Enciclopediae

vineri, 11 octombrie 2013

Secrete arzătoare (XXX)

 Boala lui Viorin avansa cu rapiditate, fără ca el să-şi dea seama. Personalitatea sa bipolară îl făcea să dea declaraţii şocante, declaraţii care erau simultan pro şi contra unei idei. Laşitatea sa ieşea în evidenţă doar atunci când trebuia să-şi asume o responsabilitate; atunci era atât de hotărât, încât ca preşedinte de partid era de acord cu acea responsabilitate, dar ca administrator era complet împotrivă. Devenise un caraghios de care râdea toată lumea şi încerca să mai ostoiască hohotele de râs prin ieşirile sale bulevardiere din care răzbătea vulgaritatea cea mai josnică a sodomiei de plăcere. Încercările sale de a părea ferm, cu principii (fie ele doar declarative), un „dur” al cartelului pe care-l conducea formal nu făceau decât să-l afunde şi mai rău în mocirla care începuse să-i devină familiară.

Comuniştii stalinişti rebotezaţi formal „socialişti” ştiau că doar puterea absolută li se potriveşte şi nimic mai puţin. Era de notorietate că doar puterea discreţionară o puteau exercita, ei fiind complet incapabili să înţeleagă noţiuni ca „democraţie”, „libertate de exprimare”, „stat de drept” etc. Ca urmare, Viorin n-a stat pe gânduri şi imediat ce a devenit administrator a trecut la schimbarea tuturor structurilor care pe comunişti îi încurcau în activitate. Nimic nu trebuia să rămână de la administraţia anterioară, ca să nu reediteze episodul cu Andrei, cel care pierduse preşedinţia şi, ca urmare, partidul comunist – administrarea Blocului Roşu. Da, ştiau să vorbească despre democraţie, chiar fără să-i înţeleagă sensul, despre libertatea de a face „ceea ce e bine”, dar fără a aminti pentru cine şi despre statul de drept, cel care le dădea lor privilegii strâmbe ce se hrăneau cu drepturile încălcate ale celorlalţi locatari.

În timp ce le vorbeau mincinos locatarilor idiotizaţi, Viorin şi complicii săi de partid violau principalele instituţii ale asociaţiei de locatari. Planul lor era simplu: era obligatoriu să acapareze puterea prin orice mijloace, repede şi definitiv; destul timp cochetaseră cu democraţia, folosind acea idee „genială” a lui Nelu – „democraţia originală a despotului luminat”. Ani de zile au furat şi minţit ordinar (poate nu chiar ca Viorin, dar remarcabil totuşi) admiţând că se poate şi să piardă puterea directă, dar toate au un sfârşit! De acum nu mai aveau nevoie să simuleze democraţia pentru că nici locatarii nu mai ştiau precis ce e aia. Aveau puterea şi erau hotărâţi să n-o mai piardă! Ştiau că faptele pe care le comiteau vor stârni reacţii internaţionale dure, dar nu le păsa; marele „prieten de la Răsărit” era preferat unei Europe care oricum nu-i lăsa deloc să fure... Că asta însemna trădare era insignifiant; internaţionalismul lor socialist era „modern” şi „progresist”, nu ca „naţionalismul” înfierat de Nelu încă de la Revoluţie... Atât de bine înfierat, încât şi în ziua de azi locatarii proști ai Blocului Roşu se fereau ca de dracu’ să fie calificaţi drept naţionalişti. De-a lungul timpului, a fi comunist, deci criminal, hoţ şi sperjur devenise un titlu de glorie printre cei cu intelectul creţ ca-n palmă, pe când „naţionalist” era o ruşine, o dezonoare ce numai comuniştii vechi o meritau, spunea Nelu, el însuşi un „liber cugetător” din vechea gardă bolşevică de inspiraţie stalinistă. Proștii nu realizau că acuzele de „comunism” pe care le aruncau în stânga şi-n dreapta actualii socialişti aflaţi în campanie de „rebrenduire ideologică” nu erau decât ipocriziile fioroase ale unor jivine politice în stare de orice, doar să posede discreţionar întreg Blocul Roşu.

Cu toată ofensiva lansată de comunişti împotriva asociaţiei de locatari şi a organismelor ei fundamentale, locatarii blocului au avut noroc... Noroc, pentru că exista şi un Viorin care să încurce iţele în partidul comunist. Imaginarul sau psihotic, frustrările sale deseori furibund manifestate şi orgoliul nulităţii care se crede „cineva”, toate şi-au dat mâna pentru ca în partid să înceapă dihonia. „Lupii tineri” şi obsedaţi din grupul lui Viorin se opunea timid grupului baronilor cu vechime şi putere în partid. Chiar dacă formal exista o înţelegere de suprafaţă între cele două grupuri, în profunzime cele două tabere îşi ascuţeau cuţitele lungi ale celor învăţaţi cu asasinatele politice. Lui Viorin i se pregătea sacrificiul, greii partidului refuzând să vadă în el altceva decât fusese încă de la început: un „nimic cu moţ” care trebuie să execute fără comentarii ceea ce „artizanii” partidului puneau la cale. Când maladia lui Viorin l-a împiedicat să vadă realitatea, el imaginându-se preşedinte de asociaţie şi satrap de partid, tot atunci şi-a început el şi sfârşitul politic. Undeva, în umbră, Nelu aştepta răbdător rezultatele; doar nu era să-l lase în viaţă pe măscăriciul care îi dusese în derizoriu partidul sau iubit. Viorin îşi făcuse treaba şi era momentul să părăsească scena politică. Cum se întâmpla asta, nu era treaba lui Nelu, ci a locotenenţilor săi, şi ei ocupaţi până peste cap cu dosarele penale în care erau inculpaţi din cauza incompetenţei şi a bolii celui pe care îl puseseră preşedinte de partid.


Deşi profund afectat de boala necruţătoare ce-i ciugulea zilnic din creierul şi aşa nu prea dezvoltat, Viorin era capabil să facă o evaluare; în anii cât fusese preşedinte de partid şi apoi şi administrator, derbedeul din Blocul Roşu reuşise să strângă nişte zeci de milioane. Între el şi Didina, piţipoanca, era doar o mică, foarte mică diferenţă: de tarif şi de sumă acumulată.

                                          - va urma -




Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu