Boala lui Viorin avansa cu rapiditate, fără ca el să-şi dea seama.
Personalitatea sa bipolară îl făcea să dea declaraţii şocante, declaraţii care
erau simultan pro şi contra unei idei. Laşitatea sa ieşea în
evidenţă doar atunci când trebuia să-şi asume o responsabilitate; atunci era
atât de hotărât, încât ca preşedinte de partid era de acord cu acea
responsabilitate, dar ca administrator era complet împotrivă. Devenise un
caraghios de care râdea toată lumea şi încerca să mai ostoiască
hohotele de râs prin ieşirile sale bulevardiere din care răzbătea vulgaritatea
cea mai josnică a sodomiei de plăcere. Încercările sale de a părea ferm, cu
principii (fie ele doar declarative), un „dur” al cartelului pe care-l conducea
formal nu făceau decât să-l afunde şi mai rău în mocirla care începuse să-i
devină familiară.
Comuniştii stalinişti rebotezaţi formal „socialişti” ştiau că doar
puterea absolută li se potriveşte şi nimic mai puţin. Era de notorietate că
doar puterea discreţionară o puteau exercita, ei fiind complet incapabili să
înţeleagă noţiuni ca „democraţie”, „libertate de exprimare”, „stat de
drept” etc. Ca urmare, Viorin n-a stat pe gânduri şi imediat ce a devenit
administrator a trecut la schimbarea tuturor structurilor care pe comunişti îi
încurcau în activitate. Nimic nu trebuia să rămână de la administraţia
anterioară, ca să nu reediteze episodul cu Andrei, cel care pierduse
preşedinţia şi, ca urmare, partidul comunist – administrarea Blocului Roşu. Da,
ştiau să vorbească despre democraţie, chiar fără să-i înţeleagă sensul, despre
libertatea de a face „ceea ce e bine”, dar fără a aminti pentru cine şi despre
statul de drept, cel care le dădea lor privilegii strâmbe ce se hrăneau cu
drepturile încălcate ale celorlalţi locatari.
În timp ce le vorbeau mincinos locatarilor idiotizaţi, Viorin şi
complicii săi de partid violau principalele instituţii ale asociaţiei de
locatari. Planul lor era simplu: era obligatoriu să acapareze puterea prin
orice mijloace, repede şi definitiv; destul timp cochetaseră cu democraţia,
folosind acea idee „genială” a lui Nelu – „democraţia originală a despotului
luminat”. Ani de zile au furat şi minţit ordinar (poate nu chiar ca Viorin,
dar remarcabil totuşi) admiţând că se poate şi să piardă puterea directă, dar
toate au un sfârşit! De acum nu mai aveau nevoie să simuleze democraţia pentru
că nici locatarii nu mai ştiau precis ce e aia. Aveau puterea şi erau hotărâţi
să n-o mai piardă! Ştiau că faptele pe care le comiteau vor stârni reacţii
internaţionale dure, dar nu le păsa; marele „prieten
de la Răsărit” era preferat unei Europe care oricum nu-i lăsa deloc să fure...
Că asta însemna trădare era insignifiant; internaţionalismul lor socialist era
„modern” şi „progresist”, nu ca „naţionalismul” înfierat de Nelu încă de la
Revoluţie... Atât de bine înfierat, încât şi în ziua de azi locatarii proști ai
Blocului Roşu se fereau ca de dracu’ să fie calificaţi drept naţionalişti.
De-a lungul timpului, a fi comunist, deci criminal, hoţ şi sperjur devenise un
titlu de glorie printre cei cu intelectul creţ ca-n palmă, pe când
„naţionalist” era o ruşine, o dezonoare ce numai comuniştii vechi o meritau,
spunea Nelu, el însuşi un „liber cugetător” din vechea gardă bolşevică de
inspiraţie stalinistă. Proștii nu realizau că acuzele de „comunism” pe care le
aruncau în stânga şi-n dreapta actualii socialişti aflaţi în campanie de
„rebrenduire ideologică” nu erau decât ipocriziile fioroase ale unor
jivine politice în stare de orice, doar să posede discreţionar întreg Blocul
Roşu.
Cu toată ofensiva lansată de comunişti împotriva asociaţiei de
locatari şi a organismelor ei fundamentale, locatarii blocului au avut noroc...
Noroc, pentru că exista şi un Viorin care să încurce iţele în partidul
comunist. Imaginarul sau psihotic, frustrările sale deseori furibund
manifestate şi orgoliul nulităţii care se crede „cineva”, toate şi-au dat mâna
pentru ca în partid
să înceapă dihonia. „Lupii tineri” şi obsedaţi din grupul lui Viorin se opunea
timid grupului baronilor cu vechime şi putere în partid. Chiar dacă formal
exista o
înţelegere de suprafaţă între cele două grupuri, în profunzime cele două tabere
îşi ascuţeau cuţitele lungi ale celor învăţaţi cu asasinatele politice. Lui Viorin i
se pregătea sacrificiul, greii partidului refuzând să vadă în el altceva decât
fusese încă de la început: un „nimic cu moţ” care trebuie să execute fără
comentarii ceea ce „artizanii” partidului puneau la cale. Când maladia lui
Viorin l-a împiedicat să vadă realitatea, el imaginându-se preşedinte de
asociaţie şi satrap de partid, tot atunci şi-a început el şi sfârşitul politic.
Undeva, în umbră, Nelu aştepta răbdător rezultatele; doar nu era să-l lase în
viaţă pe măscăriciul care îi dusese în derizoriu partidul sau iubit. Viorin îşi
făcuse treaba şi era momentul să părăsească scena politică. Cum se întâmpla asta, nu
era treaba lui Nelu, ci a locotenenţilor săi, şi ei ocupaţi până peste
cap cu dosarele penale în care erau inculpaţi din cauza incompetenţei şi a
bolii celui pe care îl puseseră preşedinte de partid.
Deşi profund afectat de boala necruţătoare ce-i ciugulea zilnic din
creierul şi aşa nu prea dezvoltat, Viorin era capabil să facă o evaluare; în
anii cât fusese preşedinte de partid şi apoi şi administrator, derbedeul din
Blocul Roşu reuşise să strângă nişte zeci de milioane. Între el şi Didina,
piţipoanca, era doar o mică, foarte mică diferenţă: de tarif şi de sumă
acumulată.
- va urma -
Această
producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
Orice asemănare cu
persoane sau fapte reale este întâmplătoare.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu