Suntem o naţie nu foarte credincioasă, dar foarte încrezătoare
în „ce se spune”. Credem fără a cerceta, dar ignorăm orice dovadă ar putea
clinti un clişeu care ne-a fost imprimat. Politica ne-a subjugat cultura, iar
în şcoli se învaţă şi azi, ca un reflex al comodităţii de gândire, legende
istorice, culturale şi religioase.
În anii proletcultismului, o serie de şabloane
marcate politic au invadat cultura română, şi aşa destul de şubrezită în anii
prigoanei ruso-bolșevice. Am învăţat cu toţii despre daci/geţi şi ni s-a spus că
romanii le spuneau daci, iar grecii – geţi. Am înghiţit povestea şi am
perpetuat-o, fără să ştim că erau două triburi diferite şi în spaţii geografice
destul de îndepărtate unul de altul. Apoi s-a vorbit despre Decebal, glorificându-i
moartea, dar nimic mai mult; nimic despre el, nimic despre numele sau cu
origini feniciene şi asociat lui Baal, nimic despre formă de organizare statală.
Descălecările (de fapt se vorbeşte doar despre descălecarea Moldovei, că despre cea a
Valahiei nu) sunt acoperite de tăcere şi, mai ales, de legenda lui Dragoş şi Molda
(o altă invenţie).
Istoria noastră e plină de lucruri, evenimente şi
personaje asupra cărora ori nu se insistă, ori informaţia se cantonează într-un
soi de naţionalism de paradă. Să spunem că domnitorul Al. I. Cuza, principe
electiv, n-a fost deloc o victimă şi nici n-a fost dat jos de „monstruoasa
coaliţie”, ci a venit pe tron pentru a uni Principatele Române, ca urmare a
unei înţelegeri între Marile Puteri şi cu susţinerea lui Napoleon al III-lea.
El urma să stea pe tron şi să aplice reformele prevăzute pentru o perioadă de 7
ani, după care i-ar fi urmat un rege străin. Cei 7 ani au trecut, dar Cuza a
descoperit că puterea e dulce, aşa că a început să-şi pregătească băiatul
pentru a-i urma, ignorând înţelegerea care l-a adus pe tron. A fost înlăturat
după 7 ani şi două luni, fără a mai avea dreptul de a reveni în ţară pentru că îşi
călcase în picioare onoarea sa de colonel.
Peste timp, Titulescu a fost glorificat. Figura sa apărea
sistematic în cărţi, ziare şi reviste, la televizor şi în diverse manifestări.
Era unul dintre cei mai mari politicieni români din istorie. Nu s-a spus o vorbă
despre apropierea sa faţă de Moscova sovietică, nici despre vina pe care o
poartă în problema tezaurului României ce a luat calea Rusiei, deşi era limpede
pentru toţi politicienii români ai timpului că acolo puterea e deţinută de bolşevici.
Anual, de 23 august aveam programul binecunoscut de cădelniţări
„antifasciste”. Şi azi se ascunde realitatea referitoare la acea zi, deşi pe
alocuri martorii epocii o mărturisesc în memorii. Politica de ieri şi de azi
escamotează cu grijă adevărul. Nu se spune decât ceea ce poate manipula mai
bine un popor şi aşa nu foarte aplecat spre cultură. În fapt, actul de la 23
august a fost o conspiraţie, aşa cum toate revoluţiile romane moderne au fost,
o conspiraţie a regelui (pe atunci) Mihai şi a partidelor „istorice”, pe de o
parte şi a comuniştilor români(?) susţinuţi de Moscova. Împreună şi din motive
diferite fiecare, urmăreau debarcarea Mareşalului Antonescu şi preluarea
puterii în stat de catre forţele „progresiste”. Cât de progresiste
au fost ele s-a văzut: regele a anunţat mincinos că încheiase un tratat cu
URSS, tratat semnat abia trei săptămâni după ce Armata Roşie invadase ţara,
capitularea necondiţionată a României lăsând România pe mâna
ruşilor. Dar să nu uităm să ne amintim şi de un alt şablon: „actul de la 23
august a scurtat cu 6 luni al doilea război mondial”... Pentru cine l-a
scurtat? Pentru ruşii care ar fi întârziat, în absenţa lui, iar Europa şi ţările
Europei centrale şi de est n-ar mai fi cunoscut cizma rusească, ci democraţia
Aliaţilor.
Fără discuţie, Maniu şi Mihalache au fost nişte
martiri care şi-au găsit sfârşitul în gropi comune, ispăşind astfel vina de a
fi crezut în vorbele comuniştilor cu care anterior conspiraseră. Cu toate
astea, un alt şablon comunist al zilelor noastre face din ei nişte oameni de...
dreapta! Nu, nici unul nu a reprezentat un curent de dreapta, ci de stânga, amândoi.
PNŢ era un partid ţărănesc de nuanţă socialistă, iar liberalii au fost mereu de
stânga şi în opoziţie cu conservatorii, reprezentanţii dreptei.
După lovitura de stat din decembrie 1989 (şi ea
prezentată ca revoluţie), regimul comunist pro-sovietic care a preluat
conducerea ţării de la foştii lor stăpâni, a continuat imbecilizarea sistematică
a unui popor dispus să accepte tot ceea ce e frumos prezentat. Acest regim a „născut”
un fel de pluripartidism inexistent în alte ţări europene. Ca urmare, „despotul
luminat” a aprobat apariţia partidelor pe care astfel le putea controla, pentru
ca împreună cu ele să poată prezenta ţării şi lumii întregi că România
e o ţară democratică. În realitate, toată viaţa politică „democratică” a fost şi
este şi azi în prea mare măsură, o mistificare de cea mai joasă speţă, dar una
care prinde şi la proşti, dar şi la formatorii de opinie inocenţi (şi la
propriu, dar şi la figurat).
Jurnalişti şi politruci, cu toţii promovează, unii
inconştient, alţii foarte conştient, idei ce n-au legătură cu realitatea, nici
istoric şi nici ideologic sau doctrinar: „liberalii sunt de dreapta”. Suficienţa
jurnaliştilor este la fel de evidentă şi aici, ca şi atunci când ei se declară „monarhişti”,
fără a se documenta nici măcar dintr-o singură sursă credibilă, nicidecum din
trei surse independente. Apar „pe sticlă”, fac inconştient jocul puterii roşii,
iar apoi se miră că românii sunt proşti şi votează pentru o cinzeacă „socialistă”.
Păi cum să fie altfel şi cine să-i „deştepte”?
Postări
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu