Limbă şi latinitate

 Deseori se face confuzia, voit zic eu, între limbă şi alfabet. Se ştie că limba este modalitatea de comunicare verbală între membrii aceleiași comunităţi, pe când alfabetul nu este decât forma scrisă a acelei comunicări. Ceea ce nu se prea spune sau oricum nu explicit, este ca alfabetul nu este deloc obligatoriu să aparţină sau să fie emis doar de o anumită comunitate, rezultând astfel un număr egal de comunităţi şi de alfabete. Nu fiecare popor are un alfabet propriu, deşi unii se încăpăţânează să vadă unul chiar şi acolo unde el nu există, cum e cazul pseudo-alfabetului de la Tărtăria. Ideogramele de la Tărtăria nici nu seamănă cu un alfabet şi nici spaţiul geografic nu permite să considerăm că în antichitate şi-ar fi exercitat influenţa egiptenii sau chinezii, cei care reprezintă mari culturi şi care foloseau hieroglife. În plus, hieroglifele egiptene alcătuiau scrierea religioasă egipteană, în viaţa de toate zilele fiind folosite alte sisteme de scriere, cea hieratică şi apoi cea demotică. Să spunem şi că pentru că o scriere să poată fi considerată alfabet, ea trebuie să fie regăsită în mărturii grafice suficient de întinse încât să permită să fie analizate şi/sau descifrate, ceea ce nu e cazul ideogramelor de pe pietrele de la Tărtăria.

Teoria latinităţii anumitor popoare europene o găsesc forţată sau, oricum, fără mare legătură cu realitatea. Cred că trebuie să distingem limba vorbită de alfabetul utilizat de fiecare popor în parte, chiar şi în antichitate. Iisus Hristos vorbea aramaică în mod curent, dar limba de cult era ebraica; scrierea pătrată era şi ea destinată cultului, cea rotundă, din care a derivat apoi scrierea arabă fiind cea utilizată în viaţa de toate zilele, în acte sau în comunicările scrise. Pornind de la această realitate incontestabilă este greu de înţeles cum de-şi imaginează cineva că dacă alfabetul latin a putut fi impus de către cuceritorul roman unor popoare ce nu aveau un alfabet propriu, acelaşi lucru se putea întâmpla şi cu limba. Grecii au fost ocupaţi de romani mai multe sute de ani, dar şi-au păstrat alfabetul propriu, la fel ca şi limba. Romanii au ocupat sute de ani şi insulele britanice, dar popoarele de acolo nu vorbesc limbi latine. Administraţia romană a utilizat oficial limba şi alfabetul micului popor din jurul Romei, dar n-a încercat să le impună popoarelor cucerite. Inscripţiile oficiale erau redactate în latină, alfabetul utilizat era deasemenea latin, dar legiunile romane erau organizate după principii naţionale, de unde şi numele lor: legiunea siriană, macedoneană, iudaică etc.; militarii îşi vorbeau limba proprie şi doar comenzile de război erau în latină.

Cred că putem fi de acord că ocupaţia romană a Daciei nu a produs vreo înlocuire de limbă sau măcar vreo schimbare a limbii vorbite de populaţia autohtonă. Atunci de ce asta ar fi fost posibil cu alte popoare? Dacă acceptăm că influenţa limbii latine a fost redusă la nivel european, ea concentrându-se mai târziu doar în cultul creştin apusean, atunci cum am putea defini limbile latine ca origine? Să luăm limbile latine, câteva, şi să le analizăm succint. Limbile oficiale, cele standardizate, sunt clare, dar popoarele respective nu le vorbesc decât parţial, restul fiind dialecte destul de eterogene, unele fără legătură cu vreo limbă latină. Italiana nu este o limbă omogenă; în Sicilia se vorbeşte un dialect format din italiană veche amestecată în proporţii asemănătoare cu rămăşiţe libico-punice şi arabe. Dialectul napolitan este şi mai departe de italiană, mai asemănător cu româna şi portugheza decât cu limba oficială, asta în condiţiile în care Roma e doar la o aruncătură de băţ de Napoli. Fenomenul păstrării limbii originare lângă centrul de putere al Imperiului Roman dovedeşte că limba latină n-a fost capabilă să influenţeze decisiv nici o altă limbă europeană, dacă nici măcar lângă Roma nu s-a produs vreo schimbare notabilă.

În peninsula Iberică spunem că se vorbesc două limbi, spaniola şi portugheza, dar dacă portugheza este o limbă mai omogenă, spaniola nici nu există în Spania. În ţară sunt patru limbi oficiale: castellano, catalan, gallego şi vasco, unele foarte diferite de orice altă limbă, latină sau nu, cum e cazul dialectului basc, el în sine o limbă distinctă şi cu origini ce se pierd în lumea feniciană. « Spaniola » despre care vorbim în mod obişnuit este castellano, limbă vorbită în Castilla şi Leon, în centrul Spaniei şi este cea cunoscută mondial sub acelaşi nume ca şi la noi. Chiar şi aşa, influenţa latină este foarte limitată, castellano fiind o limbă puternic influenţată de ocupaţia maură. Moştenirea lingvistică arabo-berberă este prezentă atât în lexic, cât şi în scriere, spaniolii fiind singurul popor « latin » care utilizează sub o formă diferită grafic grupuri de litere ce aparţin spaţiului berber şi cuvinte ce provin în mod evident din arabă (« s » -ul palatalizat şi ortografiat « z » provine din berberul « th », grupul « rr » - tot din berbera, ortografiat « gh », ca şi grupurile de litere « gue », « gui » etc.). Fonema « ș », prezentă în toate limbile « latine », uniform răspândită în spaţial roman şi cu grafie diferită, nu are nici o legătură cu latina, deci originea ei este diferită.

Deşi alte limbi latine sunt eterogene şi puternic influenţate de elemente străine spaţiului latin, limba română este o excepţie cel puţin interesantă. Românii nu vorbesc decât o singură limbă, cu foarte puţine diferenţe de la zonă la zonă. Româna este o limbă foarte omogenă, regionalismele dându-i doar nişte note particulare, neimportante în planul comunicării interzonale. Veneţianul şi napolitanul, vorbind fiecare dialectul său şi făcând abstracţie de limba italiană învăţată în şcoală – vor ajunge să nu se înţeleagă deloc, pe când ardeleanul şi moldoveanul pot comunica lejer, fiecare dintre ei vorbind în dialectul zonei de unde provine. În aceeaşi ordine de idei, aromânii vorbitori de vlahă erau cândva răspândiţi (unii şi azi) până în Grecia, Croaţia, Italia, Moravia şi departe spre vestul şi nordul Europei. Flamanzii, deşi sunt germanici au un bagaj lexical bine influenţat de limba română, mulţi dintre ei putând înţelege ce vorbim noi. Limba latină, cea din Latium, n-a apărut din neant... Dacă ne gândim că Roma, lăsând deoparte legenda cu lupoaica, a fost întemeiată de tracul Enea, începem să desluşim care limbă poate fi considerată « mamă » a limbilor latine.

Posted in: armata,barsa,biserica,catedrala,civilizatie,crestinism,cultura,germani,istorie,mistificare,patrimoniu,troia,valahia