În primăvara lui 1990, când „cârpa kaghebistă” a
lansat formula „pluripartidism în interiorul CFSN” toţi au sărit să critice o
asemenea idee cu iz moscovit, care, pe deasupra, mai promova şi o noţiune
totalitară, dar „cu faţă umană”, cea de „despot luminat”. Reacţia populară a
fost vehementă, aşa că ilici a renunţat s-o mai promoveze; ceea ce nu înseamnă
deloc că a şi renunţat la ea. După ani de colaborare ocultă, psd-ul iliescian şi
pnl-ul filo-iliescian au decis că trebuie să-şi oficializeze relaţia anti-naţională
şi aşa a apărut usl. Multora li s-a părut stranie asocierea, mai ales că pnl se
reclama ca
fiind de dreapta, în timp ce psd era şi este, fostul partid comunist, rebotezat
de câteva ori pentru „rebrenduire” şi adaptat condiţiilor prezente în
societatea românească. Astfel, egalitatea iniţială a fost înlocuită cu un soi
de stratificare a turmei, în care comuniştii deveniţi capitalişti economic şi fără
doctrină din punct de vedere ideologic, se „reformau” şi deveneau, în funcţie
de poziţia ocupată în partid, ţar, satrap, baron local etc., în timp ce restul
populaţiei se cantona în două categorii mari: slugi ale neobolșevicilor şi
turma de votanţi, interesanţi doar în campaniile electorale şi, fireşte, la
vot.
Dar nu trecutul îl voi analiza aici, ci viitorul, în
măsura posibilităţilor. Aşadar, usl a colaborat infracţional foarte bine. Împreună
au dat lovituri de stat nefinalizate, împreună au atribuit funcţii şi sinecuri
pentru clienţii politici şi tot împreună au adus ţara într-un paradox politic
imposibil de întâlnit altundeva pe mapamond. Deodată, cele două partide
principale ale usl par a nu se mai înţelege... „Cuiul lui Pepelea” a fost întâi
„neamţul” Iohanis, apoi – alianţa usd; fireşte, alianţa asta socialistă a apărut
pentru a da un plus motivaţional „discordiei” useliste, ce nu părea destul de justificată.
Să analizăm împreună planul elaborat în laboratoarele neobolșevice.
Să începem întâi de la „cui prodest”... Din perspectiva guvernării şi a unei potenţiale lovituri
de stat ulterioare, despărţirea celor două haite nu e utilă şi nici Căcărău,
dar nici primul oligofren n-ar avea interes să se despartă, mai ales că motivul
principal este funcţia de vicepremier pentru Iohanis, nu un motiv cu
adevărat serios. Dar obiectivul comuniştilor nu e guvernarea pe care deja o au,
ci alegerile prezidenţiale. Aceste alegeri vin după o tele-guvernare
catastrofală, ce încă nu-şi poate arăta efectele integral, dar care deja au
nemulţumit profund electoratul, inclusiv cel tradiţional al usl. Cu un asemenea
„bagaj”, usl ar pierde prezidenţialele cu strigături, deci sunt
nevoiţi să pună în practică un plan care să le pună pe tavă fotoliul prezidenţial.
Aşa a apărut „ruperea” usl...
Planul e destul de străveziu: pnl trece ca un partid
de dreapta în ochii majorităţii votanţilor, mai ales că extrem de puţini ştiu că
liberalismul e un curent de stânga. Uzând şi de propria popularitate (scăzută,
dar oricum cea mai ridicată de la constituirea sa, în 1990), dar şi de fluiditatea
ideilor promovate de partidele ce se chinuie să fie de dreapta, pnl este
desemnat de ilici pentru a confisca dreapta, iar asupra acestui punct nu mai
există nici o umbră de îndoială. Pentru ca succesul usl la prezidenţiale să fie
complet, avem două scenarii posibile:
1. Odată cu ruptura oficială a usl, locul său va fi
luat de un „carcalete” psd, unpr, pc, udmr, ppdd şi minorităţi, care ar
putea asigura guvernarea roşie. Cu toate astea, este improbabil ca varianta să
convină mafiei roşii pentru că ar presupune ca în campania pentru prezidenţiale să se intre cu acelaşi premier ca
acum, ceea ce va face inutilă prezentarea unui candidat al usd. Cu un pnl aflat
în opoziţie formal, dar susţinând discret guvernul prin câţiva parlamentari,
altfel necesari psd-ului, dreapta va fi obligată să se coaguleze în jurul acestui
partid care va putea să pară că e de dreapta şi astfel pnl îşi va adjudeca
fotoliul de la Cotroceni. Dar dacă partidele de dreaptă nu vor accepta să
colaboreze cu pnl? Atunci planul iniţial ar comporta o ajustare: pnl, cu un
discurs trecut de la fascismul anterior la o democraţie foarte bine simulată,
poate candida singur, chiar şi fără sprijinul altor partide de opoziţie. În
acest fel, în finala pentru prezidenţiale vom regăsi doi candidaţi, anterior aliaţi: cel al
pnl şi cel al psd. Cum psd va fi tarat de guvernarea ce până în noiembrie îşi va
arăta şi mai bine „colţii”, fotoliul prezidenţial va reveni celuilalt, cel mai
probabil Căcărău. Şi astfel, ceea ce proiecta anul trecut uniunea socialistă, Căcărău
preşedinte şi primul oligofren – premier, va deveni o tragică realitate.
2. O altă variantă „de lucru” ar putea fi cea a
alegerilor anticipate. Liberalii pot forţa căderea guvernului, mai ales dacă
aceasta a fost decizia secretă a tartorilor moscoviţi. Varianta prezintă un
avantaj, dar şi dezavantaje. Avantajul e că ar degreva de guvernare psd-ul,
care oricum în teritoriu nu va fi afectat, conducerea executivului revenind
unui guvern de „tehnocraţi” sau „de uniune naţională”, variantele atât de îndrăgite
de „cârpa kaghebistă”, susţinut de pnl şi de partidele de dreapta. Acest guvern
va recepta toate efectele guvernării roşii, ceea ce va disculpa oarecum psd-ul şi
nu va afecta aproape deloc pnl-ul. Cu toate astea, varianta alegerilor
anticipate are şi dezavantaje: actuala configuraţie a parlamentului este ideală
pentru derbedeii de la putere, orice intruziune a altor partide fiind nedorită
de către aceştia, cum la fel de nedorită este şi creşterea numărului de mandate
pentru PDL şi FC. În această formulă, prezidenţialele ar avantaja net
candidatul psd, culpele guvernărilor anterioare fiind recepţionate de pnl şi
compania.
În ambele variante, sondajele contrafăcute cu care
deja ne-am obişnuit, manipularea, minciunile ordinare, dar şi incapacitatea
dreptei de a elabora anticorpi, succesul usl la prezidenţiale e asigurat. După
ce îşi vor fi adjudecat Cotroceniul, colaborarea dintre cele două bande va
continua, cel mai probabil subteran. Epoca complicităţii „la vedere” psd-pnl,
oricum, s-a încheiat.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu