"Este
o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu noră-sa. Am
văzut-o până acum culeasă de vreo opt ori şi totdeauna absurd redată. Baba
trimite pe nora sa – zice povestea – cu o lână neagră să i-o înălbească. Îi mai
dă apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfânt,
nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar
venind vremea rea, ea tot dezbracă rând pe rând câte un cojoc, până ce rămase
în camaşă şi îngheţă de frig.
Toţi
culegătorii simt în ei puterea de a explica legenda. Zic ei ca Dochia – fie
fata, fie ţara lui Decebal – că sfântul care ajută nurorii e Traian-împaratul
şi aşa mai departe. Pe scurt, că legenda e o închipuire a cuceririi Daciei. Ferească
Dumnezeu !
Legenda, cum
o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei – şi mai absurdă. Întâi. E
nefiresc lucrul spus de legendă. Când e vremea caldă pleci mai uşor îmbrăcat
şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu tine o haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine
e nebunul să se-mbrace cu cojoace când e vremea caldă; iar când dă zăpadă cu
viscol şi ger, să se dezbrace aruncându-şi hainele ? Baba Dochia pleacă
îmbrăcată cu noua cojoace pe timp cald, şi când o ajunse gerul îşi leapădă
cojoacele. De ce? Nu e aşa povestea; e nenatural aşa. Povestea cea adevărată
spune tocmai dimpotrivă: baba, cu cât o răzbeşte gerul, cu atât se îmbrăca mai
bine, tot luând un cojoc peste altul – şi totuşi îngheaţă. Aşa ştiu eu povestea,
nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o, că o spun litvanii, sârbii,
bulgarii, ruşii, polonii şi chiar ungurii.
Al doilea.
Povestea nu e românească – vreau să zic, nu e numai a românilor – şi, după cât
e dovedit pân-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa. Litvanii o spun
mai scurt aşa : baba, răutăcioasă, trimite pe nora-sa să-i facă neagră
lâna cea albă. Sf.Petru i-o face. O trimite apoi să-i toarcă fir alb din
lâna neagră. Iarăşi îi ajută Sf. Petru. Îi dă apoi o creangă uscată s-o
înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci pleacă cu oile, dar dă
gerul, ea îmbracă pe rând noua cojoace şi totuşi îngheaţă. Nu e bine să
caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A explica o legendă e
lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe cunoştinţe despre
legendele altor popoare. Şi mai ales să nu ne silim să vedem în oricare legendă
pe Traian şi pe nepoţii lui Romul(us). Noi tot
români rămânem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sârbească ori
bulgărească ; nu e nevoie să tragem câinele de coadă, ca să scoatem din
fiecare legendă un obicei roman ori o tradiţie romană.
Să stăm la
legenda noastră.
Adică Dochia. Zor-nevoie să fie Dacia ? Şi de ce ? Pentru că vorbele
astea cam aduc la sunet – ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia ? Nu. N-au a face
una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sânul cu gheaţa şi nuca cu
peretele. Prea ar fi o poveste simplă povestea asta a Dochiei. Eu
n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi mi-aş face o idee proastă de poporul
care ar spune două mii de ani o poveste aşa de banală şi fără nici o licărire
de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o poezie adâncă, are un rost uimitor de
frumos, şi de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de două mii de ani, dar
poate de 4-5.000 de ani, dacă nu aici, dar prin Asia de unde au pornit. Şi
tocmai fiindcă o spun atâtea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia şi cu Traian.
Ce-or fi având de împărţit ungurii cu Traian ? Legenda Dochiei există,
probabil, şi la arabi şi la persani şi la popoarele de pe lângă Gange ;
ce-au avut ăştia cu Traian ? Şi încă cum îi de ani înainte de-a fi Traian
pe lume…
Legenda Dochiei
e una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii, nu a românilor, şi una dintre
cele mai vechi pretutindeni cunoscută. E o poveste solară. Poveştile solare se
ocupă cu fenomenele naturei, cu ploile, cu vânturile, cu schimbările lunei,
cu nourii, fulgerele, curcubeul, cu rotirea soarelui, cu
anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile acestea au zăpăcit întâi pe
oameni, iar ei şi le-au explicat în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi.
Când se întunecă soarele, îl mănâncă vârcolacii, când tună, aleargă Sf.
Ilie cu carul prin nouri, când se cutremură pământul, se mişcă peştii pe care
stă pământul, şi câte nenumărate! Toţi ştim lucruri de acestea măcar câte
un leghion la număr. Ce sunt Sân Toaderii?
Prorocul Ilie? Atanasie al Ciumii? Moşii? Haralambie cu aripi de
foc? Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Păliile?
Ce sunt ielele, vântoasele, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana? Şi ce e în urmă baba
Dochia ? Toate acestea sunt întrupări ale fenomenelor din natură.
Credeţi că e
întîmplare că de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumitru e tocmai atâta vreme ca de
la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe? Şi că sfântul Gheorghe e tânăr şi
omoară balaurul, iar Sf. Dumitru e bătrân cu barba albă şi-l
ţin ţin închis în Sîn-Toaderii de toamnă? Sf. Gheorghe e tânăr, căci el începe
primăvara, omoară balaurul întunericului iernii; Sf. Dumitru e bătrân, căci de
la el începe toamna cea cu zăpezi, şi e închis cum e soarele peste iarnă. E
întâmplare că începutul primăverii e tocmai în zilele babei Dochia? Că
începutul toamnei e tocmai la Sf. Măria-mică ? Nu. Toate sunt chibzuite
şi potrivit aşezate şi au un rost solar.
Baba Dochia
reprezintă timpul răutăcios şi vecinic schimbător de la începutul primăverii.
Nora ei - care dealtfel poate să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele
poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorţeală, câmpia cu ierburile,
codrii cu frunzişul etc. Ginerele poate să fie, ori să nu fie, în poveste el
n-are a face. Sfântul Petru e soarele.
Restul
povestei e acesta: E iarnă. Pământul e acoperit cu zăpadă - ca şi
cu o lână albă - cerul e acoperit de nouri negri, ca şi cu o lâna neagră. Se
apropie de martie. Baba cere nurorii sale să-i facă lâna cea albă,
neagră. Ce adică? Să topească zăpada, ca să se vadă pământul care e negru. Nora
(natura) nu poate face. O face însă soarele, care e Sfântul Petru. Acu cere
baba: să-i toarcă fir alb din caier negru. Ce e asta ? Să dea deoparte nourii
cei negri, ca să rămâie cerul senin, alb (seninul e înţeles că alb,
contrar negrului; aşa zice ţăranul: e senin ca laptele). Nora nu poate face,
dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind topită şi cerul înseninat, cere
nurorii să-i înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sfântul Petru
i-o înverzeşte. Asta reprezintă înverzirea câmpiilor. Amăgite de căldură, răsar
flori în martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin "zilele
babei" cu ger, cu viscol (lucru ce se întâmpla în fiecare an la începutul
lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rând nouă cojoace. Ce
sunt aceste nouă cojoace? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9
zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare: tocmai
într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe partea
sudului. Aceste treceri ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi
toamna, aduc schimbări de vreme, vânturi şi ploi. Cele nouă cojoace sunt cele 9
zile răutăcioase.
De ce e
vorba de o babă? Pentru că babele sunt de felul lor cicălitoare şi răutăcioase,
baba e tipul vremii rele. De ce noră sau fată vitregă? Căci cerul
într-adevăr se poartă cu câmpiile, la începutul primăverii, ca o mamă cu fata
vitregă, sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia? La
alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar.
Deschide-l: ce sfânt cade pe ziua de 1 martie, ziua întâi a lunei de primăvară?
Sfânta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au aşezat sfinţii în calendare,
patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele bisericei creştine,
desigur nu s-a[u] gândit la Dacia şi la Traian şi nici la români, şi n-ar
fi zis doar: haide să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se
potrivească cu legenda babei. Nu. Întâmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie,
sinoadele au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am luat-o ca "babă"
a legendei. Dacă o chema altfel, baba noastră nu s-ar fi numit Dochia şi nu
ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian".
de George Cosbuc
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu