Enciclopediae

Münchausen Times

”Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu”. P.Ţuţea

Belle Arte

”Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele”. Vincent Van Gogh

Dilema zilei

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Politica

”Partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei Românilor; când devin gloabe, poporul român le trimite la abator” Petre Ţuţea

Istorie

TIPVS UNIVERSALIS

duminică, 28 aprilie 2013

Liberalii în vremea lui Eminescu



 « Fiece zi este menită să aducă tot mai multă lumină asupra actelor săvârşite de oamenii ,,regimului virtuţii". Sacul nelegalităţilor, abuzurilor, crimelor se desfundă mereu şi dacă, fiind chiar făptuitorii la putere, aceste monstruoase fapte tot străbat pe ici pe colo la cunoştinţa publică, închipuiască-şi cine cunoaşte pe radicali câte minuni vor ieşi la maidan când făptuitorii nu vor mai avea mâna pe putere şi pe dosarele afacerilor publice. E peste putinţă să-şi facă cineva o idee justă de cât s-au jefuit statul şi particularii în vremea războiului şi de atunci încoace şi de câtă mită a curs în buzunarele virtuoşilor republicani de la putere, mai nesăturate decât butea Danaidelor. Cine poate spune, de exemplu, câte abuzuri, câte crime s-au comis şi cătră stat şi cătră particulari prin faimoasele rechiziţii?

Dacă înainte de a se descoperi scandalul Mihălescu —Warşawski şi-ar fi pus cineva această întrebare, ar fi putut răspunde, oricât de pesimist să fi fost, cumcă radicalii au mers cu nelegiuirea până la a da muscalilor de rechiziţie nu numai vitele şi productele locuitorilor români de la ţară, dar chiar pe locuitori ca pe nişte vite ! Şi cu toate astea astăzi ştim cu toţi că aşa a fost. O populaţie muncitoare a fost vândută pe bani evreului Warşawski de către unul din stâlpii partidului roşu. Acum procesul patriotului d. Mihălescu d-abia se instruieşte şi, tot în privinţa faimoaselor rechiziţii, încep a străbate la lumina publică alte nouă isprăvi ale d-lor de la putere, de un fel cu totul deosibit.


Nimica nu-i de mirare în toate astea. Masa partidului liberal este compusă din o droaie de funcţionari, oameni ce nu au drept orice industrie decât politica fiind ai d-lor în opoziţie şi bugetul statului fiind ei la putere. Toţi aceşti oameni, cu cât produc mai puţin sau mai bine zis deloc, cu atât au şi-şi crează mai multe nevoi. La fiece pas ne lovim de aceşti patrioţi pe cari îi ştie toată lumea că n-au absolut alt venit decât o leafă modestă şi cari cu toate astea îi vedem trăind mai strălucit decât nişte bogătaşi chiaburi. De unde mijloace pentru satisfacerea atâtor nevoi când analog leafa lunară n-ar putea ajunge, cu un aşa fel de trai decât pentru trei-patru zile?

Abuzul şi mita — iată izvoarele nesecate de unde curg acele tainice mijloace cari satisfac nevoile şi poftele nemăsurate ale atâtor patrioţi de meserie. După scandalul Mihălescu — Warşawski, precum am zis, alte scandaluri nouă se descopăr.

Astfel primim dintr-un oraş însemnat al ţării o corespondenţă lungă, asupra căreia punem tot temeiul şi prin care ni se aduc la cunoştinţă nişte fapte în adevăr monstruoase ce s-au petrecut cu ocazia plăţii rechiziţiilor.

Zilele trecute iată ce se descopere în acel oraş. Un oarecare intendent al unui spital de nebuni din partea locului, om ce nu are nici după ce să bea apă şi cumnat al secretarului comisiei locale de rechiziţii, dă acestui cumnat al său un mandat ministerial de 14000 l.n. şi o procură ca să primească în locu-i această sumă pentru nişte obiecte rechiziţionate de la moşiile sale — pe cari nu le-a avut niciodată. Banii s-au primit d-a dreptul de la casier, şi acum se dovedeşte tâlhăria. Faptul se denunţă procurorului, însă acesta nu cutează să atace pe făptuitori deoarece sunt compromişi în această afacere vreo şapte sau opt patrioţi roşii din sferele mai înalte. Procurorul cere dezlegarea cestiunii de la ministru şi de aproape zece zile nu i se dă nici un răspuns.

Un alt fapt tot aşa de strigător. Un arendaş grec a primit plată de rechiziţii cu 25000 lei mai mult decât avea dreptul să primească. S-a denunţat faptul la minister şi s-a numit în consecenţă ca comisari de cercetare asupra acestui fapt un domn ales la colegiul II de Senat şi cumnatul alesului col[egiului] II de Cameră. Rezultatul cercetărilor a fost că faptul s-a făcut muşama şi acum se pot aduce dovezi că numiţii comisari cercetători s-au lăsat a fi mituiţi. Parchetul nu cutează să atace pe senatorul guvernamental şi pe cumnatul deputatului roşu. Şi mai sunt încă multe alte fapte asupra cărora în curînd se va face lumină, poate chiar în Camere.

Care va să zică justiţia nu poate face nimica în contra tâlharilor de bani publici, contra mituiţilor, deoarece aceşti domni sunt patrioţi înregimentaţi ai partidului roşu. Justiţia nu poate să-şi facă datoria, pentru că abuzatorii şi mituiţii, de la notarul de sat până la treptele cele mai nalte administrative, sunt organizaţi şi constituiţi într-un fel de bandă împrăştiată pe tot pământul românesc, şi ai cărei membri se susţin şi se apără reciproc când sunt cumva ameninţaţi de loviturile dreptăţii.

Şi această bandă, când se află în opoziţie, poartă pe steagul său firma de „regimul virtuţii", iar după ce au luat cu asalt puterea se numeşte ,,guvernul partidului liberal-naţional".


Mihai Eminescu
26 mai 1879 

sâmbătă, 27 aprilie 2013

« Go East ! » by Ion Ţiriac



 După cunoscutele „şlagăre” care au umplut de încântare mulţimea de gură-cască şi închisorile comuniste de opozanţi anticomunişti, « Kalinka » şi « Katyusha » şi după ce Constantin Tănase le-a făcut celebre cu preţul vieţii, iată că în ultima vreme asemenea « compoziţii » apar din ce în ce mai apăsat. Acum câteva luni, presa românească nu mai prididea să prezinte noile şi « modernele » orientări ale guvernanţilor comunistoido-fasciști pro-moscoviţi, indivizi ce nu se mai jenau să-şi afişeze legăturile rusofile. Intervenţia indirectă a Preşedintelui, pe de o parte şi chemările la ordine democratică ale UE şi SUA, i-au făcut pe lacheii Moscovei să-şi mai tempereze elanul « revoluţionar ». Păreau că au abandonat « cartea rusă », dar nu era decât o aparenţă…


În ciuda optimismului afişat de Preşedintele Băsescu, economia merge prost, chiar din ce în ce mai prost. Acordul cu FMI s-a încheiat la 1 aprilie, iar gubernul prim-plagiatorului nu va vedea un altul ; FMI are o experienţă cu psd, încă din timpul guvernărilor iliesciene din anii ’90, când comuniştii au încasat banii, după care au denunţat acordul, lăsând FMI cu buză umflată. Iată că dacă memoria psd se dovedeşte a fi lacunară, cea a organismelor financiare internaţionale – nu. Declinul economic este certitudinea noastră cea de toate zilele şi acestea sunt condiţiile în care îşi face apariţia pe ecranele televizoarelor un bizar om de afaceri care-şi lansează noua şi neaşteptata sa « compoziţie » : « Go East ! ».


Mai bun ca hocheist decât ca fotbalist şi mai cunoscut ca om de afaceri decât ca tenisman, Ion Ţiriac îi îndeamnă pe oamenii de afaceri români să investească în « paradisul » afacerilor – Rusia şi CSI ! Reorientarea sa, de la Germania unde l-a trimis Ion Gh. Maurer (nu ne spune şi ce misiune avea, dar putem bănui) către Rusia, pare să ascundă o apartenenţă deloc surprinzătoare. Maurer a fost unul dintre cei mai importanţi şi longevivi lideri comunişti, începând cu 1945 şi până la « marginalizarea » sa de către Ceauşescu, în 1974. După momentul în care fostul dictator comunist a aflat că i se pregăteşte debarcarea, ca urmare a colaborării dintre sovietici şi vest-europeni (1983) s-a declanşat prigoana împotriva tuturor celor care prezentau un potenţial conspirativ. Au fost incluşi în această categorie, de-a valma, indivizi cu antecedente de colaborare cu KGB, cei cu rude şi/sau prieteni în străinătate, dar şi aceia care îşi făcuseră studiile la Moscova. Cum legăturile lui Maurer cu Moscova erau de notorietate până şi pentru cetăţeanul simplu şi dezinteresat de politică şi cum conspiraţia avansa, bătrânul lider comunist a fost arestat la domiciliu (1987). Fără să intrăm în detaliile conspiraţioniste care au dus la lovitura de stat şi la confiscarea Revoluţiei, să vedem ce-l determină pe actualul om de afaceri Ţiriac să fie atât de atras de Est.


În anii ‘70, Ion Ţiriac pleacă în Germania Federală ; nu, n-a « fugit », ci pur şi simplu a plecat şi nu cu mâna goală. Conform propriei declaraţii, el a plecat cu 20.000 $, sumă frumuşică în epocă, dacă a fost vorba doar despre acești bani și nu mai mulţi. Putem înţelege că banii erau câştigaţi din tenis, dar nu există în analele ATP vreo referire conform căreia el ar fi câştigat vreun ban din tenis. Cum din fotbal şi hochei nu se pune problema să fi câştigat suma, singura sursă rămâne… Maurer. Mă întreb ce interese au stat la baza includerii sale în « Internaţional Tennis Hall of Fame » alături de cei mai mari jucători ai lumii, în condiţiile în care cel mai bun loc ocupat de Ţiriac în clasamentul ATP al jucătorilor de simplu a fost… 52 ?! De ce un hocheist care participă la Olimpiade de Iarnă cu echipa naţională, brusc abandonează sportul care l-a consacrat şi îşi descoperă talentul pentru tenis ? Fireşte, aş putea să mă întreb şi de ce după ce şi-a descoperit talentul, acesta s-a manifestat în imensa majoritate la dublu, unde a beneficiat de talentul uriaş al lui Ilie Năstase, dar n-o s-o fac…


Ajuns în Germania, Ţiriac nu are o activitate  notabilă nici în tenis şi nici în afaceri până în 1983 (ca o coincidenţă sau nu) când devine managerul lui Boris Becker. Acesta e momentul în care afacerile lui Ţiriac încep să se dezvolte şi s-au tot dezvoltat în aşa fel încât în 1990 el era deja un om bogat. Fără dubiu, Ion Ţiriac este un om talentat în toate, un Leonardo da Vinci al sporturilor şi afacerilor curate şi tocmai din această perspectivă ne îndeamnă azi să ne orientăm spre Moscova, sediul mondial al « talentului » care l-a şi inspirat în « tot şi-n toate ». « Tycoon » real sau de mucava, Ţiriac ar face mai bine să se abţină a mai cânta « Go East! ». Plăcerea colaborării cu ruşii a fost astfel sintetizată de regretatul Petre Tutea:  « sunt încântat de dulceaţa şi de deliciul produse în mine de cancer ». Ca răspuns, îi dedic lui Ion Ţiriac o piesă al cărei mesaj nu mă îndoiesc că-l va înţelege : « Go West ! »; dacă nu-i place, atunci îi voi reaminti niște versuri care lui Constantin Tănase i-au adus o „faringită” mortală: « Rău era cu „der, die, das”/ Da-i mai rău cu „davai ceas”/ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai moșie/ Harașo tovărășie! »; alegerea îi aparţine...


vineri, 26 aprilie 2013

Dilema zilei – Trilema lui Mezel


 Prima « lemă » : Oana Mezel, amanta olandezului Van Ghelie e o femeie foarte credincioasă. Suficient de credincioasă încât să se roage de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, dar nu într-atât de credincioasă încât să nu calce porunca a VII-a : să nu preacurveşti. A doua « lemă » : rugăciunea de două ori pe zi ascunde şi alte fapte… Ca o « demnă » urmaşă a tatălui ei, nomenklaturistul de tristă aducere aminte, Oana trebuie să continue tradiţia « religioasă » a familiei, chiar şi încălcând şi porunca a VIII-a : să nu furi ! Se vede limpede că Oana Mezel are o « trilemă » : să nu preacurvească şi să nu fure sau să le facă pe amândouă şi să se roage de două ori pe zi ?



joi, 25 aprilie 2013

Directiva psd: „Preluaţi dreapta!”



 Vorbeam cândva despre sistemul odios implementat de ilici şi kamarazii săi. Fireşte, nimeni n-a ţinut cont; părea ceva SF. Acum trebuie să privim mai atent şi tot sistemul se va dezvălui în întreaga sa hidoşenie. Sistemul e azi „în tot şi-n toate”, în politică, în mass media, în spitale şi farmacii, în şcoli şi universităţi, în justiţie şi finanţe...; practic – peste tot. În politică, ilici a acaparat tot; a dat în stânga şi-n dreapta din bugetul de stat, a cumpărat suflete şi conştiinţe, i-a atras pe foştii nomenklaturiști, îndeosebi pe cei cu „înclinaţii” moscovite şi le-a cooptat pe odraslele foştilor mari demnitari comunişti; dacă trăiau, îi atrăgea şi pe ei.

Deşi nu se poate vorbi despre o „stângă” românească, jivinele îşi pun eticheta de „social-democraţi”, deşi ei n-au vreo legătură cu ideologia respectivă. Sunt doar o adunătură de „foşti”, incapabili să-şi asume vreo ideologie, fie ea şi comunistă. Ceea ce urmăresc e puterea totală, economică şi politică, stăpânirea unui popor prea obedient şi indiferent şi perpetuarea sistemului prin copiii şi nepoţii lor. Nu în ultimul rând urmăresc îmbogăţirea fără limite, nu din afaceri „social-democrate”, ci prin spolierea avuţiei naţionale, practic – trecerea bunurilor patrimoniale naţionale în buzunarele proprii.

Dacă o „stângă” nu avem, de „dreapta” nici nu trebuie să mai vorbim. Încercările timide de construire a unei drepte viguroase s-au soldat cu tot atâtea eşecuri. „Sistemul” a infestat până aproape de vârf toate formele susceptibile a deveni entităţi de dreapta. A plantat Iude peste tot: PNŢ-CD-ul lui Corneliu Coposu a „beneficiat” de un vicepreşedinte (Puiu) – colonel de securitate şi de un consilier al senatorului Gabrielescu în persoana unui mărunt agent al Moscovei – Asandi. În pnl situaţia a fost aceeaşi şi la fel au stat lucrurile şi cu Partidul Social-Democrat al lui Sergiu Cunescu.

Deloc diferit stau lucrurile acum, cu noile formaţiuni ce se doresc de „dreapta”. „Noua Republică” nu mi se pare a fi de luat în discuţie, asociaţia respectivă având şi o situaţie juridică incertă (se vrea partid, dar Justiţia nu e de aceeaşi părere), tarată şi de reacţiile publice „exotice” ale liderului Mihail Neamţu; de referinţă rămân felicitările adresate usl după alegeri, în loc să condamne fraudele evidente comise de comunişti atât la  locale cât şi la generale. „Mişcarea Populară”, fie ea tractată de Preşedinte, nu face faţă sarcinii pe care formal şi-a asumat-o, mai ales că în teritoriu sunt infiltrate „cârtiţe” cu CV foarte bun, dar aflate în solda celor mai de jos dintre psd-iști; nu-i exclud nici pe cei plătiţi direct şi indirect de Felix. „Forţa Civică”, am mai spus-o, păstrează deocamdată un avantaj: liderul ei şi oamenii aflaţi la vârful partidului sunt pregătiţi şi pot construi în timp o formaţiune care să conteze, dacă nu va fi intoxicată şi redusă la tăcere de manevrele bandei aflate la putere.

Ca „tacâmul” să fie complet şi pentru ca bolşevicii să pună mâna pe tot spectrul politic, iată că a apărut şi o „disidenţă” aşa-zis liberală. Fără a ieşi din pnl( !), câţiva indivizi printre care Tăriceanu, Chiliman, Tuşa şi mai noul „politician” ba PDL, ba pnl – Iulian Crăciun au pus bazele unei „soluţii” numită „Iniţiativa România Liberală”. Nu e deloc limpede dacă asta este mai mult decât o fundaţie culturală, dar sigur e că îşi propune să fundamenteze o „soluţie liberal-conservatoare”. Fireşte, asta este o gogoriţă politică insuficient drapată pentru a părea că într-adevăr ar dori să se constituie într-o formulă de „dreapta”. Alăturarea „liberalismului” noţiunii clasice de „conservatorism” este un non-sens şi un paradox politic, atât în sens istoric, cât şi din punctul de vedere al realităţilor româneşti de azi. Cele două mari concepte sunt complet opuse istoric, iar din practica de până acum, „liberalismul” lui Tăriceanu şi compania s-a plasat mult mai aproape de fascism şi dictatură, decât de vreo ideologie  de dreapta. Aceste consideraţii sunt accentuate şi de recentele declaraţii publice ale lui Puiu Hasoti, cel care afirma din postura de Mafalda politic că viitorul politic al ţării arată aşa: când psd la putere şi pnl în „opoziţie”, când viceversa. Manevra tăriceană de acum nu este decât o piesă în puzzle-ul pregătit în „laboratoarele” funeste ale psd.

Fasciştii aflaţi la putere s-au dezlănţuit efectiv imediat ce au ajuns la putere, după eroarea Preşedintelui de a-l numi premier pe plagiatorul no.1 al României. Deîndată, toate slugile acoperite sau nu au preluat poziţii importante în aparatul de stat şi, ulterior, după alegeri şi în Parlament. Iată, procesul de infestare a organismului social nu s-a încheiat, madam Ţopeasca „descoperind” „nobilele idealuri ale social-democraţiei” pentru a accede la poziţia de parlamentar european. Având în vedere antecedentele moscovite ale tatălui, consider că este complet nocivă pentru un asemenea post de importanţă naţională şi sper că va avea buna idee de a renunţa; nu de alta, dar tatăl ei merită o bătrâneţe liniştită, cu toată activitatea sa „revoluţionară” anterioară; ca să nu spun mai mult...

Dilema zilei – Să ne batem joc de performanţă


Prima « lemă » : Când a plecat din ţară, Bela Karoly a început să antreneze echipa de gimnastică a SUA. I-au dat americanii de toate, iar Bela are şi azi o mare proprietate lângă cea a unui important miliardar american. A doua « lemă » : Bellu şi Bitang antrenează naţionala României, care obţine nişte rezultate spectaculoase, dar ei nu şi-au luat salariul de 700 lei pe lună de un an. Adică, tocmai primii, cei mai importanţi din Federaţia Română de Gimnastică nu pot primi nişte sume amărâte, cât salariul minim pe economie? Şi numim asta recunoştinţă? Nu putem aprecia nici măcar că timp de un an au făcut treabă şi au dus echipa la performanţă, fără să fi deschis gura să-şi ceară drepturile? Atât merită ei ?


miercuri, 24 aprilie 2013

Dilema zilei – Nu sluji lui Mamona!


 Prima « lemă » : deşi avem în Capitala peste 300 de biserici, Biserica Ortodoxă Româna simte nevoia unei super-catedrale care să-i imortalizeze pentru eternitate credinţa. Acum, nu ştiu dacă neapărat credinţa, dar sigur vor fi preamăriţi nepermis-de-preafericiţii care stau cu averi uriaşe la ciorapul Sfântului Sinod. A doua « lemă » : deşi BOR este cea mai bogată entitate economică din România, pentru construcţie cerşesc bani de la bugetul de stat ; nu mult, doar 400 de milioane de lei sau aproape 100 milioane euro, ceva « subţire » comparativ cu « omul gras » care e bugetul. Nu e limpede cui foloseşte catedrala computerizată… Credincioşilor – nu pare… Popilor (pardon, « preoţilor ») ? Nici lor, că nu pot sluji toţi nici măcar într-o asemenea catedrală. Până la « mântuirea neamului », tare mi-e teamă că-i aşteaptă « afurisenia » pentru că scrie în cartea aia cu care au tot mai puţină legătură, Biblia Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. (Faptele Apostolilor 17:24) şi Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt sau va ţinea la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji și lui Dumnezeu şi lui Mamona. (Matei, 6:24)



marți, 23 aprilie 2013

Afacerea Stroussberg și liberalii


 Cîteva numere consecutive ale organului fanariot din Strada Doamnei cuprind atîta superfluenţă de iubire şi de grijă pentru Dobrogea încît lucrul din capul locului nu ni se pare curat.

N-am văzut încă niciodată tratîndu-se vreo cestiune în acel ziar — cu durere o constatăm — fără ca după sentimentele şi discuţiile pretextate să nu se ascunză ori vrun interes esclusiv al gaştei sau unul şi mai esclusiv al unor membri ai partidului, de teapa Mihăleştilor.

De aceea, deşi nu putem cunoaşte încă adevărata cauză a acestui interes extraordinar, totuşi ni se răceşte inima cînd îl vedem apărînd în acel ziar care de cînd e n-a făcut decît propuneri ce aveau în vedere vreo speculă ilicită oarecare. Daca-şi aduce cineva aminte focul cu care după vremuri era apărată concesia Stroussberg, daca-şi aduce aminte fraza că „naţiunilor moleşite trebuie să li se ia sînge" cu care s-a introdus în scenă participarea la război, apoi memorabilele proceduri economicoase Warszawsky-Mihălescu, acela lesne va vedea că acest interes estraordinar cată să fi ascuzînd sau intenţia de a face treburile cuiva din demnul partid roşu sau în fine intenţia de a ruina noua provincie şi de a băga nepacea şi intriga între locuitorii actuali, un scop rău însă trebuie să fie la mijloc.

Amintim în treacăt că d. C. A. Rosetti, părintele spiritual al partidului roşu, a fost pururea cunoscut ca om sceptic, om cinic chiar. Rău român şi născut din părinţi greci, din tinereţea sa încă s-a distins prin purtare cinică, prin dispreţul a orice convenţie socială sau de tradiţie. Necrezînd în nimic decît în sine, el s-a unit cu acele principii egoiste cari pun individul şi interesele lui deasupra tutulor intereselor generale, naţionale sau economice. C-o mînă de Erostrat a dat apoi foc tutulor tendenţelor de conservare, fie pe terenul instituţiilor moştenite, fie pe acela al bunurilor materiale şi intelectuale ale naţiei. Gaşca roşie a prefăcut România în America, a făcut că în ţara noastră proprie începem a ne simţi străini.

Astfel — cosmopolit pînă în vîrful unghiilor — el şi ciracii săi au avut acea luptă lungă întreprinsă în contra generaţiei trecute (v. Eliad) care privea cu spaimă propăşirea spoielii şi feneantismului în ţară şi combătea prin pene oţelite a unor adevăraţi apostoli demoralizarea sistematică, cu care liberalismul cosmopolit, individualismul orb, scepticismul infiltrat în mod artificial în vinele tinerimei noastre prin centrele pline pe cît de lumină pe atît şi de corupţiune ale Apusului, începuse a împlea, ca buriana cea rea, straturile îngrijite pe atunci ale unei sănătoase dezvoltări. Astfel, sub auspiciile ,,hidoasei pocituri" s-a născut şi încurajat acea specie de numărători de pietre pe trotuare cari sînt totdeuna gata de-a se-nşira în rîndurile roşiilor dacă li se aruncă vrun os. Pe lîngă aceşti învăţaţi s-au adaos o masă nesfîrşită de oameni cu desăvîrşire inculţi, parte simpli şi de bună-credinţă, parte răi şi cu instincte neoneste, cărora noua evangelie a egalităţii depline a celor neînvăţaţi cu cei învăţaţi, a celor muncitori cu cei leneşi, a celor bogaţi cu cei săraci trebuia să le surîdă neapărat. Pe cînd acum treizeci de ani înaintarea în funcţiunile statului era condiţionată prin bună purtare, onestitate şi ani de serviciu, acum funcţionarii harnici şi cu cunoştinţe sînt daţi afară sau rămîn staţionari în locul ce 1-au ocupat zeci de ani, iar pleava partidului roşu, Mihăleştii, Pandravii, Stan Popeştii, Orăşenii ş.a. sînt numiţi de-a dreptul în funcţiunile cele mai importante, încît uşurinţa cu care sub roşii omul poate ajunge la vază şi averea dat naştere proverbului: ,,Numai cu roşii te poţi procopsi".

Şi toată suma aceasta de oameni ignoranţi, adesea necinstiţi, totdeuna comuni, nu trăieşte decît din traficul ideilor de naţionalitate şi libertate. Mare parte din ei bulgari sau greci de-a dreptul, totuşi ei pretind a fi unicii reprezentanţi demni ai colonilor lui Traian şi, neavînd nici măcar putinţa de a pricepe în ce consistă naţionalitatea pe de o parte, libertăţile pe de alta, ei totuşi n-au nici o altă ştiinţă, nici o altă avere, nici un alt merit decît pe acela de a se gera în reprezentanţii acestor idei şi de a juca cînd rolul de „mîntuitori ai patriei", adecă de trădători de noapte şi vînzători de domnie, cînd pe acela de victime ale libertăţii şi naţionalităţii.

Noi din parte-ne susţinem teoria că cine nu ştie nimic nu are nimic, nu munceşte nimic, nu e nici patriot, nici nepatriot, nici naţional, nici nenaţional, ci un biet nenorocit, carele în mod fatal cată să cază în sarcina societăţii, obligate fără ştirea lui Dumnezeu de a-1 hrăni. Deosebirea e numai că, pe cînd la alte ţări rolul acesta îl îndeplinesc casele de binefacere şi spitalele de nevolnici, la noi statul e spitalul general pentru neputincioşii cu duhul şi cu munca, pe care partidul roşu îi capătuieşte prin cîte o funcţie a cărei însemnătate aceşti indivizi nu sînt în stare s-o priceapă măcar.

Dar răul cel mai mare nu e acesta. Pe lîngă mulţimea actuală de postulanţi roşii, se creşte generaţia nouă sub aceleaşi auspicii neserioase, cu aceleaşi tendinţe de a trăi de-a gata şi nemuncind nimic, căci echivalentul pentru muncă e la roşii supunerea oarbă sub poruncile gaştei şi nimic mai mult. Cînd dar asemenea breaslă veselă şi uşoară de postulanţi se preocupă de Dobrogea trebuie să fie ceva rău la mijloc.

În n-rul de sîmbătă 4 august, „Românul" vorbeşte de regularea proprietăţii în Dobrogea — se vede că tot cu chipul cu care Stan Popescu a regulat sarea domnească. Apoi susţine teoria că proprietatea pămîntului în Dobrogea era a sultanului, deci a statului, şi că foştii locuitori n-au dreptul de a-şi vinde locurile pe care le aveau de la statul turcesc. În fine spune că turcii şi tătarii, fiind neasimilabili, trebuiesc înlocuiţi cu colonii române din ţinutul Vidinului.

Vederile noastre în privinţa aceasta sînt cunoscute. Admitem teoria ca, pentru cuvinte de ordine publică, turcii şi tătarii să nu poată vinde orişicui pămînturile lor, dar nu admitem teoria că acele pămînturi sînt ale statului. Nominal da, în realitate nu. Nominal în statele primitive tot pămîntul e considerat ca pămînt domnesc şi din această suveranitate asupra oamenilor şi averilor decurg pînă şi titulaturele monarhice. Astfel se zice rege al Prusiei, nu al prusianilor, regină a Angliei, nu a englejilor, ca şi cînd teritoriul întreg ar fi proprietate a coroanei.

Propietate în senzul modern al cuvîntului nu e în societăţile primitive şi în cele teocratice decît averea mobiliară; cea imobilă era privită în totalitatea ei ca bun public al ginţii, deci a reprezentaţiunii supreme a ginţii, a Domnului. Cu toate acestea, înlăuntrul acestei accepţiuni, nu juridice, ci politice, proprietatea imobilului exista în mod latent; se făceau vînzări, cumpărări, cesiuni, moşteniri, procese pentru hotărnicie etc. etc.

O analogie a acestui soi de proprietate latentă au fost la noi bunurile încărcate cu embatic. Dacă embaticul, adecă preţul posesiei ereditare, nu se plătea în curs de cîţiva ani, bunul retrecea în posesiunea proprietarului originar, a mănăstirii, a domniei, a boierului, dar pe cîtă vreme embaticul se plătea, proprietarul încărcat cu el avea toată libertatea în privirea bunului; el îl putea vinde, schimba, imposesui fără nici o primejdie.

Înţelegem dar ca, admiţîndu-se teoria aceasta cu toate efectele ei, să se hotărască o dată pentru totdeauna că acele propietăţi sînt maiorate ce nu se pot înstrăina decît către români de ex[emplu], dar nu înţelegem ca ele să fie declarate de bunuri private ale statului. Pericolul unei asemenea maniere de-a vedea ar fi nemulţumirea generală a populaţiei de acolo.

Dar în ultima linie aceste pofte de espropriere şi colonizare se îndreptează contra românilor din Dobrogea chiar. Românii de acolo sînt elementul acela care stă mai bine şi e mai bogat, încît ţăranii de pe marginea Dunărei sînt oameni — în parte — mai cuprinşi decît negustorimea din Chiustenge. Ei n-au suferit încă de liberalism şi de urmările lui fatale, ci s-au dezvoltat în ştirea lui Dumnezeu sub guvernul turcesc, care pentru oameni pacinici şi muncitori însemna lipsă de guvern. Ei au trăit sub un regim analog cu cel ce era la noi înaintea Regulamentului, în zorile domniei naţionale reînviate. Dar condiţia sine qua non a bunei lor stări sînt tocmai locurile largi şi păşunile grase ce se cer pentru păstorie, încît din momentul parcelării pămîntului şi a distrucţiei averilor comune, nu ale statului, sărăcia ar începe a bate la uşile lor.

Constant este în istorie că bine cu greu faci oamenilor, rău foarte uşor, chiar avînd cele mai bune intenţii. Pe cîtă vreme dar nu există conflicte de proprietate pe cari statul să le aibă a le aplana, pe cîtă vreme oamenii în Dobrogea sînt la largul lor şi nu ne cer nimic, de ce să ne grăbim a încărca ţinuturi ce în parte se ocupă încă cu păstoria c-o organizaţie mai complexă, care le-ar îngreuia traiul, care ar crea dintr-odată alte condiţii de existenţă ?

Cînd locuitorii se vor înmulţi şi pămîntul le-ar deveni strîmt, proprietatea rurală fixă, încetarea păşunilor comune vor veni de la sine şi în mod fatal. În mod fatal plugul va înlocui pretutindenea toiagul păstoresc, în mod fatal o altă ordine a societăţii va răsari din chiar stadiul ei organic.

Singurele măsuri pe care statul român se cuvine a le lua sînt măsuri de apărare : apărare contra unor speculanţi venetici cari ar voi să esploateze neştiinţa locuitorilor, apărare contra unei imigraţiuni de oameni fără de căpătîi. Dar la aceasta se şi mărgineşte rolul statului; restul îl va face timpul şi dezvoltarea naturală a lucrurilor.


 Mihai Eminescu
11 august 1879


luni, 22 aprilie 2013

« Trăiască psd în frunte cu secretarul său general… »



 A fost odată un arhitect, în vremuri de tristă amintire, ce nu putea avansa în meserie pentru că nu era membru de partid. Detesta ideea de a se asocia unor neisprăviţi, dar apropiaţii l-au sfătuit s-o facă. Dar când vrea partidul şi nu vrei tu, cu timpul constaţi că şi invers se poate… În cele din urmă, când s-a hotărât, arhitectul şi-a dat seama de comicul situaţiei : nu putea deveni membru de partid pentru că… nu avea « origine sănătoasă », aşa cum a rezultat din verificările activiştilor însărcinaţi să scotocească în vieţile oamenilor până aflau şi ceea ce nici verificaţii nu ştiau. Era un « element » ce provenea dintr-o familie « reacţionară » : părinţii săi fuseseră cândva mici întreprinzători privaţi, ceea ce era « monstruos » pentru comunişti ; « supseseră sângele clasei muncitoare ». Arhitectul a continuat să meargă la şedinţele de prelucrare, până când i-a venit o idee : într-o şedinţă de acest fel, s-a ridicat omul în picioare şi a declarat public că « nu se mai considera rudă cu… părinţii săi » ! Urmărea ? L-au făcut membru de partid !

Aceasta istorie, reală de altfel, este ilustrarea manierei în care a « dispărut » partidul comunist român : declarativ. Revoluţia a venit şi a trecut… Încărcătura secundară sau poate principală a revoltei a fost dorinţa românilor normali de a scăpa de comunism. « Fără comunişti » era lozinca principală şi pe 22 decembrie, dar şi mai apoi ; mai apoi, până la mineriada din 13-15 iunie care a pus capăt scurtei perioade democratice din istoria postbelică a României. În lunile scurse de la Revoluţie (atât cât a fost ea) şi până la mineriadă, presiunile populare s-au îndreptat în aceeaşi direcţie, « fără comunişti ». La începutul anului 1990, ilici a făcut un gest pe care nimeni zdravăn la cap nu l-a luat în serios : pentru a salva ceea ce românii detestau, partidul comunist, el s-a decis să-l declare… desfiinţat ! Să vedem ce presupune declaraţia sa mincinoasă…

Întâi de toate, ilici era un cetăţean oarecare, ca mine, ca voi şi nu putea să desfiinţeze un partid aşa, declarativ ; nici preşedinte ales să fi fost, tot nu avea dreptul să « scoată în afara legii » un partid, fie el şi comunist (asta o făcea Carol al II-lea în timpul dictaturii sale regale). Dar ilici nici preşedinte nu era, aşa că declaraţia să rămâne o vorbă în vânt. Fireşte, gestul iliescian nu a fost degeaba, pentru că partidul avea un patrimoniu uriaş, atât financiar, cât şi ca sedii, infrastructură, case, vile, palate şi hoteluri etc. Ce s-a întâmplat cu ele, cu toate ? Au fost jefuite de către apropiaţii şi complicii săi politici. Au făcut astfel firme diverse, sindicate şi confederaţii (e drept, în acest caz au mai devalizat şi patrimoniul UGSR, Uniunea Generală a Sindicatelor, « cureaua de transmisie » a pcr), sedii de fundaţii « umanitare », sedii de partide, terenuri şi altele, că multe au mai fost… Nu se poate vorbi despre vreo lege care să reglementeze trecerea a « ceva » din proprietatea pcr în posesia altei entităţi fizice sau juridice fără ca actul respectiv să nu fie lovit de nulitate de jure. Ceea ce azi reprezintă proprietăţi diferite ale şmecherilor de partid şi de stat şi care anterior au aparţinut pcr, sunt tot atâtea jafuri din patrimoniul celor care, de voie, de nevoie au cotizat la partid.

Tot juridic şi democratic vorbind, partidul comunist nu se putea desfiinţa decât prin decizia de voinţă a organelor sale de conducere colectivă. Un asemenea moment nu a existat, aşa că partidul comunist român încă există și azi. Principalul partid care a beneficiat de furtul de dimensiuni istorice a fost FSN, ulterior PSDR şi actualmente psd. Pe lângă el, restul partidelor înfiinţate în 1990 au primit nişte ciosvârte insignifiante, mai puţin pnl şi UDMR, partidele înfiinţate cu largul concurs al lui ilici. Ce s-a întâmplat efectiv cu fiecare element de patrimoniu şi cum au dispărut ca prin farmec fondurile obţinute de partid din cotizaţii şi alte activităţi, de data asta economice (să luăm un exemplu la întâmplare, « Crescent »), asta ne e imposibil să ne imaginăm, în absenţa unei anchete din partea organelor abilitate ale statului. Trecerea patrimoniului pcr în proprietatea statului, pentru că de acolo să se treacă la jefuirea lui este o acţiune ilegală şi complet nedemocratică ; nu putem lupta împotriva dictaturii promovând o alta. Acţiunea de trecere a activelor şi pasivelor pcr în proprietatea statului se putea face doar ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti care să decidă argumentat asta, nu prin acţiunea înşelătoare a unei bande de răufăcători.

Într-o ţară democratică, în care Kovesi şi Morar sunt cu adevărat justiţiari, instituţiile statului de drept ar regla urgent situaţia juridică a proprietăţilor deţinute de un partid încă existent, chiar dacă nu şi funcţional sub denumirea sa cunoscută. Prin jaf şi abuz, prin înşelătorie şi minciună, foştii/actuali comunişti şi-au construit un partid de infractori (majoritatea liderilor). Şi asta pe banii foştilor membri de partid comunist care azi căscă gura la averile uriaşe acumulate în acelaşi fel (jefuirea banului public) de către actualii lideri psd, foştii nomenklaturisti pcr sau odraslele lor ; o cască, dar n-au nimic de zis, ca şi « incoruptibilii » din justiţia română.

Scrisorile anonime


 Este  aproape  imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris - chiar dacă nu ştie să scrie – care să nu fi primit sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă. Scrisoarea anonimă este unul din semnele caracteristice ale societăţii româneşti. Romanul începe să scrie şi să primească scrisori anonime din cea mai crudă vârsta. Foarte puţine scrisori anonime au caracterul ostil. Câteva cuvinte despre aceste foarte puţine. Când un om vrea să-şi verse focul necazului asupra cuiva spunându-i lucruri foarte  neplăcute fără nici o teamă de neplăcuta urmare, îi scrie o scrisoare anonimă injurioasă. Astfel face gugumanul care nu admite vederile unui publicist sau invidiosul care ofticeaza de succesele omului cu un nume public; astfel face secul căruia o femeie îi nesocoteşte curtea nesărată; astfel face femeia geloasă de triumful alteia. Întotdeauna scrisoarea anonimă injurioasă este opera unui neputincios laş: femeia bătrână şi sluta care găseşte voluptate în a scoate ochii portretului unei femei tinere şi graţioase crezând că aruncă un farmec, o piază rea cu urmări fatale pentru ochii cei frumoşi.

Dar încă o dată, scrisorile d'a dreptul ostile adresantului sunt foarte puţine. În genere scrisorile anonime sunt inspirate de un cald interes ce-l poartă autorul discret pentru adresant. Ele sunt foarte rar pur şi simplu nesemnate. În imensa majoritate a cazurilor, scrisorile anonime sunt iscălite cu nume închipuite câteodată, mult mai des cu: "un amic", "un om care ţine la d-ta", "un binevoitor", ,,o  veche cunoştinţă", "un tată de familie", "un cetăţean mâhnit de câte vede", "un sincer liberal", "un nestrarnutat conservator", "un roman neaoş", s.c.l., s.c.l.

Cu cât o persoană are o situaţie mai înaltă în societate, sau cu cât atârna mai multe interese ale altora  dela opinia şi sentimentele acelei persoane, cu atât este mai des şi mai stăruitor onorată cu scrisori anonime. De exemplu, cei ce se bucură mai mult de aşa onoare sunt miniştrii, directorii generali ai marilor administraţiuni şi ai marilor gazete, mitropoliţii şi episcopii, generalii, inspectorii superiori, primarii, soacrele fidanţaţilor şi fidanţatelor s.c.l., s.c.l.

Scrisoarea anonimă are o putere magică, formidabilă. Interesează, captivează, subjugă; ameţeşte, orbeşte şi stăpâneşte cu cea mai neînfrânată, cu cea mai diabolică tiranie. Cine poate avea tăria să arunce o scrisoare anonimă şi să rămână cu sufletul şi cu mintea nealterate de atingerea ei?

Dar ministrul afla că unul din cei mai fervenţi partizani ai lui, din Cameră sau din Senat, îl sapă; că unul din cei mai importanţi impiegaţi ai departamentului său este un gheşeftar, care poate, din moment în moment, să-l expună la grea răspundere, să-l compromită.  "Un binevoitor" îi atrage toată atenţia şi el să nu-i acorde nicio atenţie? Un director general al cutării mari administratiuni află că inginerul cutare fură dela materiale, încarcă foile de plată cu nume de lucrători  fictive, ori este de-a-dreptul tovarăş cu întreprinzătorul unei imense lucrări publice. S'ar putea să rămână directorul general indiferent? Când află generalul de brigadă, dela un "admirator al bravei armate romane", ca d. căpitan cutare a omorât un sergent-major, fiindcă acesta a refuzat să împuşte pe un soldat bacalaureat pe care-l bănuia că-l curtează s.c.l., s.c.l, - se poate să nu se altereze până în suflet d. general? Se poate mitropolitul sau episcopul să nu sară în sus când un "adevărat ortodox" îi spune cu lacrimi de mâhnită evlavie că popa din mahalaua cutare umblă beat şi face liturghia cu bragă?

Soacra, în ajun de a se despărţi de copila ei, spre a o da în braţele unui necunoscut, care i-a întors capul bietului înger nevinovat, se poate să dea din umeri când "un tată de familie, vechi prieten al răposatului, onorabilului şi mult regretatului vostru soţ", se grăbeşte a-i spune, "cât mai e timp ca să se evite o mare nenorocire", că viitorul ei ginere este cartofor, beţiv şi altceva; că are două ţiitoare în două mahalale deosebite şi că cu ştirea lor se însoară ca să scape de mizerie şi să aibă cu ce le întreţine mai departe din venitul zestrei? Câte majorităţi parlamentare slăbite, câte cariere publice sdruncinate, câte prieteşuguri sfărâmate, câte logodne stricate din cauza minunatei scrisori anonime! O! Neînţeleasă şi nelimitată putere! cum stăpâneşti tu minţile noastre!

Eram odinioară revizor şcolar. Întorcându-mă dela revizie, aflu acasă printre alte scrisori una iscălita tot de "un tată de  familie". Ce-mi spunea onorabilul tată de familie? Îmi atrăgea serioasă atenţie asupra purtărilor învăţătorului dela şcoala mixtă din satul cutare. Pe  scurt: beţiv, nu da pe la şcoală cu anii; se ocupa cu cultivarea unei moşioare, şi da bani cu camăta pe la nenorociţii consăteni; când merge din joi în paşti la şcoală, bate pe copii de-i umple de sânge; pe unul l-a bătut până i-a venit copilului boala rea; în fine, există bănuieli că o elevă de 11 ani, o nenorocită fetiţa a unei biete văduve s.c.l., s.c.l. N'apucasem să termin interesanta scrisoare şi primesc un ordin dela Ministerul Şcoalelor, prin care mi se spune că imediat să fac cercetare la faţa locului asupra învăţătorului aceluia, în privinţa purtărilor căruia s'a primit şi la minister o scrisoare anonimă identică, cu însemnarea că "s'a trimes una asemenea şi revizorului, dar că revizorul protejează pe învăţătorul cămătar şi nu vrea să meargă a cerceta, deşi a primit scrisoarea de vreo zece zile".

A doua zi după amiazi, pe o vreme de toamnă foarte aspră am plecat cu căruţa să calc fără veste pe monstrul acela. Am ajuns plouat şi îngheţat la şcoală, unde am găsit ce se găseşte la o şcoală de sat - mizerie, neagră mizerie, mizeria română! Ce am constatat? eşti nerăbdător să ştii, fireşte. Iată. Învăţătorul era plătit de comună cu 20 de lei pe lună; dar nu luase leafa de aproape un an. Era văduv cu doi copii mititei. Amândoi zăceau de febră tifoidă în aceeaşi odăiţa unde dormea şi tatăl. El trăia din pomana arendaşului, un evreu care-i trimitea din când în când mălai şi uneori fasole şi brânză. Cât despre eleva de 11 ani, nenorocita copilă a bietei văduve, acea elevă nu se ştia să fi existat în comună, pentru simplul motiv că nici biata văduvă mama ei nu existase vreodată. L-am întrebat pe nenorocitul cine poate fi "tatăl de familie", autorul scrisorii anonime. Îl ştia: era băiatul popii, un f1ăcau de vreo douăzeci şi unu de ani; vrea să fie el învăţător acolo ca să scape de armată.

Trebuia să ma'nvaţ minte - nu-i aşa? să nu mai alerg gâfâind prin zloată la porunca unei scrisori anonime. Aş! Nu ştiu dacă, fiind revizor, am făcut altă treabă decât să dau credincios urmare la scrisori anonime şi, se'ntelege, cu acelaş rezultat ca şi întâia oară.

Aşa e cine are un cerc oarecare de autoritate: cine, prin opinia şi sentimentele lui, poate ocroti sau primejdui interesele altcuiva, este supusul ascultător al scrisorii anonime. Dar asta nu va să zică, fireşte, că numai înalţii demnitari şi soacrele se bucură de scrisorile anonime. Oricât de infimă şi umilă, o creatură umană trebue să aibă cercul ei cât de meschin de protecţiune.

Un cerşetor schilod şi orb sta la o răspântie, trăind din resturile ce i se acorda dela bucătăria unei bogate case vecine. Are acel schilod nenorocit, poate oare avea un cerc în care să-şi exercite şi el protecţiunea? Da, poate avea. Alături de el s'a lipit un câine jigărit, care aşteaptă hrana dela pomana lui, resturile din resturi. Orbul primeşte o scrisoare anonimă şi mă roagă să i-o citesc:
"Nenorocitule! javra pe care o protejezi, rupându-ţi dela gură bucăţica pentru ea, nu ştii câte bucăţele îţi fură din strachină câtă vreme îţi faci cruce şi zici bogdaproste! Un binevoitor care te compătimeşte". Dumnezeule! zic eu; cine să fie câinele "binevoitor"?
(1901)

de I. L. Caragiale


duminică, 21 aprilie 2013

Dick Inimă-de-Pisic şi poporul de foci


 Spuneam deseori că bandiţii instalaţi la putere sunt comunişti, bolşevici, fascişti. Nimic mai neadevărat ! Comuniştii şi bolşevicii au început prin a fi săraci, aşa că puteau preamări « virtuţile » sărăciei. Modelul imprimat prostimii va fi sintetizat de principalul promotor (încă în viaţă) al comunismului feroce în România, ilici : « sărac şi curat ». Desigur, sintagma e de o ipocrizie fără margini, mai ales că nici el şi nici complicii săi într-ale hoţiilor nu sunt nici săraci şi cu atât mai puţin « curaţi ». Stânga românească e azi acaparată exclusiv de către foştii activişti comunişti, cei care comiteau fărădelegile pentru a fi bine văzuţi de către Ceauşescu ; ei le comiteau, iar el a plătit cu viaţa, asasinat la Târgovişte pentru că, nu-așa ? « scopul scuză mijloacele ». 
Opulenţa afişată fără ruşine de către foştii nomenklaturiști şi de către odraslele lor este de notorietate. Din « sărăcia » de odinioară n-a mai rămas nici măcar amintirea. Din aceste motive, discursul jivinelor de sorginte comunistă s-a modificat fundamental. Vorbesc despre bunăstarea pe care le-o doresc proştilor, dar nu se mai dau în pomeneală în legătură cu « virtuţile » sărăciei şi nici despre « curăţenia » comunistă nu mai pomenesc . Locul discursului populist, celebra « limbă de lemn », a fost luat de miştocăreala bulevardieră grefată pe o uriaşă, incredibilă mitomanie. Prostimea sta cu gurile căscate, soarbe cuvintele mincinoase şi grosolăniile unui plagiator, Dick Ponta, aplaudă ca focile şi sunt fericiţi că unul de-al lor a ajuns premier. Solidaritatea derbedeilor, a pegrei sociale, iată că se manifestă şi subliminal.
În timp ce politicienii fără ideologie îşi afişează ostentativ bogăţia obţinută prin spolierea bugetului de stat, « focile » asistă fascinate de imaginile pe care derbedeii guvernamentali le promit vulgului ; sunt convinşi că mâine-poimâine România va fi prima ţară în care nimeni nu va munci, dar toată lumea va huzuri. Ca să sedimenteze imaginea, bugetarul asistat se opreşte la cârciuma sordidă de lângă casă, ia o vodcă de pufoaică, două, trei, patru, merge acasă în plină euforie, îşi bate nevasta, mănâncă pe jumătate adormit, râgâie şi se culca îmbrăcat ; prin faţa ochilor i se perindă iluziile imprimate de guvernanţi în creierul creţ ca-n palmă al tembelilor cu drept de vot ; e fericit… Cum să înţeleagă el că economia e pe dric, preţurile cresc, şomajul creşte şi nimic din ce a auzit el nu e posibil ?!
Fericit ca orice parvenit întrebat de sănătate, Dick, primul plagiator al ţării, vorbeşte despre bona filipineză pe care şi-o permite, dar nu din salariu, în timp ce în faţa Oltchim muritorii de foame cerşesc îndurare. Guvernul n-are timp de ei pentru că în general guvernul n-are timp să se ocupe de economia care scade lună de lună de un an încoace. Până când ? Până când se vor întoarce dobânzile la credite de 180% ale « specialistului » în finanţe al psd, Florin Georgescu. Nici declaraţiile agresive şi belicoase de la Plenara CC al psd nu pomeneau vreo vorbă despre bunăstarea atât de mult promisă şi cu atât mai îndepărtată în fiecare zi cu cât averile lor sporesc prin colaborarea cu diversele mafii tot de ei implementate. Vorbeau, în schimb, despre puterea pe care au câştigat-o prin fraudă şi pe care o vor păstra cu preţul sacrificării României. Fastul cu care s-au înconjurat pentru paranghelia fără rost de ei înşişi numită « congres » contrasta flagrant cu sărăcirea tot mai accentuată a populaţiei, dar dacă bandiţii le oferă proştilor glumiţe cu şi fără perdea, ei sunt mulţumiţi şi deja se simt sătui de parcă ar fi mâncat. Cu burţile goale şi cu creierele odihnite, proștii aplaudă ca focile, Dick le mai aruncă o mitocănie grobiană, un surâs golănesc şi nelipsita minciună şi toată lumea pleacă acasă ; unii la averea uriaşă acumulată în timpul opoziţiei şi datorită fostei puteri, iar focile – în bârlogurile lor, unde puii le aşteaptă să le-aducă un peşte congelat, bugetar şi « social-democrat » ; adică mic şi cu oase multe ca să se înveţe de mici cu suptul oaselor pe post de mâncare.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Conspiratori sociali, « democraţi » şi liberali


 Să luăm în discuţie un caz ipotetic ; poate ipotetic, poate nu… Să presupunem că personajul central al poveştii este un colonel, mai cunoscut ca un bun comentator sportiv sau mai popular ca senator decât ca fost conspirator. Numele său este, să zicem la întâmplare – Ţopăilă.

Tovarăşul Ţopăilă a avut o carieră interesantă, mai puţin militară şi mai mult sportivă. La un moment dat, tovarăşul Ţopăilă pleacă în vizită la ursuleţul sovietic, cam prin 1980. Era acolo o mare manifestare sportivă boicotată de multe ţări din lumea civilizată. Pe lângă concursurile sportive, Ţopăilă a participat şi la întâlniri de taină cu ursuleţi mai mici şi mai discreţi ; se spunea în acea vreme că aceşti ursuleţi erau atât de discreţi încât şi plecarea pe lumea cealaltă se făcea pe horn, în linişte şi organizat. Iar Ţopăilă, om discret şi el, a acceptat propunerile urşilor moscoviţi.

Întors în ţară, sportivul s-a trezit foarte repede într-o situaţie delicată : dictatorul de atunci (nu cel « luminat » de mai târziu) s-a prins că de la Moscova nu vine doar gazul, ci şi bricheta, aşa că s-a decis să-i marginalizeze pe toţi cei indicaţi de departamentul « anti-ursuleţi » al Securităţii. Printre cei vizaţi s-a numărat şi Ţopăilă, cel care a fost trimis să conducă un club sportiv din Capitală. Aici, Ţopăilă şi-a continuat activitatea însă, la un moment dat, fiica sa a fost arestată de aceeaşi Securitate, prin toamna anului 1989. Motivul ? Din vorbe, motivul ar fi fost o inexistentă încercare de a fugi din ţară, dar nimeni nu spune apăsat că exact asta ar fi fost. În fapt, din septembrie acelaşi an, presiunile Securităţii asupra conspiratorilor (printre care şi Ţopăilă) au devenit mai aplicate. Cum conspiratorii erau « nărăvaşi » şi rezistau presiunilor, s-a luat hotărârea reţinerii copiilor celor care urzeau lovitura de stat, pentru ca aceştia să cedeze când vor fi ameninţaţi cu viaţa copiilor lor.

Anii au trecut, vechiul dictator a dispărut, iar locul lui a fost luat de o « cârpa kaghebistă », cel care avea destul tupeu încât să se autointituleze « despot luminat ». După ce noul dictator a terminat şi cu trădarea ţării, dar şi cu construirea sistemului său ticăloşit, iată-l mulţumind foştilor săi tovarăşi de conspiraţie, pe unii punându-i în funcţii mari, pe alţii decorându-i. Ce treabă avea o decoraţie onorantă românească în mâna unui trădător şi apoi pe piepturile altor trădători ? Habar n-am ; eu sunt doar un povestitor… Pentru ca totul să fie făcut după tipicul criminalilor care mereu au ceva de ascuns, « bătrâna cătană sovietică » l-a decorat pe Ţopăilă … în afara ţării, într-o capitală europeană, nu foarte depărtată de graniţele ţării. După ani, pe Ţopăilă îl găsim senator, fascist în declaraţii şi foarte respectat de către complicii săi de partid.

Fiica sa, Ţopăita s-a chinuit peste 20 de ani să pară jurnalist şi tot atâţia ani să scape de bâlbâială. Amândouă tentativele au eşuat lamentabil, jurnalista având un discurs clar de extremă stângă, drapat în vorbe ce doreau să mimeze obiectivitatea altfel normală pentru un ziarist ; pentru altul, nu pentru ea. Şi acum, bomboana de pe coliva ţării : domnişoara Ţopăita a descoperit brusc « valorile social-democraţiei » şi o găsim alături de mai vechiul colaborator al tatălui său – « despotul luminat », devenit între timp « despotul împăiat şi scos ca pe moaşte ». E bine aşa… Până şi partidele de infractori au nevoie să-şi întinerească nucleul conducător şi dacă nu cu ea, fiica tatălui ei, bătrânul conspirator, atunci cu cine ? Înainte se zicea aşa : « lumina vine de la Răsărit »… Acum nu ştiu ce va veni de-acolo, dar aşa se simte un curent rece şi uscat, de-ai putea să juri că vine din Siberia…