„Doinele zice
Alexandri sunt cântece de iubire, de jale şi de dor, plângeri duioase ale
inimii românului în toate impregiurările vieţei sale”. „Doina” nu este
melancolica elegie, de
la grecul „plângere”. Ea nu poartă haină lungă
şi nu geme pe morminte. Scurtă ca şi simţământul, ea este simţământul sub orice
formă: tristeţe şi bucurie, amor şi ură, entusiasm şi desperare, pace şi
război.
Dar de unde vine
cuvântul „doină”? Scriitorii noştri au emis până acum în această privinţă o
mulţime de păreri deosebite.
Ciudată e
opiniunea răposatului boier Iordache Mălinescu din Moldova, care zicea în „Foaia
pentru minte” de la Braşov (1842, p. 98), că doina derivă
sau din donativum, o sumă de bani ce primeau ostaşii romani în dar
de la împărat după o biruinţă, sau din numele Dunării, sau în fine de la zeiţa
Diana ; o triplă etimologie de trei ori inadmisibilă.
Dicţionarul
Laurian-Massim aduce pe doina din latinul „doleo”, de unde,
după un articol publicat în ziarul „Familia” de la Pesta din 1869, ea va fi
decurs printr-o formă ipotetică dolina, ca şi moina dintr-o mollina,
de la « mollis ». Din nenorocire,
nu numai dolina şi mollina nu ne întâmpină
nicăiri în vreun fel de latinitate şi nici într-un dialect romanic vechi sau
nou, dar e greşit până şi termenul de comparaţiune, căci moina la
români este un curat slavism, însemnând „loc spălăcit”, de la rădăcina slavică my-
„a spăla”, de unde masculinul moinu şi femininul moina,
„ceva de spălat”, litvănește maiva „baltă”) . Deci, nici moina din mollina,
nici doina din dolina, deşi ambele rimează.
Din toate
etimologiile însă, cea mai extravagantă este cea propusă de d. Cihac (t. 2 p.
98), care, după ce afirmă că rolul fundamental al „doinei” este de a fi cântată sur
des flutes conchide apoi că doina derivă din sârbul dvoinitza „flute
double” de la slavicul dvoynu „double”. Dar atunci, în loc de
a alerga la slavicul dvoi-, de ce oare să nu preferăm o derivaţiune
din românul doi, sub pretext ca rolul fundamental al doinei ar fi
fost de a fi cântată de doi : de un flăcău şi de o fată? Este o glumă, dar o
glumă mai potrivită, în orice caz, decât gluma pe care
ne-o dă d. Cihac fără a avea aerul de a glumi.
Ca să isprăvim
odată cu acest registru de păreri, mai adaug pe a bătrânului Cantemir. El
credea (Descript. Mold. ed. Papiu, p. 141), ca Doina se va fi chemat la daci
zeul sau zâna resboiului, fiindcă acest cuvânt începe totdeauna la români cântecele
lor de luptă : „praeponitur enim cunctis quae fortiter în bello referunt
canticis”. Opiniunea lui Cantemir, oricât de arbitrară, are un merit. Ea
deştepta o întrebare foarte serioasă : părinţii noştri mostenit-au ei puternica lor
inspiraţiune poetică de la romani ori de la daci?
Istoria a
constatat demult, că nimic n-a fost
mai prozaic ca severa naţiune de
soldaţi şi jurisconsulţi, crescută de sălbatica lupoaică pe
ţărmul Tibrului. „Peu de nations - zice Michelet – me semblent s'être
trouvées dans des circonstances moins favorables à la poésie. Des populations
hétérogènes, enfermées dans les mêmes murs, empruntant aux nations voisines
leurs usages, leurs arts et leurs dieux; une société tout artificielle, récente
et sans passé; la guerre continuelle, mais une guerre de cupidité plus que
d'enthousiasme ; un génie avide et avare. Le Clephte, après le combat, chante
sur le mont solitaire. Le romain, rentre dans sa ville avec son butin, chicane
le sénat, prête à usure, plaide et dispute. Ses habitudes sont celles du
jurisconsulte, il interroge grammaticalement la lettre de la loi, ou la torture
par la dialectique, pour en tirer son avantage. Rien de moins poétique que tout
cela. La poésie ne commença pas dans Rome par les patriciens, enfants ou
disciples de la muette Etrurie, qui dans les fêtes sacrées défendaient le chant
et ne permettaient que la pantomime. Magistrate et pontifes, les pères devaient
porter dans leur langage cette concision solennelle des oracles, que nous
admirerons dans leurs inscriptions. Quant aux plébéiens, ils représentent dans
la cité le principe d'opposition, de lutte, de négation. Ce n'est pas encore
là, que nous trouverons le génie poétique (Hist. romaine, t. II ch. 6).
Fost-au tot atât
de prozaici dacii? Las la o parte pe Orfeu, pe Museu, pe Tamiris, miticii
fundatori ai poesiei şi
muzicii greceşti, pe care înşişi elenii îi recunosc a fi fost toţi din marea
ginte tracică, de unde erau şi dacii. Mă mărginesc a căta o singură
autoritate, dar care se referă directamente la tracii de la
Dunăre. Teopomp, scriind pe la anul 350 î.Chr. ne spune că geţii merg în
ambasadă, ţinând harpe şi sbârnâind din ele (Theopomp. fragm. 244, ed. Didot p.
319). Dacă vom pune în cumpănă natura prozaică a romanilor şi geniul
poetic al dacilor, va fi legitim a conchide că admirabilele noastre doine,
negreșite ca gen, nu ca
materie, sunt moştenite de la aceştia din urmă. Astfel Cantemir avea dreptate
de a căuta doina la daci.
Mai întâi însă,
care este forma cea primitivă a acestui cuvânt? În Transilvania, alături cu doină,
se aude până astăzi daină, după cum atestă
d. Bariţiu în Foaia pentru minte, 1842, p. 101. Acesta e foarte
important. Limbile ario-europene admit trecerea sonului mai înalt a la
sonul mai scăzut o, niciodată însă nu se justifică cazul contrariu
de urcare a lui o la a, afară de unele
excepţiuni explicabile şi câteodată numai părute, bunăoară, româneşte chiar în
cuvântul pe care l-am întrebuinţat acuma : „afară”. Afară vine
din ad-foras prin intermediul emfaticului „afoara”, ca şi masa din mensa prin
intermediul emfaticulul measa. În afară din
„afoara” nu s-a schimbat o în a, ci s-a supres o cel
primitiv, rămânând numai a din emfază. Forma cea veche a
vorbei doina este dară aceea
conservată în Transilvania : daină.
O dată restabilit
acest prototip, ne împiedecam în dăina de diftongul ai,
asupra căruia cade tonul. În graiurile din familia ario-europeana, diftongul ai este
mai adesea o emfază sau aşa numita gunificatiune din i; însă poate fi şi
altceva. De-ntai, poate să fie un i strămutat de aiurea, ca în
metateza aibă în loc de abiă din latinul habeat.
Al doilea, poate să fie ceea ce gramaticele noastre numesc un i epentetic,
ca în mâine din mane. Dacă e gunificatiune,
cuvântul se reduce la dina; dacă e metateza, la dania;
dacă e epenteza, la dană. Pe care să alegem? Cum vom descoperi adevărul?
Trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei
comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care
dansa ar rămâne în veci un mister.
Vom începe prin a
înlătura ipoteza cea metatetica, de vreme ce dania, din care să se
poată deduce daină prin
strămutarea lui i, nu se găseşte nicăieri. Chiar de s-ar găsi, dan-ia n-ar
diferi de dan-a prin rădăcină, ci prin sufix. Ne mai rămân
dară celelalte două: dana şi dina. Ambele oferă
multe probabilităţi; însă numai una din ele rezistă până în fine la toate
operaţiunile analizei critice.
Am spus că i în daină poate fi o
epenteză din dana. În adevăr, în dialectul celto-irlandez dan este
„cântec” sau „poem”; iar la capătul opus al lumii ario-europene, în limba
persiană danah însemnează, printre mai multe altele, o arie
cântată de un cor de femei: „vox mulierum concentum edentium” (Vullers, Lex.
pers. t. I p. 914). Ambele forme presupun o temă dana „cântec”,
din care ar veni directamente prin epenteză dacicul daina. Celticul d şi
persianul d corespunzând într-un mod regulat sanscritului dh,
această temă ne conduce la rădăcina dhan „a suna”, de unde
„cântec” în sensul de „sunet”, întocmai ca vechiul sonet francez,
italianul sonetto „cântec”, din latinul sonus.
Nimic nu poate fi mai normal ca această etimologie a dainei.
Admiţându-se însă
ca prototip forma dina, noi găsim în limba zendică daena (=daina), gunificaţiune
din dina de la rădăcina di „a vedea”,
însemnând „lege”, de unde printr-o tranziţiune logică posterioară persianul din şi
armeanului den „religiune”.
De la „lege” până la „cântec” distanţa se pare a fi cam mare, deşi în anii
trecuţi nu ştiu cine de la Iaşi într-o bună dimineaţă s-a apucat a
versifica codul nostru civil. Ceea ce e ridicol în sec. XIX, a fost însă foarte
serios în antichitate. Strabon (III. I. § 6) ne spune că turdetanii în
Spania aveau legi în
versuri, cu mai multe mii de ani anterior lui Crist. Chiar aici la noi, în
aurifera Oltenie, înainte de stabilirea dacilor locuia poporul agatârşilor,
care avea de asemenea legi în versuri, după cum ne asigură Aristotel (Problem.
28). Este dară legitim de a conchide că zendicul daena (=daină) înseamnă întâi
„cântec”, şi mai în urmă „lege”. Acesta se potriveşte. Şi în derivaţiunea sa
din rădăcina di „a vedea , insemneza, propriamente „văzător”.
Ceva mai mult... În texturile zendice citate de Justi (Handb. p.
143) daena nu figurează nicăieri cu sensul de „cântec”; din
fericire însă aceasta semnificaţiune, ba încă anume aceea de „cântec consacrat
prin tradiţiune”, o constata Haug în alte texturi zendice, dintre care unul,
anume din Vendidad, codul moral al religiunii zoroastrice, îndeamnă pe fete de
a învăţa daine.
Pas' acum de mai
alege una din două! Daina este ea
epenteză din dana, de unde celto-irlandezul dan şi
persianul danah? Ori fi-va ea o gunificaţiune din dina,
de unde zendicul daena , persianul din şi
armeanul den ? Care să fie criteriul de preferinţă? Există
câte un argument pentru fiecare din ambele ipoteze.
În limba maghiară danolni însemnează
a cânta. Dacă ungurii vor fi împrumutat cuvântul de la români, atunci l-au
primit sub forma dana şi prin urmare i în daina ar fi o
epenteză posterioară secolului IX. Filologia comparativă probează însă prin
maghiarul dal „cântec” că verbul danalni este
unul denominativ, a cărui formă corectă e dalolni, de unde danolni prin
disimilaţiune, pentru a înlătura vecinătatea a doi l în dalolni (cfr.
Boller în Sitzungsber. d. wien. Akad. hist. KI. 1857, t. 23 p. 409). Între al
nostru daina şi
maghiarul danolni rezultă dară o asemănare de hazard.
Ipoteza de
gunificaţiune se susţine printr-un argument mult mai solid. La litvani cântecul
poporan, după cum am văzut deja mai sus din cele zise de Haug, se chiama daina, de unde dainoti -
a cânta cântece poporane, dainotojis - cântăreţ, daininkas - poet etc. Oricât
de tare ar pretinde d. Cihac (t. 2, p. 98) „ces mots ne paraissent pas
identiques”, identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daină şi litvanul daina, ca şi aceea
între litvanul daina şi zendicul daenâ,
e perfectă. În limba litvană însă nu există deloc epenteticul i,
astfel că prototipul dana pentru dăina ar fi
acolo o imposibilitate, afară numai când litvanii vor fi împrumutat cuvântul
gata de la români. Acest împrumut s-ar justifica prin următoarele două
împregiurări :
1. vorba daina nu se afla
în limbile slavice, cu care litvanii sunt în cea mai strânsă încuscrire ; 2.
românii şi litvanii cată să fi trăit
odată în vecinătate, deşi în relaţiuni ostile unii cu alţii, de vreme ce limba noastră
exprimă până astăzi ideea de inamic şi de păgân prin „liftă rea”, „liftă
păgână”, „liftă spurcată” etc. După cum o ştie şi d. Cihac (t. 2, p. 173). Dacă
însă i în daina nu e
epenteză, ci gunificaţiune, atunci motivele de a admite împrumutul devin slabe.
Dacii şi litvanii puteau să fi conservat vorba, fiecare pe o cale independinte,
din zestrea comună ario-europeană, cu atât mai mult că numirile poporane de
cântec nu prea se iau de la străini: oricât de îndelungată a fost vecinătatea
noastră cu slavii, noi n-am primit de la dânşii nici un termen de această
natură. Vedeţi dară că argumentele pentru şi contra între dana şi dina rămân
până aci aproape de forţe egale, deşi cumpăna începe deja
a se pleca în favoarea lui dina.
Filologii n-au
cunoscut vorba romana daină. Ei s-au
mărginit, prin urmare, a cerceta originea dainei litvane.
Johannes Schmidt (ap. Fick, Vergl. Worterb. ed. 2. p. 96) bănuieşte formaţiunea
ei din leticul „a danţa”. Schleicher (Litauisehe Gramm. p. 120) zice că ea
poate să derive din litvanul deja „plângere”, dejouti „a
se plânge”. Ambele aceste păreri, nesusţinute prin nimic, izolează cu totul
pe daina de restul
limbilor ario-europene. Pictet (Origines, t. 2 p. 487) o înrudeşte cu
celto-irlandezul dan şi
cu persianul danah, dar nu explică pe i din daina, ceea ce răpeşte
acestei etimologii orice valoare. Albert Weber, un indianist de primă ordine,
combate pe Pictet, identificând pe daina cu zendicul daenâ.
El mai adăugă, (Kuhn, Beitreige, t. 4 p. 278) una fapt foarte ponderos. Deşi în
sanscrita clasică lipseşte
corespondintele regulat al
zendicului daenâ, se află totuşi în dialectul mai vechi din imnele
vedice, unde figurează sub forma dhaina. Fick (loc. cit.) se pronunţă
şi el pentru identitatea litvanului daina cu zendicul daenâ,
admiţând ca prototip
comun forma daina. Iată dară că
iarăşi nu mai ştii cui să dai preferinţă, gunificaţiunii sau epentezei ?
Dosarul trebuie
revăzut. Am comis poate, vreo scăpare din vedere. Este adevărat că i în
„mâine” din „mâne” e epentetic ; dar acesta i să fie oare
comparabil cu i din daina? În mâine, câine, pâine etc. i se
intercalează, înainte de n,
acest n fiind însă urmat de o vocală moale, nu de una a sau ă ca
în daina. Apoi i se
intercalează acolo după una ă sau â, nu după un a clar.
Oare se află în limba româna un singur exemplu de i epentetic
preces de una a clar şi succes de un na sau nă?
Nu se află. Din contră, una singură, din aceste două clausule ajunge pentru a
impedica naşterea epenteticului i. Astfel în mâna din
„manus” vocala ce precede
e obscură, dar epenteza totuşi nu intervine din cauza finalului ă pe
când la plural ea îşi face loc în mâinile, fiindcă după n urmează
de astă dată o vocală moale. Chiar de 'naintea nazalei labiale m în faimă din
latinul fama, i nu
este epentetic, ci metatetic, furişându-se prin analogie din defaima în loc de defamia din
„diffamia”. Aşadar i în daina nu poate fi
epenteză. Gunificaţiunea a câştigat procesul.
Acum să formulăm
sentinţa. Radicala dhi însemnează în limba
sanscrită „a cugeta” ; în zendică di şi în perso-achemenidică dhi „a
vedea”; persianul didan. Forma participială este dhina sau dina „cugetat”,
„văzut”. De aici femininul cu gunificaţiune dhaina, daena, daina „ceva
cugetat sau văzut”, ia înţelesul de „cântec” deja în acea epocă pre-istorică în
care familia ario-europeană nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Gintea
tracică, cel puţin fracţiunea sa dacică,
căci cuvântul nu se găseşte la albanezi, conservă aceasta antică
semnificaţiune, transmiţând-o apoi românilor.
Pe de altă parte,
o conservă şi litvanii. Gintea persică, din contră, modifică sensul primitiv al
cuvântului, schimbând pe „cântec” în „lege”, după cum şi latineşte carmen „cântec”
a căpătat cu timpul înţelesul de formulă judiciară: „cruciatus carmina” sau „rogationis carmen”,
pe când exemple contrare de trecere logică de la „lege” spre „cântec” nu ne
întâmpină nicăieri. Dacii şi litvanii au fost dară dintre toate nemurile
congenere, singurii care au păstrat intact în fond şi în formă, pe daina, una din
moştenirile cele mai frumoase ale primordialei limbi ario-europene, care ne
arată pe străbunii noştri comuni, cu mult înainte de cele mai vechi
inscripţiuni monumentale, numind poezia „cugetare” şi
„viziune”, după cum numeau pe Dumnezeu „luminos”.
Dar rezultatul
studiului de faţă, constatând originea nelatină a „doinei” române, prezintă un
alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera familiei romanice. Dacă
poezia poporană la
noi şi anume acea lirică, nu este de provenienţă latină, atunci ea nu poate fi
de provenienţă latină nici la fraţii noştri din Occident, deoarace romanii au
fost o naţiune deopotrivă prozaică pretutindeni. Acolo încă substratul etnic
ante-latin n-a fost tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte iberic, parte
nedeterminat încă, dar mai cu seamă celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă
din Spania şi Italia, latinii s-au impus celţilor întocmai după cum în Carpaţi
ei s-au suprapus dacilor. Deci poezia poporană,
lirică în Francia aproape peste tot, acea spaniolă şi italiană mai-mai pe
jumătate, negreşit nu ca limbă, ci
ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit,
trebuie să fie de proveninţă celtică. Aşadar, la toţi neo-latinii doina e
autohtonă: la Apus - celtică, la Răsărit - dacică.
de B. P. Hașdeu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu