Toate se anunţau a fi foarte bune pentru Viorin şi încă şi mai bune
pentru partidul său comunist ce dezvolta idei din ce în ce mai asemănătoare
bolşevismului sovietic, condimentate pe alocuri de un cheguevarism de
cartier... Da, ar fi fost bune dacă nu ar fi existat şi Justiţia... Această
doamnă cu ochii legaţi nu părea să fi citit "Capitalul" lui Marx, aşa
că nu avea de unde să ştie că "lupta de clasă" se duce furând bani de
la buget şi că un comunist care nu fură e un comunist mort. Neştiutoare şi
complet neinstruită, coana Justiţia s-a pus pe capul lui Andrei, spre
uimirea prost simulată a lui Viorin. Mitomanul de partid nu înţelegea ce făcuse
atât de grav Andrei, încât să fie judecat atât de aspru?! Îşi amintea prea bine
de Andrei şi de gingăşia cu care îl trata de fiecare dată în intimitatea lor
promiscuă şi nu i se părea deloc în regulă ca acesta să fie
condamnat şi chiar la o pedeapsă cu executare. Într-un fel, pe Viorin îl ciupea
un pic şarpele geloziei; la puşcărie erau atâţia băieţi chipeşi, iar Andrei, o
ştia, era vulnerabil la farmecele unui băiat bine făcut. Hotărât lucru, din
poziţia sa de preşedinte de partid şi de administrator al Blocului Roşu, Viorin
trebuia să facă orice e omeneşte posibil pentru a-l scăpa pe dragul de Andrei
de ispitele de la închisoare.
Întreg partidul s-a mobilizat revoluţionar la chemarea lui Viorin...
Cu toţii au făcut un scut uman virtual în jurul fostului administrator atât de
greu încercat acum. Legea dispăruse din discursul lor şi doar legea lor, a caizilor politici, a baronilor locali, acea
lege era singura care conta. Disperarea lor era evidentă, mai ales că nu ştiau
dacă nu cumva Andrei va începe să-şi dea drumul la gură pentru a avea un
tratament mai blând sau o pedeapsă mai scurtă. Înainte de orice grijă pentru
fostul lor preşedinte şi chiar înainte de grija carnală a lui
Viorin se aflau grijile pentru viitorul propriilor destine ce nu se vedeau
deloc prea limpede. Cu obedienţa obişnuită faţă de conducerea
partidului, cu toţii au lansat acuzele cele mai inepte la adresa adversarilor
politici şi a preşedintelui asociaţiei de locatari, fără să realizeze că ei
sunt la putere şi deci era hilar să acuze diverse ingerinţe politice la care
tot apelau pentru a justifica opoziţia lor la condamnarea lui
Andrei. Nu le păsa de nimeni, nu-i interesa că se făceau de râs
într-un mod ce făcea deliciul presei libere, important era să fie ei la
adăpost. Să-l scape de puşcărie n-au reuşit (erau şi destul de reduşi
intelectual, ca orice derbedei),
dar au fost capabili să ofere astfel un subiect gras presei internaţionale care
n-a ezitat să-i califice drept complici ai proaspătului puşcăriaş. De la
scandalul copierii lucrării de diplomă, unde personajul central fusese Viorin,
din Costa de Fildeş şi Nigeria şi până în Thailanda sau Mongolia, presa
mondială nu mai avusese şansa unui subiect atât de grosolan, unul ce se preta
la a fi tratat in extenso timp de cel puţin
o săptămână.
Toate încercările comuniştilor de a-l scăpa pe Andrei de puşcărie au
fost zadarnice. Au mai vorbit o vreme cu o nedisimulată îngrijorare, au mai
făcut apel la "ţărişoara" care era, spuneau ei, ameninţată de
dictatură pentru că unul de-al lor intrase la puşcărie tocmai când veniseră la
putere, apoi au tăcut osteniţi de marele efort "telectual". Andrei
şi-a găsit odihna în braţele musculoase ale vieţașilor, iar Viorin a rămas să-i
ducă dorul şi să protesteze aiuristic împotriva a nu se ştie ce; parcă nici
minciunile alea grosolane, grobiene chiar, nu-i mai veneau ca mai
demult. În mod vizibil, Viorin era foarte afectat, mai afectat de separarea de
Andrei decât fusese când "oamenii răi" şi invidioşi pe poziţia
câştigată prin munca de alcov – îl acuzau că îşi copiase lucrarea. Şi ce dacă a
copiat-o? Şi copiatorul o face şi nimeni nu-i mai reproşează...
"Bine" educat de partid, doctorul în mitomanie le râdea tâmp şi le
plasa glumiţe bulevardiere tutror celor care-l întrebau ce poate comenta despre
furtişagul său intelectual. Ce ştiu ei, se gândea el în timp ce reporterii îl încolţeau
cu întrebările... Dacă le-ar spune că nici masterate n-are şi că nici
facultatea n-a terminat-o la stat, ce ar mai spune aceşti răuvoitori plătiţi,
fără îndoială, de către "duşmanul său de clasă", preşedintele
asociaţiei?! Andrei îi spusese să treacă zâmbitor peste orice acuze, să mintă
oricât de josnic, amintindu-i vorbele lui Eminescu: "Calomniaţi,
calomniaţi, calomniaţi cât mai mult; până la urmă se va găsi cineva să vă
creadă" şi, cum de proşti nu ducea lipsă Blocul Roşu, minciuna josnică devenea astfel armă politică absolut permisă în partidul comunist.
- va urma -
Această
producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu