Enciclopediae

sâmbătă, 28 decembrie 2013

"Marxismul şi doctrina liberalismului clasic"

 Adolphe Blanqui, protejatul lui Jean-Baptiste Say, a fost succesorul acestuia la catedra de economie politică de la Coservatoire des Arts et Métiers. Într-o lucrare publicată în anul 1837, care constituie, probabil, prima istorie a gândirii economice, el scria: “În toate revoluţiile s-au înfruntat, în permanenţă, doar două părţi opuse: cei ce doreau să trăiască din propria lor muncă şi cei ce doreau să trăiască din munca altora… Patricieni şi plebei, sclavi şi oameni liberi, guelfi şi ghibelini, roze albe sau roze roşii, cavaleri regalişti (partizanii regelui Charles I al Angliei, n. tr.) şi “capete rotunde” (partizanii lui Cromwell, n. tr.), liberali şi servili, sunt doar varietăţi ale aceleiaşi specii.” Blanqui explicitează imediat ceea ce el consideră a fi miza aceastor confruntări sociale: “Astfel, în unele ţări, lucrătorului îi este răpit fructul străduinţelor sale în numele intereselor de stat, prin mijlocirea taxelor; în altele, prin mijlocirea unor privilegii, cum ar fi considerarea muncii drept o concesiune regală, regalităţii cuvenindu-i-se astfel o răsplată pentru dreptul de a i te devota. Acelaşi abuz este reprodus, într-o formă mai indirectă, dar nu mai puţin opresivă, atunci când, prin mijlocirea taxelor vamale, statul împarte cu industriile priviliegiate câştigurile provenite din taxele impuse tuturor celor ce nu deţin privilegii.”

Însă Blanqui nu este nicidecum iniţiatorul acestui tip de analiză liberală a conflictului dintre clase; mai degrabă, putem afirma că el se integrează într-o mişcare de idei specifică cercurilor liberale în primele decade ale secolului al XIX-lea. Marx şi Engels cunoşteau existenţa a cel puţin câtorva dintre formele incipiente ale acestei noţiuni. Într-o scrisoare adresată în 1852 unuia dintre adepţii săi, Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirmă: “Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor.” Cei mai importanţi “istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry; doi ani mai târziu, el se va referi la Thierry numindu-l ”părinte al “luptei de clasă în istoriografia franceză”.


Filiaţia “burgeză” a teroriei marxiste a fost recunoscută dechis de succesorii imediaţi ai lui Marx. Spre sfârşitul vieţii sale, Engels sugera că atât de puţin importanţi sunt indivizii pentru istorie, în comparaţie cu marile forţe subterane ale societăţii, încât chiar dacă Marx nu ar fi existat, “concepţia materialistă asupra istoriei” ar fi fost descoperită de altcineva; afirmaţia sa se baza pe faptul că “Thierry, Mignet, Guizot şi toţi istoricii englezi dinainte de 1850” se îndreptau spre ea. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase “burghezia” – şi nu pe Marx – pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. 

Importanţa deosebită pe care gânditorii liberali de la Le Censeur Européen o acordau exploatării nesăţioase a clasei productive de către clasa din ce în ce mai numeroasă a funcţionarilor de stat este un alt punct de întâlnire cu marxismul. După cum s-a mai observat, marxismul combină două viziuni extrem de diferite despre stat. Cel mai adesea, statul este considerat instrumentul prin care se exercită dominaţia claselor exploatatoare, clase ce sunt definite prin poziţia lor faţă de procesul social de producţie, de exemplu, clasa capitaliştilor. Cu toate acestea, Marx caracterizează uneori statul însuşi ca pe un agent exploatator independent. Astfel, în 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Marx afirmă, într-o optică clar industrialistă: “Această forţă executivă, cu imensa ei organizare birocratică şi militară, cu complicatul şi artificialul ei mecanism de stat, cu o armată de jumătate de milon de funcţionari, pe lângă o altă armată de jumătate de milion de soldaţi, acest grozav organism parazitar care strânge ca într-o plasă corpul societăţii franceze, astupându-i toţi porii, s-a născut în epoca monarhiei absolute…”.
Potrivit lui Marx, toate regimurile de până acum au contribuit la extinderea acestui corp parazitar. El adaugă: “Orice interes comun a fost imediat desprins de societate şi opus ei ca interes superior, general, sustas iniţiativei membrilor societăţii şi transformat în obiect al activităţii guvernamentale, începând cu podul, clădirea şcolii şi averea comunală a unui sat, până la căile ferate, avuţia naţională şi universitatea Franţei… Toate revoluţiile au desăvârşit această maşină în loc de a o sfărâma. Partidele care se succedeau, luptând între ele pentru putere, considerau cucerirea acestui imens edificiu de stat ca principala pradă a învingătorului.”

Ulterior, în Războiul civil din Franţa, Marx scria despre “excrescenţa parazitară numită stat, care se hrăneşte de pe urma societăţii, stânjenind-i libera dezvoltare”. Astfel, concepţia “statului parazit” apare clar exprimată în scrierile lui Marx. Este, însă, incorect a afirma, aşa cum o face Richard N. Hunt, că Marx ar fi fost iniţiatorul acestei idei. Cu câteva decenii înaintea apariţiei scrierilor lui Marx, grupul de la Le Censeur Européen văzuse, deja, în statul parazitar, manifestarea cea mai semnificativă a spiritului spoliator şi devastator în societatea modernă.

O altă similitudine între industrailism şi marxism ţine de definiţia noţiunii de ideologie. Potrivit concepţiei industrialiste, există idei şi valori ce servesc intereselor claselor productive şi, respectiv, exploatatoare. Comte, de exemplu, menţionează judecata tipic feudală, potrivit căreia cei ce asudă pentru averea lor sunt lipsiţi de nobleţe, în timp ce aceia ce “o câştigă prin vărsarea sâgelui semenilor lor” se acoperă de glorie; o asemenea idee, prin excelenţă barbară, se încearcă a fi mistificată şi mascată, afirmă Comte, prin situarea ei în contextul antichităţii clasice. Comte vorbea chiar de existenţa a ceea ce s-ar putea numi “falsă conştiinţă”, adică susţinerea de către membrii unei clase a unor idei contrare propriilor lor interese şi folositoare intereselor clasei opuse. El afirmă: “Războiul purtat de către sclavi împotriva stăpânilor lor are ceva josnic în ochii noştri. Aceşti oameni luptă pentru ca roadele străduinţelor lor să nu fie jefuite de către cei care-i asupresc; este un război ignobil. În schimb, războiul purtat de Pompei împotriva lui Cezar ne încântă; miza acestuia este de a descoperi care dintre ei va tiraniza în viitor lumea; el se dă între oameni la fel de incapabili de a trăi din propriile lor eforturi; este un război nobil. Dacă cercetăm opiniile noastre, căutând originea lor, vom descoperi că majoritatea lor au fost produse de duşmanii noştri.”

Alte teorii liberale ale conflictului de clasă

Doctrina industrialistă nu a fost nicidecum prima şi singura teorie liberală a conflictului de clasă. În Statele Unite, câţiva jeffersonieni şi jacksonieni s-au ocupat şi ei cu chestiunea claselor, în sensul relevant politic al termenului, şi au ajuns la concluzii care amintesc de soluţia industrialistă. John Taylor din Carolina, William Leggett şi John C. Calhoun au fost observatori subtili şi critici ai grupurilor sociale despre care credeau că ar încerca să utilizeze puterea politică pentru a exploata restul societăţii, pe producători.
John Taylor era revoltat de ceea ce el considera că reprezintă o trădare a principiilor Revoluţiei americane de către o nouă aristocraţie întemeiată pe “interese juridice separate”, de către bancherii care se bucurau de privilegiul de a emite bani de hârtie cu statut de legal tender (mijloace legale de plată) şi de către beneficiarii lucrărilor de “utilitate publică” şi ai tarifelor protecţioniste. Societatea amenicană a fost divizată între cei privilegiaţi şi cei lipsiţi de privilegii “prin această resuscitate de fond a sistemului feudal.”

Două decenii mai târziu, în 1830, radicalul nordist William Leggett denunţa aceleaşi clase exploatatoare. Jeffersonian convins şi discipol al lui Adam Smith şi J.-B. Say, Leggett susţinea că principiile economiei politice sunt aceleaşi cu cele ale republicii americane: Laissez-faire, Do not govern too much. Acest sistem de drepturi egale a fost răsturnat de către o nouă aristocraţie. O parte a ei, categoria bancherilor racordaţi la stat devenise ţinta predilectă a atacurilor lui Leggett: “Nu avem oare şi noi categoriile noastre privilegiate? Nobilimea noastră cu înscrisuri?
Aristocraţi acoperiţi cu imunităţi speciale, care controlează, indirect, dar sigur, puterea statului, monopolizează sursele cele mai copioase de profit pecuniar şi storc până şi ultimul strop din truda altora? Pe scurt, nu avem oare, asemenea bieţilor servi din Europa, prea nobilul nostru stăpân…? Dacă cineva nu cunoaşte încă răspunsul la aceste întrebări, n-are decât să facă o plimbare pe Wall-Street.” Aristocraţia amenricană a favorizat, în mod firesc, o guvernare puternică, cu un control asupra sistemului bancar. Leggett, din contra, cere “separarea totală a guvernului de sistemul bancar şi de credit”.  
 John C. Calhoun, în lucrarea sa „Disquisition on Government”, atrage atenţia asupra puterii statului de a preleva impozite, putere al cărei “rezultat necesar” este “de a împărţi comunitatea în două mari clase: una alcătuită din cei ce plătesc efectiv taxe şi care, desigur, supotă exclusiv povara susţinerii guvernului; cealaltă, a beneficiarilor contribuţiei lor care sunt, în realitate, susţinuţi de guvern; sau, pe scurt, de a împărţi comunitatea în plătitori de taxe şi consumatori de taxe. Rezultatul este, însă, faptul că aceste două clase sunt plasate în raporturi antagonice relativ la activiatea fiscală a guvernului şi la întreaga suită de politici legate de aceasta.

Retorica liberală a conflictului de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor (corn laws), fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii. Ea stă în spatele atacului lansat de William Graham Sumner împotriva “plutocraţilor”, capitalişti ce folosesc mai degrabă statul decât piaţa pentru a face avere.

Conflictul de clasă în regimurile marxiste

Din punct de vedere ştiinţific, teoria liberală – care situează sursa conflictului de clasă în exerciţiul puterii statului – pare a avea cel puţin un avantaj major în comparaţie cu analiza marxistă convenţională: teoria liberală este capabilă să explice structura şi funcţionarea societăţilor marxiste însele. “Comuniştii – scria Marx – pot rezuma teoria lor într-o singură formulă: desfiinţarea proprietăţii private.” Cu toate acestea, societăţile comuniste care au desfiinţat proprieatea privată, nu par a fi pe drumul abolirii claselor. Acestă stare de fapt i-a condus pe teoreticienii marxişti spre tot felul de interpretări profund obscure, spre analize confuze şi lamentări justificate, privitoare la inadecvarea unei analize “pur economice” a conflictului de clasă pentru explicarea realităţii empirice din statele socialiste. În schimb, teoria liberală a conflictului de clasă pare cea mai potrivită pentru a aborda aceste probleme într-un context în care accesul la avere, prestigiu şi influenţă este determinat de controlul asupra aparatului de stat.

de Ralph Raico 

(Traducerea - Mioara Cosmescu şi Cristian Comănescu)

1 comentarii:

Trimiteți un comentariu