei.


Viorin îi privea cuminte ca un pisic pe toţi cei care se perindau pe la uşa lui Nelu, ignorând complet ca şi el era pe acolo ; nu-l deranja pe derbedeu, dar un pic de orgoliu mai că-l chinuia… O singură dată îl criticase public pe bătrânul sovietic, pe vremea când considera că Nelu e doar un pensionar de partid, unul pe care îl poate scoate în vitrină în zilele de sărbătoare, dar scatoalca încasată drept răspuns i-a arătat limpede ce rol are el în partidul comunist al cărui preşedinte era : nici unul. Până atunci, sărmanul înapoiat mintal îşi imaginase că a devenit mare şi tare, când el era de fapt un… nimic cu moţ. Se împăcase cu gândul că încă nu venise vremea să conducă, aşa că Viorin nu pierdea nici o ocazie să apară în presă, să facă valuri şi să mintă mai josnic ca oricând, aşteptând nerăbdător decesul adevăratului preşedinte care se încăpăţâna să nu moară. Până acolo mai era, dar Viorin nu ştia, boala sa psihică făcându-i imposibilă percepţia corectă a realităţii. 


                                  - va urma -





Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu