Tot mai mulţi îşi pun întrebarea, fără ca în
prealabil să facă o analiză, dacă în decembrie 1989 a fost o revoluţie sau o
lovitură de stat. Fiecare din forme are partizanii săi, fiecare – şi adversarii
ei. Spuneam că toate loviturile de stat comuniste au fost numite „revoluţii” de
către cei care le-au dat, încercând astfel să-şi legitimeze acţiunea. Să privim
revoluţiile comuniste din perspectivă istorică şi apoi să tragem o concluzie în
ceea ce o priveşte pe cea românească de acum 24 de ani.
În Rusia ţaristă, liberalizarea politică prost condusă
de un extrem de slab ţar, i-a adus la putere pe social-democraţi, aliaţi cu un
mic partid de extremă stângă, bolşevicii. Cu această ocazie, în
Rusia s-a instalat haosul politic, atmosferă în care bolşevicii şi-au ţesut „plasa”.
Mari iubitori de democraţie (declarativ, fireşte), bolşevicii au câştigat teren
din ce în ce mai mult, întâi în teritoriu şi doar apoi s-au insinuat în poziţii
cheie la Moscova. "Asaltul asupra Palatului de Iarnă" este doar o
poveste sovietică, pusă pe peliculă de Serghei Eisenstein, cu largul accept al
lui Stalin. În realitate, bolşevicii s-au dus la Nicolae II, „îngrijoraţi” că
el n-ar fi în siguranţă acolo, aşa că i-au propus să-l mute împreună cu familia
într-un loc unde siguranţa să le fie garantată. Fără a bănui ceva (doar propunerea venea
de la cei din guvernul său), Nicolae a acceptat, iar finalul tragic al familiei
regale ruse este binecunoscut. Sfârşitul cumplit al familiei conducătoare a
Rusiei a marcat şi începutul preluării puterii totale de către bolşevici.
Comunismul sovietic s-a instalat apoi prin crimă în masă şi teroare generalizată,
dar ei au numit lovitura lor de stat „Marea Revoluţie Socialistă din
Octombrie”.
Într-o manieră similară s-au petrecut „revoluţiile” şi
în celelalte ţări ale lumii unde comuniştii au venit la putere, nu neapărat cu
suport popular, dar ştiind foarte bine cum să facă să pară că-l au. Toate
loviturile de stat comuniste, indiferent unde s-au petrecut ele, au avut
sprijinul sovietic, uneori deschis (Cuba), alteori doar întrezărit (China,
Mongolia, Coreea de Nord, Nicaragua etc.), dar foarte bine articulat. Nici bolşevicii
ruşi şi nici complicii lor atentatori la ordinea existentă în ţările lor nu au
avut un real sprijin popular; în Rusia, suportul a venit de la prostime, de la
hahalerele care detestau munca şi de la clienţii cârciumilor cele
mai sordide. Ei au fost masa de manevră iniţială şi în Rusia, dar şi în
celelalte ţări devenite comuniste. După „triumful revoluţiilor”, comuniştii
s-au debarasat repede de balastul de început, construind societăţi proprii,
societăţi utile cauzei comunismului, internaţionalist prin definiţie şi, tot
prin definiţie, antinaţional.
Curtio Malaparte spunea că „nu există revoluţii, ci
doar tehnici insurecţionale de preluare a puterii”. Pornind de la această idee,
să spunem că în România modernă, istoria n-a înregistrat cu adevărat vreo
revoluţie. Am avut răscoale, lupte de emancipare, dar nu revoluţii. Urmând modelul
francmasonilor francezi ce făceau deja o a doua revoluţie, în 1848 a avut loc şi
la noi o mişcare a intelectualităţii de aceeaşi sorginte ca şi confraţii lor
francezi, dar, ca şi celelalte „revoluţii” din perioada respectivă, şi revoluţiile
romane au fost repede încheiate. Nu discutăm importanţa ei şi nici contribuţia
pe care ea a avut-o la naşterea României moderne, ci doar constat că revoluţia
de la 1848 din Ţările Române a fost una cu o conducere destul de bine conturată,
compusă din membri care au complotat pentru a schimba regimul. Până la capăt,
nici aici nu se poate vorbi despre o revoluţie, cu atât mai puţin despre una cu
larg suport popular. Poate tocmai absenţa acestui suport a făcut ca peste tot în
Europa, „revoluţiile” de la 1848 să eşueze.
În decembrie 1989 n-a existat nici o revoluţie, cum
nici anterior istoria ţării noastre nu a înregistrat. A fost doar o lovitură de
stat menită nu să demoleze comunismul, aşa cum sperau unii dintre noi, ci
tocmai să-l salveze, pavoazat cu ajutorul mult vehiculatelor perestroika (restructurare, reconstrucţie)
şi glasnost (deschidere,
transparenţă). La noi, în 1990, aceste concepte gorbacioviste au căpătat nume
adaptate; aşa s-a născut conceptul iliescian de „democraţie originală”, ca şi
cel copiat după autoritarismul sovietic „îndulcit” de glasnost – „despot luminat”.
După 24 de ani de indiscreţii, voite sau nu şi după
toţi anii ăştia în care junta care a preluat puterea în decembrie 1989 şi-a arătat
adevărata faţă, putem spune deschis că în afara unor revolte individuale însumate
şi anticomuniste net, începând cu 22 decembrie ora 10 n-a existat decât o
lovitură de stat organizată de către comuniştii prosovietici, cu largul concurs
al serviciilor de informaţii ruseşti, dar nu numai. De altfel, maniera în care
ilici a pus ţara în mâna URSS, faţă de care nutrea „principala grijă”, aşa cum
declara
emisarul său la Moscova, dovedeşte că „revoluţia” din decembrie nu a fost decât
o manevră de eliminare a lui Ceauşescu, un criminal comunist, dar deloc iubitor
de URSS, pentru ca în locul lui să vină un „despot luminat” care să facă „pluripartidism
în interiorul CFSN”, ajutat fireşte de alte lichele comuniste cu pete moscovite
la dosar (Militaru, Lupoi, Cico Dumitrescu, Mironov, Alin Teodorescu etc.). Aceştia
sunt cei care au pus bazele „democraţiei originale” pe care o vedem şi azi: o
conducere colectivă autocrată, dar pavoazată în stil sovietic cu urme
democratice de suprafaţă; un „comunism cu faţă umană”, o "Matrioșka"
românească.
Postări
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu