Enciclopediae

miercuri, 8 mai 2013

O aniversare cât o comemorare



 Pe 8 mai 1945 anglo-americanii anunţau capitularea necondiţionată a celui de-al Treilea Reich. O zi mai târziu semnau şi ruşii. Azi, lumea civilizată, Europa democratică aniversează sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, dar noi nu avem suficient aplomb să sărbătorim ; pentru România, sfârşitul războiului a însemnat şi începutul calvarului bolşevic. Deşi e inutil să ne gândim ce-ar fi fost dacă…, totuşi să vedem ce puteam câştiga şi ce am pierdut ; şi de ce.

Se spune că actul de la 23 august 1944 a scurtat războiul cu 6 luni ; pentru cine, că România decisese să iasă din alianţa cu Germania nazistă, iar Mareşalul Antonescu îi anunţase cavalereşte pe nemţi că interesul ţării reclama aceasta. În aprilie 1944, Antonescu îl trimite pe Barbu Stirbey la Cairo pentru a negocia ieşirea din război, în timp ce regele Mihai prin aghiotanţii săi conspirau cu Bodnăraş şi compania vânzarea ţării către « prietenul » de la Răsărit. Din nefericire, trimisul României la Cairo era rusofil, aşa că a făcut ce a putut să nu se întâmple nimic. Aşa cum era de aşteptat, negocierile nepurtate (sau purtate formal) n-au produs efecte, dar au oferit liniştea necesară conspiratorilor din ţară pentru a putea definitiva planul. Aşa a venit 23 august, cu anunţul mincinos al regelui care susţinea că România a semnat capitularea cu URSS ; o minciună ce a produs repede 20.000 de morţi din rândul armatei române dezarmate în faţa unor barbari dezlănţuiţi. Pe termen lung, morţii, familiile distruse, românii care au înfundat puşcăriile comuniste se vor ridica la sute de mii de victime inocente.


Mistificarea « scurtării războiului » funcţionează şi azi, iar Mihai se laudă cu decoraţia primită de la Stalin. Da, războiul a fost scurtat, dar acelaşi efect l-ar fi avut şi negocierea Mareşalului, care ţinea neapărat ca România să semneze o capitulare condiţionată, nu aşa cum s-a întâmplat după arestarea sa, o capitulare necondiţionată şi obligativitatea plăţii unor datorii de război uriaşe (12 septembrie 1944). Trădarea de la 23 august a avut şi alte urmări care nu apar transparent în istoria oficială ; mă întreb de ce ?... Printre « avantajele » actului, la loc de « cinste », imediat după martiriul românilor se află ocuparea de către bolşevicii ruşi a jumătate din Europa. Polonia şi Cehoslovacia (de două ori victime ale planurilor ruseşti), Ungaria, Ţările Baltice şi jumătate din Germania devin sateliţi ai Rusiei sovietice şi tratate ca feude personale ale diverşilor dictatori ce s-au perindat la Kremlin. Pentru că le-a permis ruşilor să treacă prin glonţ şi sabie femei, bătrâni etc. de peste tot pe unde au trecut prin Europa, Mihai a primit Ordinul Victoriei (« Pobeda ») şi prietenia sovieticilor, prietenie vizibilă şi azi şi, mai ales, mâine, pe 9 mai 2013 la Moscova.


Acestea sunt faptele. Poartă poporul român responsbilitatea actului de la 23 august ? Nu. Cu toate astea, oficialii germani de ieri şi de azi, nu uită să amintească maliţios că România… a « greşit »… Ei nu ştiu că gestul nu a fost al poporului şi nici unul dorit de popor, ci a fost rezultatul malversaţiunilor unui bâlbâit nu foarte dotat ca inteligenţă şi care împuşca astfel doi iepuri : se punea bine cu Stalin şi-i plătea aspru o poliţă Mareşalului Antonescu, cel care nu se deranja să-l bage în seamă. Că asta a costat vieţi şi destine şi că un popor întreg a fost 45 de ani prizonier în propria ţară, asta nu mai pare a avea importanţă pentru bâlbâit. În toate ieşirile sale publice în care a fonfăit discursuri scrise de alţii s-a exprimat despre ce nici mintea nu-ţi gândeşte, dar nici o vorbă de regret, de scuze, de iertare faţă de poporul pe care îl avea de păstorit şi pe care l-a mai trădat o dată şi în 1947, pe « un pumn de arginţi ».


Momâia fostă regală acceptă ca Ziua Independenţei naţionale să fie aşa cum au stabilit comuniştii, 9 mai, el având pe 10 mai, adevărata zi a Independenţei, doar o chermeză privată a fostului rege şi a familiei sale, zi în care împarte ilegal scuipători de care proștii se bucură că şi când ar fi decoraţii. Nu l-am auzit cerând să se revină la data reală, chiar dacă strămoşul lui, Carol I, a ales ca data Independenţei să fie şi zi a Casei Regale ; nu invers. Iată, şi după atâta vreme scursă de la trădările sale, Mihai mai găseşte ceva de trădat : Casa Regală, cea care a adus independenţa României şi cea care a făcut România Mare ; tot marele bine pe care Casa Regală l-a făcut ţării a fost făcut zdrenţe în ziua de 30 decembrie 1947, când Mihai a venit de la Peleş la Bucureşti cu actul de abdicare împăturit în patru şi pus cuminte în buzunarul de la piept.


Pe aceeași temă:

1 comentarii:

„Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”

Trimiteți un comentariu