Operaţiunea „Mistificarea liberală”

 În primăvara lui 1990, când „cârpa kaghebistă” a lansat formula „pluripartidism în interiorul CFSN” toţi au sărit să critice o asemenea idee cu iz moscovit, care, pe deasupra, mai promova şi o noţiune totalitară, dar „cu faţă umană”, cea de „despot luminat”. Reacţia populară a fost vehementă, aşa că ilici a renunţat s-o mai promoveze; ceea ce nu înseamnă deloc că a şi renunţat la ea. După ani de colaborare ocultă, psd-ul iliescian şi pnl-ul filo-iliescian au decis că trebuie să-şi oficializeze relaţia anti-naţională şi aşa a apărut usl. Multora li s-a părut stranie asocierea, mai ales că pnl se reclama ca fiind de dreapta, în timp ce psd era şi este, fostul partid comunist, rebotezat de câteva ori pentru „rebrenduire” şi adaptat condiţiilor prezente în societatea românească. Astfel, egalitatea iniţială a fost înlocuită cu un soi de stratificare a turmei, în care comuniştii deveniţi capitalişti economic şi fără doctrină din punct de vedere ideologic, se „reformau” şi deveneau, în funcţie de poziţia ocupată în partid, ţar, satrap, baron local etc., în timp ce restul populaţiei se cantona în două categorii mari: slugi ale neobolșevicilor şi turma de votanţi, interesanţi doar în campaniile electorale şi, fireşte, la vot.

Dar nu trecutul îl voi analiza aici, ci viitorul, în măsura posibilităţilor. Aşadar, usl a colaborat infracţional foarte bine. Împreună au dat lovituri de stat nefinalizate, împreună au atribuit funcţii şi sinecuri pentru clienţii politici şi tot împreună au adus ţara într-un paradox politic imposibil de întâlnit altundeva pe mapamond. Deodată, cele două partide principale ale usl par a nu se mai înţelege... „Cuiul lui Pepelea” a fost întâi „neamţul” Iohanis, apoi – alianţa usd; fireşte, alianţa asta socialistă a apărut pentru a da un plus motivaţional „discordiei” useliste, ce nu părea destul de justificată. Să analizăm împreună planul elaborat în laboratoarele neobolșevice.

Să începem întâi de la „cui prodest”... Din perspectiva guvernării şi a unei potenţiale lovituri de stat ulterioare, despărţirea celor două haite nu e utilă şi nici Căcărău, dar nici primul oligofren n-ar avea interes să se despartă, mai ales că motivul principal este funcţia de vicepremier pentru Iohanis, nu un motiv cu adevărat serios. Dar obiectivul comuniştilor nu e guvernarea pe care deja o au, ci alegerile prezidenţiale. Aceste alegeri vin după o tele-guvernare catastrofală, ce încă nu-şi poate arăta efectele integral, dar care deja au nemulţumit profund electoratul, inclusiv cel tradiţional al usl. Cu un asemenea „bagaj”, usl ar pierde prezidenţialele cu strigături, deci sunt nevoiţi să pună în practică un plan care să le pună pe tavă fotoliul prezidenţial. Aşa a apărut „ruperea” usl...

Planul e destul de străveziu: pnl trece ca un partid de dreapta în ochii majorităţii votanţilor, mai ales că extrem de puţini ştiu că liberalismul e un curent de stânga. Uzând şi de propria popularitate (scăzută, dar oricum cea mai ridicată de la constituirea sa, în 1990), dar şi de fluiditatea ideilor promovate de partidele ce se chinuie să fie de dreapta, pnl este desemnat de ilici pentru a confisca dreapta, iar asupra acestui punct nu mai există nici o umbră de îndoială. Pentru ca succesul usl la prezidenţiale să fie complet, avem două scenarii posibile:

1. Odată cu ruptura oficială a usl, locul său va fi luat de un „carcalete” psd, unpr, pc, udmr, ppdd şi minorităţi, care ar putea asigura guvernarea roşie. Cu toate astea, este improbabil ca varianta să convină mafiei roşii pentru că ar presupune ca în campania pentru prezidenţiale să se intre cu acelaşi premier ca acum, ceea ce va face inutilă prezentarea unui candidat al usd. Cu un pnl aflat în opoziţie formal, dar susţinând discret guvernul prin câţiva parlamentari, altfel necesari psd-ului, dreapta va fi obligată să se coaguleze în jurul acestui partid care va putea să pară că e de dreapta şi astfel pnl îşi va adjudeca fotoliul de la Cotroceni. Dar dacă partidele de dreaptă nu vor accepta să colaboreze cu pnl? Atunci planul iniţial ar comporta o ajustare: pnl, cu un discurs trecut de la fascismul anterior la o democraţie foarte bine simulată, poate candida singur, chiar şi fără sprijinul altor partide de opoziţie. În acest fel, în finala pentru prezidenţiale vom regăsi doi candidaţi, anterior aliaţi: cel al pnl şi cel al psd. Cum psd va fi tarat de guvernarea ce până în noiembrie îşi va arăta şi mai bine „colţii”, fotoliul prezidenţial va reveni celuilalt, cel mai probabil Căcărău. Şi astfel, ceea ce proiecta anul trecut uniunea socialistă, Căcărău preşedinte şi primul oligofren – premier, va deveni o tragică realitate.

2. O altă variantă „de lucru” ar putea fi cea a alegerilor anticipate. Liberalii pot forţa căderea guvernului, mai ales dacă aceasta a fost decizia secretă a tartorilor moscoviţi. Varianta prezintă un avantaj, dar şi dezavantaje. Avantajul e că ar degreva de guvernare psd-ul, care oricum în teritoriu nu va fi afectat, conducerea executivului revenind unui guvern de „tehnocraţi” sau „de uniune naţională”, variantele atât de îndrăgite de „cârpa kaghebistă”, susţinut de pnl şi de partidele de dreapta. Acest guvern va recepta toate efectele guvernării roşii, ceea ce va disculpa oarecum psd-ul şi nu va afecta aproape deloc pnl-ul. Cu toate astea, varianta alegerilor anticipate are şi dezavantaje: actuala configuraţie a parlamentului este ideală pentru derbedeii de la putere, orice intruziune a altor partide fiind nedorită de către aceştia, cum la fel de nedorită este şi creşterea numărului de mandate pentru PDL şi FC. În această formulă, prezidenţialele ar avantaja net candidatul psd, culpele guvernărilor anterioare fiind recepţionate de pnl şi compania.

În ambele variante, sondajele contrafăcute cu care deja ne-am obişnuit, manipularea, minciunile ordinare, dar şi incapacitatea dreptei de a elabora anticorpi, succesul usl la prezidenţiale e asigurat. După ce îşi vor fi adjudecat Cotroceniul, colaborarea dintre cele două bande va continua, cel mai probabil subteran. Epoca complicităţii „la vedere” psd-pnl, oricum, s-a încheiat.

Read More

Tabu-uri, clişee şi analfabetism

 Suntem o naţie nu foarte credincioasă, dar foarte încrezătoare în „ce se spune”. Credem fără a cerceta, dar ignorăm orice dovadă ar putea clinti un clişeu care ne-a fost imprimat. Politica ne-a subjugat cultura, iar în şcoli se învaţă şi azi, ca un reflex al comodităţii de gândire, legende istorice, culturale şi religioase.

În anii proletcultismului, o serie de şabloane marcate politic au invadat cultura română, şi aşa destul de şubrezită în anii prigoanei ruso-bolșevice. Am învăţat cu toţii despre daci/geţi şi ni s-a spus că romanii le spuneau daci, iar grecii – geţi. Am înghiţit povestea şi am perpetuat-o, fără să ştim că erau două triburi diferite şi în spaţii geografice destul de îndepărtate unul de altul. Apoi s-a vorbit despre Decebal, glorificându-i moartea, dar nimic mai mult; nimic despre el, nimic despre numele sau cu origini feniciene şi asociat lui Baal, nimic despre formă de organizare statală. Descălecările (de fapt se vorbeşte doar despre descălecarea Moldovei, că despre cea a Valahiei nu) sunt acoperite de tăcere şi, mai ales, de legenda lui Dragoş şi Molda (o altă invenţie).

Istoria noastră e plină de lucruri, evenimente şi personaje asupra cărora ori nu se insistă, ori informaţia se cantonează într-un soi de naţionalism de paradă. Să spunem că domnitorul Al. I. Cuza, principe electiv, n-a fost deloc o victimă şi nici n-a fost dat jos de „monstruoasa coaliţie”, ci a venit pe tron pentru a uni Principatele Române, ca urmare a unei înţelegeri între Marile Puteri şi cu susţinerea lui Napoleon al III-lea. El urma să stea pe tron şi să aplice reformele prevăzute pentru o perioadă de 7 ani, după care i-ar fi urmat un rege străin. Cei 7 ani au trecut, dar Cuza a descoperit că puterea e dulce, aşa că a început să-şi pregătească băiatul pentru a-i urma, ignorând înţelegerea care l-a adus pe tron. A fost înlăturat după 7 ani şi două luni, fără a mai avea dreptul de a reveni în ţară pentru că îşi călcase în picioare onoarea sa de colonel.

Peste timp, Titulescu a fost glorificat. Figura sa apărea sistematic în cărţi, ziare şi reviste, la televizor şi în diverse manifestări. Era unul dintre cei mai mari politicieni români din istorie. Nu s-a spus o vorbă despre apropierea sa faţă de Moscova sovietică, nici despre vina pe care o poartă în problema tezaurului României ce a luat calea Rusiei, deşi era limpede pentru toţi politicienii români ai timpului că acolo puterea e deţinută de bolşevici.

Anual, de 23 august aveam programul binecunoscut de cădelniţări „antifasciste”. Şi azi se ascunde realitatea referitoare la acea zi, deşi pe alocuri martorii epocii o mărturisesc în memorii. Politica de ieri şi de azi escamotează cu grijă adevărul. Nu se spune decât ceea ce poate manipula mai bine un popor şi aşa nu foarte aplecat spre cultură. În fapt, actul de la 23 august a fost o conspiraţie, aşa cum toate revoluţiile romane moderne au fost, o conspiraţie a regelui (pe atunci) Mihai şi a partidelor „istorice”, pe de o parte şi a comuniştilor români(?) susţinuţi de Moscova. Împreună şi din motive diferite fiecare, urmăreau debarcarea Mareşalului Antonescu şi preluarea puterii în stat de catre forţele „progresiste”. Cât de progresiste au fost ele s-a văzut: regele a anunţat mincinos că încheiase un tratat cu URSS, tratat semnat abia trei săptămâni după ce Armata Roşie invadase ţara, capitularea necondiţionată a României lăsând România pe mâna ruşilor. Dar să nu uităm să ne amintim şi de un alt şablon: „actul de la 23 august a scurtat cu 6 luni al doilea război mondial”... Pentru cine l-a scurtat? Pentru ruşii care ar fi întârziat, în absenţa lui, iar Europa şi ţările Europei centrale şi de est n-ar mai fi cunoscut cizma rusească, ci democraţia Aliaţilor.

Fără discuţie, Maniu şi Mihalache au fost nişte martiri care şi-au găsit sfârşitul în gropi comune, ispăşind astfel vina de a fi crezut în vorbele comuniştilor cu care anterior conspiraseră. Cu toate astea, un alt şablon comunist al zilelor noastre face din ei nişte oameni de... dreapta! Nu, nici unul nu a reprezentat un curent de dreapta, ci de stânga, amândoi. PNŢ era un partid ţărănesc de nuanţă socialistă, iar liberalii au fost mereu de stânga şi în opoziţie cu conservatorii, reprezentanţii dreptei.

După lovitura de stat din decembrie 1989 (şi ea prezentată ca revoluţie), regimul comunist pro-sovietic care a preluat conducerea ţării de la foştii lor stăpâni, a continuat imbecilizarea sistematică a unui popor dispus să accepte tot ceea ce e frumos prezentat. Acest regim a „născut” un fel de pluripartidism inexistent în alte ţări europene. Ca urmare, „despotul luminat” a aprobat apariţia partidelor pe care astfel le putea controla, pentru ca împreună cu ele să poată prezenta ţării şi lumii întregi că România e o ţară democratică. În realitate, toată viaţa politică „democratică” a fost şi este şi azi în prea mare măsură, o mistificare de cea mai joasă speţă, dar una care prinde şi la proşti, dar şi la formatorii de opinie inocenţi (şi la propriu, dar şi la figurat).

Jurnalişti şi politruci, cu toţii promovează, unii inconştient, alţii foarte conştient, idei ce n-au legătură cu realitatea, nici istoric şi nici ideologic sau doctrinar: „liberalii sunt de dreapta”. Suficienţa jurnaliştilor este la fel de evidentă şi aici, ca şi atunci când ei se declară „monarhişti”, fără a se documenta nici măcar dintr-o singură sursă credibilă, nicidecum din trei surse independente. Apar „pe sticlă”, fac inconştient jocul puterii roşii, iar apoi se miră că românii sunt proşti şi votează pentru o cinzeacă „socialistă”. Păi cum să fie altfel şi cine să-i „deştepte”?

Read More