„Chapeau, monsieur le President!”

 Într-o zi cu soare, o mare „dragoste” s-a „terminat”, aparent fără motiv; era un „divorţ” ca un balet de urşi, al psd-ului de pnl. La scurt timp după trecerea pnl în „opoziţie”, la ora de maximă audienţă şi în mijlocul unui Parlament reunit, Căcărău îşi dădea teatral demisia din funcţia de preş al Senatului. Nimeni nu înţelegea demisia unui bandit, când anterior asemenea demisii în partidul său n-au existat, nici măcar când au existat condamnări definitive pronunţate de Justiţie.

În locul lui Căcărău a venit, pe filieră psd, o altă lepră, Tariceanu. Mişcarea scăpa înţelesului obişnuit, ştiut fiind că în caz de suspendare sau imposibilitate a Preşedintelui de a-şi exercita prerogativele, locul său era luat tocmai de preşedintele Senatului, un vis mai vechi al lui Căcărău. Începuse să se contureze existenţa unui plan la baza tuturor acestor acţiuni, dar schiţa lui încă nu era evidentă. Totul se învârtea, se vedea încă de atunci, în jurul a câtorva persoane, printre care Căcărău, Moliceanu şi primul derbedeu oligofren al guvernului, dar rolurile încă nu erau bine stabilite; nu pentru public.

Spuneam că România joacă un rol extrem de important geopolitic (aici), pe „tabla de şah” a Moscovei, dar amănuntul a trecut aproape neluat în seamă în presa noastră, dar nu şi în afară. De altfel, rolul destinat României în campania rusească antiamericană şi antieuropeană a fost confirmat şi de Friedman, dar şi de „indiscreţiile” dintre ambasadorii ruşi în Africa. Conform acestor analize, singurul „ciot” de care se putea împiedica „sultanul roşu” era Traian Băsescu, aşa că el trebuia eliminat. Dar cum?

O nouă suspendare era de o prostie fără seamăn, având în vedere experienţele anterioare, dar şi avertismentele externe, inclusiv cele venite de la socialiştii europeni. Astfel a apărut necesitatea eliminării Preşedintelui prin punerea sa sub acuzare, cea de-a doua posibilitate prevăzută de Constituţie pentru a-l suspenda fără ca un referendum să fie necesar. Dar ce să facă ei, că timpul trecea, iar motiv de acuzare nu găseau? Au făcut „comisia Nana”, încercând ca prin manipulări să influenţeze justiţia, dar repede s-au convins că varianta e perdantă; cum alta nu aveau, încercau forţarea „comisiei”, pentru ca în cele din urmă să-l acuze de ceva pe Preşedinte şi astfel să-l suspende pe o perioadă nedeterminată, suficientă însă pentru ca ei să-şi atingă scopurile. Îl aveau pe lacheul Tariceanu ca preşedinte interimar, o covârşitoare majoritate în Marea Adunare Naţională şi un guvern gata de orice atentat la statul de drept. Cine să li se opună?

Formal, pnl este în „opoziţie”, iar Căcărău trebuie să pozeze în „catindatul” „nepătat” al „opoziţiei” de „dreapta”, secondat fără convingere de un pdl care cochetează cu împărţirea „ciolanului liberal”, imediat după europarlamentare sau, în varianta pesimistă, după prezidenţiale. Căcărău nu putea fi simultan şi candidat „curat” la prezidenţiale, dar şi preşedinte interimar care aprobă prin semnătură manevre ce ţin de proiectata lovitura de stat, aşa că rolul infantilului Tariceanu este important în „marea revoluţie socialistă” ce urmează în ore, poate zile. Preventiv, centrul „operaţional” al puciştilor s-a mutat la M.Ap.N.

Nu ştiu când se va da „asaltul asupra Palatului de Iarnă”, dar e sigur acum că el va avea la bază o plângere lipsită de obiect la adresa Preşedintelui, una depusă de oameni fără calitatea juridică de a depune aşa ceva în faţa organelor statului, o plângere halucinantă ca motivaţie juridică, o plăsmuire de joasă speţă. Noi vom accepta aşa ceva sau vom ieşi cu toţii în apărarea Preşedintelui şi a statului de drept?

De ce „Chapeau, monsieur le President”? Ştie Base de ce...

Read More

Bătălia pentru Europa

 În aceste zile, Rusia a declanşat ofensiva ce vizează recuperarea terenului pierdut prin cedarea internaţională a lui Gorbaciov şi prin desfiinţarea juridică a URSS. Primul pas a fost Crimeea, unde prezenţa militară semi-oficială a ruşilor e capabilă să abată atenţia de la celelalte obiective ruseşti. În fapt, suntem în faţa unei ofensive ruseşti pe mai multe fronturi, dar şi cu mijloace diferite. Semnalul de început l-a dat Putin când i-a explicat lui Ianukovici paşii de urmat.

Lovitura a fost destul de bruscă şi a surprins Occidentul, cel care se implicase în discuţii şi negocieri cu „ursul” care nici nu discută şi nici nu negociază, ci doar bate cu pantoful în pupitru sau, după caz, cu pumnul în masă. Primele ţări vizate sunt, fireşte, Ţările Baltice, poate şi Polonia parţial, dar nu trebuie pierdut din vedere că de un maxim interes pentru Rusia se bucură Republica Moldova. Dacă Ţările Baltice se simt mai în siguranţă cu „poliţia aeriană” NATO care să vegheze la integritatea lor teritorială, Moldova nu are deloc aceleaşi condiţii. Ea se bazează mult pe sprijinul pe care România ca membră NATO şi UE i-l poate da, când ameninţarea moscovită va deveni evidentă.

De aici, lucrurile se complică... Moldova este aproape în UE, dar asta e posibil doar dacă România rămâne în UE şi NATO. În aceste condiţii, cu o Românie leală partenerilor euro-americani, Moldova nu poate fi atinsă, iar Rusia va fi obligată să bată în retragere. Dar dacă la Bucureşti are loc o lovitură de stat neobolșevică, datele problemei vor rămâne aceleaşi? Să vedem...

Rusia are un interes mai mare decât Crimeea şi/sau Moldova, iar acest interes poartă un nume: Deveselu. Pentru Rusia, demantelarea sistemului antirachetă american este un obiectiv de prim rang, aşadar prima lor atenţie este nu la Crimeea, Moldova sau Ţările Baltice, ci la România şi la Polonia, ţări fără de care sistemul antirachetă nu există. Maeştri ai manipulării şi cu „cârtiţe” plasate inteligent, ruşii se pregătesc acum de o lovitură de faţadă. Ea va avea scopul de a concentra atenţia NATO în orice parte se poate, doar-doar vor pierde din vedere cele două ţări, România şi Polonia. Vor face manevre militare, unele dintre ele chiar sfidătoare (cel mai probabil în Crimeea), dar se vor concentra cu adevărat pe scopul lor principal, cel care îi face să devină o ţară puternică militar, dar un „uriaş cu picioare de lut”: scutul antirachetă.

Dacă România ca membru NATO şi UE, poate fi anihilată, Moldova rămâne o pradă uşoară pentru ruşi, pentru că va fi izolată. Dar va face România o asemenea porcărie istorică (altfel, deloc prima)? La Bucureşti se joacă în aceste zile un „meci” în care Preşedintele trebuie să lupte singur. Împotriva sa sunt aceiaşi derbedei, slugile Moscovei, cei care tes perfid lovitura de stat care să elimine opoziţia unui preşedinte care se încăpăţânează să rămână partener onest al lumii civilizate. Graba lor este evidentă: trebuie să aibă guvern, iar acum îl au, unul care nu-şi va asuma responsabilitatea unui program de guvernare, considerând că în felul ăsta sunt şmecheri şi că îi „fac” din vorbe pe Preşedinte şi pe ambasadorii în faţa cărora şi-a luat un angajament. Cum se întâmplă de obicei, toţi proştii se cred deştepţi, aşadar şi puciştii. Nu le atrage atenţia că planul lor era cunoscut de ceva vreme chiar şi la Washington, iar recent şi în celelalte capitale europene. Nu, nu vor câştiga altceva decât nişte ani de puşcărie bătuţi pe muchie, dar de încercat, vor încerca; dacă un bâlbâit frustrat a fost capabil să schimbe destinul Europei, vânzând lui Stalin pentru o „scuipătoare” cu diamant, Cehoslovacia, Ungaria, Ţările Baltice, Polonia şi jumătate din Germania, ei, care sunt cu mult mai „dastepti”, de ce n-ar putea? În fond, cum spunea trimisul lui ilici la Gorbaciov, „interesul URSS e pentru noi principalul obiectiv”...

Read More

Dilema zilei – Guvernul usl a murit

 Prima „lemă”: Prefigurând „marea revoluţie socialistă din octombrie care s-a petrecut în noiembrie 1918”, în Rusia anului 1917 se produce „revoluţia din februarie care a avut loc în martie” şi la putere vin revoluţionarii lui Kerenski. Liberal la început, Kerenski devine liderul socialiştilor ruşi aliaţi cu bolşevicii, pe atunci doar o ceată de bezmetici ultra-marxiști. Născut în acelaşi oraş cu Lenin (tatăl lui Kerenski chiar i-a fost profesor lui Lenin), primul ministru, de-acum, al Rusiei revoluţionare a supravieţuit în fruntea celor trei guverne succesive, până la revoluţia bolşevică din 1918. Apoi, comuniştii minoritari, dar bine instalaţi în teritoriu l-au eliminat pe aliatul lor, Kerenski şi, odată cu el, şi partidul care îl susţinea pe acesta. Lovitura de stat produsă astfel instituia teroarea roşie ce n-a dispărut nici azi.

A doua „lemă”: La aproape 100 de ani de la lovitura de stat bolşevică din Rusia, la Bucureşti lucrurile arată cam la fel ca la Moscova anului 1918... Premier este un reprezentant al unei alianţe bolşevice strânsă în jurul psd+acd/pnl+pc, la fel cum anterior bolşevicii ruşi se aliaseră cu socialiştii şi liberalii. În această formulă nu avem ecuaţia 1+1+1=3, ci 1+(1+1)=3. Dar iată, pnl se desprinde din usl, trăgând după el afară şi pc-ul, cel care n-a intrat în alianţă de sine stătător, ci doar prin alianţa cu pnl-ul. În acest moment, în usl (juridic vorbind) mai există doar psd. În disperare de cauză, pe genunchi, se naşte un monstruleţ roşu – usd, ce vrea acum să preia „moştenirea” defunctei usl. Vrea, dar asta se poate doar de acum încolo, nu şi retroactiv. Ca urmare, avem un premier numit doar în baza unor alegeri câştigate (nu mai spun cum) de o alianţă care nu mai există. Pe cale de consecinţă, mandatul de premier al oligofrenului a încetat de jure. Oricât ar încerca să pavoazeze usd ca să pară usl, derbedeii roşii ai celui mai „important” plagiator se văd în faţa unei singure opţiuni din două posibile: 1. Mitomanul depune mandatul şi atunci adio falsificări de alegeri (mai ales cele prezidenţiale) sau 2. Nu îl depune şi se plasează într-o lovitură de stat ce tot plutea de la o vreme încoace. 

Read More

Dilema zilei – „Să nu iei numele Domnului în deşert”

 Prima „lemă”: Când un fost premier italian, socialistul Bettino Craxi, a fost condamnat la închisoare pentru fapte aproape la fel de grave cum sunt cele comise de fostul premier comunist al României, tovarăşii lui nu şi-au permis să sfideze poporul italian spunând că e o condamnare politică. În cazul nostru, avem în vedere două condamnări, ambele calificate drept politice de către un premier al României. De ce este asta posibil? Pentru că românii sunt proşti (iar guvernanţii ştiu), pe când în Italia aşa ceva n-a fost posibil.

A doua „lemă”: Diferenţa e că Bettino Craxi a fost condamnat la 27 de ani pentru corupţie şi finanţare ilegală a Partidului Socialist, pe când puşcăriaşul Năstase la doar 4 ani pt că a spoliat banul public în interes personal. Similitudini ar mai fi... Şi Craxi s-a aliat cu partidul comunist (în cazul nostru, partidul comunist s-a aliat cu liberalii) şi visa la o Italie de stânga în care „ei” să facă aproape orice. Ca şi similitudinile, sunt şi diferenţele: în Italia, oamenii l-au huiduit imediat pe fostul premier, iar studenţii au fost în stradă; la noi... altădată...

Read More

2014 - Sfârșitul anarhiei comuniste

 În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus, valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia, familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului, instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie, conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate, solidaritate, progres, nesupunere/frondă.

Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de dreapta:

1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;

2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;

3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;

4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două intrând în conflict;

5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o compun;

6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul, organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul, forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa contemplativă”).

În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi progresiv.

În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit primar de sector. Anul ăsta e compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca şi în acest an o lovitură de stat, singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu vor că alegerile prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un M. R. Ungureanu ca preşedinte (şi cel mai probabil el va fi) ar însemna moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...

În aceste condiţii, falimentul stangii comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate fără aplicare practică”. 

Read More

„Baba i-o dă soldatului”

 Motto: La radio Erevan soseşte întrebarea: „E-adievărat că la Moscova ruliază filmul ierotico-isteric „Baba i-o dă soldatului?”. Radio Erevan răspunde: „Da, ie-adievărat, dar nu e un film ierotico-isteric, ci unul ieroico-istoric şi nu se numeşte „Baba i-o dă soldatului”, ci „Balada soldatului”.

În primul an de şcoală învăţăm abecedarul, scris şi citit. Apoi unii dezvoltăm acţiunea, alţii doar folosesc imaginaţia, lăsând cititul pe un plan secund, eventual folosind lectura doar atunci când au nevoie să ştie un cuvânt dintr-un dicţionar de limbi străine. Rezultatele nu sunt mereu de excepţie, în general ele fiind mai mult nişte produse ale fanteziei, de cele mai multe ori rupte de realitate.

O ilustrare a celor spuse mai sus este întâmplarea încă neclară petrecută acum vreo trei luni... Într-una din zile, primesc un email scurt de la o doamnă inspector şef, angajată a Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate. Spunea doamna că există o „sesizare” în ceea ce mă priveşte şi ar fi cazul s-o rezolvăm. Cum era firesc, mi-am declarat disponibilitatea şi am aşteptat plângerea pentru a lua la cunoştinţă de acuzele aduse. În locul ei, primesc de la poliţistă o sinteză a sintezei plângerii, aşa cum se va dovedi mult ulterior, o interpretare absolut personală a ei. Pe scurt, îmi aducea la cunoştinţă că o doamnă, că mai frumos nu pot să-i spun, mă acuză de... hărţuire „prin intermediul internetului”. Fireşte, acuza de hărţuire, aşa cum ea a fost formulată în email-ul primit, nu există deloc în plângerea depusă, aşa cum, de altfel, nu există nici o altă acuză bine definită. Cu toate acestea, poliţista îmi cerea să formulez un punct de vedere în raport cu nişte acuze vagi ce nici măcar nu mi-au fost aduse la cunoştinţă, aşa cum o cerea procedura poliţienească. În mod clar, pentru a răspunde unor acuze, ele trebuie formulate ca atare, nu deduse de un inspector de poliţie. Cu toate astea, cuprins de revoltă în faţa unei acuze de hărţuire, am decis să-i istorisesc poliţistei un istoric sumarizat al unor evenimente care au avut-o în centrul atenţiei pe petentă, dovedind fără putinţă de tăgadă că nu este posibil să hărţuiesc o persoană cu care nu doresc să mai am vreo legătură, fie ea şi formală, iar asta ca urmare a dorinţei mele expres şi chiar imperios formulate în câteva rânduri. Cu această ocazie, i-am cerut doamnei inspector să-mi pună la dispoziţie plângerea pentru a putea formula o apărare în cunoştinţă de cauză.

Neaşteptat poate, poliţista nu numai că nu s-a deranjat să-mi furnizeze nici măcar pasaje din plângere, dacă, aşa cum era normal, petiţia în integralitatea ei nu dorea să mi-o pună la dispoziţie, ci, mai mult, apreciind că explicaţiile mele sunt suficiente, a pus concluzii finale: dosarul a fost clasat deoarece plângerea se dovedea a nu avea obiect. Fireşte că mi s-a părut straniu să fiu anchetat/cercetat fără a mi se aduce la cunoştinţă obiectul şi subiectul, conform procedurilor, chiar şi atunci când soluţia pronunţată mi-a fost favorabilă (nici nu se putea altfel), aşa că am insistat să-mi fie pusă la dispoziţie petiţia, exprimând intenţia mea fermă de a depune la rândul meu o plângere pentru denunţ calomnios la adresa doamnei (că mai frumos nu pot să-i spun) care comisese o faptă de natură penală. Refuzul poliţistei a fost evident, chiar dacă nu l-a formulat ca atare: mi-a urat cele cuvenite, şi tăcerea s-a aşternut peste întreaga poveste ; doar din partea ei.

Contrariat, am cerut şefilor Poliţiei să intervină pentru ca situaţia să intre în legalitate, fie şi post factum. După intervenţii la toţi adjuncţii Inspectorului General al Poliţiei, primesc un răspuns oficial; cu întârziere, dar el a venit. Era semnat de un fost sectorist („tablagiu” i se spunea pe vremea când activa în funcţia respectivă), devenit director al Controlului din Poliţia română şi, pe deasupra, comisar şef. Poate neaşteptat, răspunsul era o miştocăreală bulevardieră care nu răspundea în nici un fel cererii mele, dar mă informa că plângerea al cărei obiect fusesem a fost depusă de „o persoană de sex femeiesc”, dar că ea a fost soluţionată aşa cum ştiam. Dacă doream să iau act de conţinutul ei, mă invita la sediul Poliţiei (neapărat cu un act de identitate; în cazul meu, faptul că eram o persoană de sex bărbătesc nu era suficient), deşi era la curent că am domiciliul în străinătate. N-o să trec în revistă toate demersurile făcute, ci o să spun doar că de la ministrul Stroe nici până azi n-am primit un răspuns; e ministerul moştenit de la mama dumnealui şi face ce vrea el acolo... Doar n-o să-mi dea mie socoteală...

Nu mă iluzionam că usl ar putea respecta legile, tocmai din acest motiv nici n-am avut aşteptări; ce mare lucru se întâmplase? Un cetăţean fusese anchetat, dosarul fusese soluţionat, iar el, cetăţeanul, habar n-avea de ce fusese obiectul unei cercetări cu caracter penal. În plus, cetăţeanul mai era şi obraznic, pentru că întrebase „ce lege dă dreptul Serviciului de Combatere a Criminalităţii Informatice să cerceteze o plângere de... hărţuire?”, fie ea şi mincinoasă. Vajnica noastră Miliţie nu are de dat socoteală nimănui, nu-i aşa?

Dar, în viaţă nu le poţi avea pe toate, aşa că şi miştocăreala poliţienească a luat sfârşit când petiţia a ajuns unde trebuia. Ca urmare, primesc un răspuns detaliat (de data asta şi serios) de la acelaşi fost tablagiu. De această dată el spunea că „a fost înregistrată o sesizare depusă de către doamna Diaconu Eliza Iuliana (deşi ar fi trebuit să formuleze aşa cum e trecut în cartea de identitate, Iuliana Eliza, nu ca pe un site de socializare n.a.)”. Aceasta afirma că eu, cel care „deţin mai multe bloguri (corect!) şi pagini de FB (adică Facebook; informaţie mincinoasă, având în vedere că eu, spre deosebire de dânsa, nu am decât un singur cont pe respectivul site de socializare, paginile pe care le administrez fiind pagini ale blogurilor respective) a început să posteze pe acestea mesaje cu un conţinut denigrator la persoana sa, divulgând numeroase detalii din viaţa privată, de natură a-i afecta imaginea atât în relaţiile personale, cât şi în cele profesionale”... „Toate aceste mesaje sunt postate sub forma unei cărţi electronice în care, deşi nu foloseşte numele exact, foloseşte detalii din care reiese cu uşurinţă că este vorba despre persoana sa”.

Aşa cum i-am comunicat şi doamnei inspector şef, cea care a fost nevoită să-mi remită plângerea pe care o şi soluţionase, şi asta la cererea Inspectorului General, că altfel dumneaei nu avea de gând s-o facă, singura carte electronică la care lucrez încă este „Secrete arzătoare”, dar acolo sunt nişte personaje cu nume fictive, personaje care nu aduc atingere onoarei (aşa s-a exprimat petenta şi nu-mi permit să o contrazic) nici unei persoane reale. Stau şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă toate femeile care se consideră de moravuri uşoare, ca Didina, s-ar identifica în carte şi s-ar apuca să-mi facă plângeri?! Rămân la părerea mea, că doamna Eliza Iuliana Diaconu nu a reuşit să descifreze ceea ce scrie după fiecare episod publicat: personajele sunt absolut imaginare. Cu toate acestea, o oarecare uşurinţă în lecturare i-ar putea fi utilă, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru a citi plângerea făcută la adresa ei, cea de denunţ calomnios. Dacă va întâmpina dificultăţi, presupun că împreună cu baronul psd Oprișan va reuşi să o citească integral; dacă el se va însărcina să o şi „soluţioneze”, dată fiind relaţia apropiată pe care o are cu tatăl doamnei (că mai frumos nu-i pot spune), asta nu mai ştiu.

Read More

Baletul stângaci al Mişcării Populare

 În lumea poveştilor totul e posibil… Acolo, Albă ca Zăpada poate fi în aceeaşi poveste cu Pinocchio, doar că ei nu fac politică. În politică lucrurile se petrec altfel, iar asta n-ar fi rău să o ştie şi cei care cred că a fi politician e un fel de balet de urşi, unde bunele maniere contează şi mai puţin substanţa mesajelor. Nu mi-e limpede cine vrea să construiască dreapta şi nici de ce mijloace vrea să uzeze, dar e clar că încă nu e „coaptă” nici doctrina şi nici ideologia care să înregistreze un succes, cu toate spasmele naşterii dreptei româneşti.

Marian Preda este un om inteligent şi, nu mă îndoiesc, cu o capacitate profesională deosebită. Cu toate astea, discursul său trădează reflexe păguboase pentru o mişcare de dreapta. Nu, d-le Preda, legitimitatea unui partid popular autentic, nu electoratul i-o da prin vot, ci aderenţii săi convinşi de necesitatea ca dreapta să se afirme. Convingerile de dreapta şi aplicarea lor în practică sunt mai importante decât votul care poate fi conjunctural, accidental sau inconştient. În plus, d-le Preda, dezideratul unui partid este să câştige alegerile, să formeze guvernul şi să implementeze atât de necesarele măsuri de dreapta, nu să „reuşească” un scor electoral „de 10%, cu 1% mai mult decât PDL”. Aveţi un discurs stângaci, d-le Preda, neinspirat şi lipsit de convingerea pe care sunt sigur că vreţi s-o transmiteţi. Din spatele vorbelor dv. politicoase, răzbate transparent absenţa ideilor de bază ale dreptei. Ştiţi că apăreţi la televizor şi, în loc să vibraţi sub presiunea generozităţii ideilor pe care dreapta le promovează, găsiţi cu cale să mulţumiţi, formal sau nu, celor care au activat pentru ca Mişcarea Populară să apară. Nu, nu trebuia să mulţumiţi nimănui, pentru că toţi şi-au făcut datoria, nu au prestat un serviciu născător de recunoştinţă. Şi dacă tot sunteţi „pe sticlă”, evitaţi mulţumirile adresate unei persoane pe care populaţia o ştie aproape exclusiv prin „performanţele” sale lingvistice, neinspirat şi vulgar exprimate pe reţele de socializare; personal, indiferent cât de multe a reuşit să facă pentru Mişcare, aş fi evitat nominalizarea ei, diplomatic. Până la urmă, dreapta fără moralitate nu există, nu-i aşa, d-le Preda?

Partidul din care face parte şi Mişcarea Populară este cel care ar trebui să elaboreze ideologia, după ce Mişcarea a pus bazele doctrinei populare, creştin-democrate. Până la evenimentul de azi, ce seamănă mai curând cu o întâlnire omagială, nimeni dintre aderenţi sau simpatizanţi nu au văzut primii „ghiocei” doctrinari, nicidecum ideologici. Simpla înşiruire a unor fraze, uneori pompoase, alteori neinspirate şi alteori chiar greşite fundamental, în Programul Partidului Mişcarea Populară nu sunt suficiente pentru a convinge. Nu, nu puteţi convinge pe nimeni, iar partidul nu va câştiga nici măcar jumătate din „target”-ul enunţat de dv. atât timp cât vorbitorii partidului, comunicatorii lui, nu au ce comunica în afară ideilor anti-usl. Dreapta nu înseamnă opoziţie faţă de putere, că aia o poate face şi un partid de stânga care nu se află la putere. Dreapta înseamnă muncă stăruitoare, credinţa în Dumnezeu şi fidelitate până la sacrificiu faţă de ţara ta! Dacă nu puteţi transmite cu convingere aceste idei (ştiu, electoral, partea cu munca sună ca dracu’, din moment ce stânga încurajează lenea), încercaţi să fiţi mai rezervat cu apariţiile televizate; ceea ce e valabil şi pentru acei colegi ai dv. care au acelaşi tip de probleme.

Că tot suntem aici, aţi reuşit să corectaţi doctrinar statutul Partidului? Fireşte că n-o să mă credeţi pe cuvânt, dar măcar faceţi efortul de a verifica acele lucruri pe care deja le-am semnalat: nu mai asociaţi stânga cu PMP; aserţiunea din Program conform căreia Partidul se declară a fi inspirat de „creştin-democraţie şi doctrina clasic-liberală” este o uriaşă gafă! Această doctrină clasic liberală este cea care a născut sintagma de „luptă de clasă”, pe care Marx a preluat-o născând ideologia criminală comunistă. Fireşte, Marx nu a preluat doar o sintagmă, ci s-a inspirat din acea doctrină. Vă serveşte şi dv. că sursă doctrinară şi ideologică?

Read More

Acuz !

 

Eminescu - "Apostolul" romanismului 

 De ziua naţională, de Ziua Marii Uniri, românii cei care n-au făcut nimic pentru România s-au simţit... „mândri de a fi români”! Aşa i-a învăţat Ceauşescu, aşa gângăvesc ei şi azi... Nimeni nu se deranjează să le explice nimic, cu atât mai puţin că a fi român nu e o mândrie idioată, ci o datorie sfântă de care prea puţini sunt conştienţi şi încă şi mai puţini dovedesc. Să fii român nu e o vorbă spusă cu limbă de lemn, ci o onoare pe care nimeni nu vrea să o câştige. Da, ne-am născut români şi facem, conştient sau nu, din asta un merit, o mândrie sau o demnitate pentru care nu trebuie să facem nimic. În numele „mândriei de a fi român”, concetăţenii mei se înghesuie greţos şi fioros la cozile mereu nesfârşite de la pomenile de partid comunist sau la cele organizate de S.C. Biserica S.A., tot în beneficiul comuniştilor şi întru tâmpirea celor care vin să plătească impozitul pe prostie pe la moaşte şi circumscripţii electorale.

Vedem săptămânal (cel puţin) diverşi foşti tovarăşi cu căciuli de astrahan, bine îmbrăcaţi şi cu buzunarele garnisite de pensii nesimţite, de partid, ce se îngrămădesc să mănânce un blid de linte din mâna varanului Felix, acolo, pe bulevardul Metalurgiei. Sunt mândri că înfulecă gratis o masă ce le trezeşte amintirea tinereţii „revoluţionare”, când activiştii mâncau pe de-a moaca şi pentru asta primeau bani de la buget. Apoi vor merge la vecini şi prieteni şi le vor spune cu mândrie „ce om minunat e dom’ profesor” şi cum şi el e mândru... Mândru e, dar nici ei nu ştiu precis din care motive; mândru că e un turnător de joasă speţă sau mândru că a făcut avere spoliind bugetul de stat? Dar cine să ţină cont de asemenea „detalii”?! Important e că nişte pensionari de partid sunt reactivaţi în folosul partidului unic şi pentru „propăşirea” leprelor roşii, în dauna amărâţilor care îşi bagă votul în urnă pentru un mic şi o măslină ideologică.

Nu, eu nu sunt mândru de a fi conaţional cu pomanagii, cu agramaţii şi sfertodocţii care populează mediile roşii, fie ele de partid sau nu! Dar sunt mândru că fac ceea ce pot pentru România mea, nu pentru un regim de bolnavi mintal şi/sau jigodii patentate. Mă doare să văd că din poporul ăla viteaz care îi bătea pe turci fără încălzire n-a mai rămas nimic, tot aşa cum din acelaşi popor mândru s-a ales praful. Anii scurşi de la lovitura de stat din decembrie 1989 au transformat şi mai mult un popor şi aşa nu foarte educat şi nici atât de bine pregătit cum susţineau statisticile contrafăcute ale comuniştilor vechi şi noi. Şi-au dat mâna minciuna ticăloasă a unei „cârpe kaghebiste” şi înşelătoria diavolească a Bisericii aservite structurilor securist-comuniste. Din acestă combinaţie fatală a ieşit un tip uman pe care nu-l mai găsim nicăieri în Europa: adulatorul hoţilor de tipul puşcăriaşului Năstase sau cel pătruns de fior „religios” în faţa lui Teodosie Şpagoveanul, devenit ulterior To-mita-nul.

Cu puţinul creier rămas, dar şi ăla amorţit de aburii poşircii de pufoaică pe care „aleşii” locali le-o dau cu program (electoral), românii se simt „mândri că sunt români”. Nu înţeleg ei prea bine nici ce e mândria, că nu ţine de foame, nici de ce trebuie să spună că sunt mândri, dar o fac în numele ciolanului cu fasole mâncat o dată pe an. Românul nu mai are demnitate naţională, dar votează cum i se spune. El n-are o activitate cerebrală evidentă, dar rosteşte „înţelept”: „şi ce, alţii erau mai buni?”. Îl vede pe primul plagiator al ţării cum cere Parlamentului European sancţionarea României, doar pentru a ajunge el la putere, dar îl votează cu... „mândrie”. Aceeaşi jivină maoistă minte la nivel înalt internaţional, presa străină îl acuză de plagiat şi tentativă de lovitură de stat, dar românul obişnuit cu pomenile îl pune în fruntea ţării; cum altfel decât cu „mândrie”, „mândria de a fi român”.

 Îi acuz pe români că sunt proşti, indolenţi, suficienţi şi dezinteresaţi de ţara de care ar putea fi mândri dacă ar lăsa naibii pomenile mincinoase şi ar pune mâna să se transforme. Dacă tot ne dau comuniştii înapoi, românii ar trebui să meargă şi mai mult în urmă pentru a redescoperi calităţile unui popor care a făcut România Mare prin fapte, nu cu „mândria de a fi român”. Îi acuz pe români că sunt aroganţi şi încrezuţi, lipsiţi complet de solidaritate şi din ce în ce mai slab pregătiţi intelectual, dar, în absenţa unor performanţe personale, românii se mulţumesc cu o mândrie de rumeguş: „mândria de a fi român”.

Read More

Dilema zilei - Biografia incompleta a lui Calafat

 Prima « lemă » : A fost odată un… nu e clar : sirian, ca mama, palestinian ca tatăl, dar cu siguranţă la 16 ani părăsea Nablus-ul din Cisiordania şi venea să facă medicina în România ; ce studii făcuse până atunci, încă nu e clar, dar bănuiesc că doar şcoala generală. Fireşte, el nu avea absolut nici o legătură cu organizaţia teroristă Al Aqsa care îşi avea nucleul/sediul în acelaşi oraş Nablus. 

 A doua « lemă » : Doctorul « Calafat » este un apropiat al partidelor care după 1990 au continuat politica lui Ceauşescu, în special psd şi mai ales prin ajutorul pe care ilici şi cartelul din jurul lui l-au dat lui Yasser Arafat la capitolul armament. (Cine o să vadă o apropiere între Al Aqsa şi Yasser Arafat, pe de o parte şi tânărul iubitor de medicină românească este într-o gravă eroare ; sau poate nu…). 

 Conform propriilor declaraţii, doctorul Calafat, cel apropiat de Felix şi oficina sa, n-are nici o legătură de rudenie cu defunctul terorist internaţional Yasser. De această dată, intenţionat sau nu, dar « părintele » SMURD şi preşedintele « Fundaţiei pentru SMURD » a lui Felix uita numele său întreg, palestinian. Europenizarea numelui (un singur prenume şi un nume de familie care nu e nume de familie) a omis ceva din numele său întreg ; oare de ce ? Dacă numele său de familie complet este « Arafat al Husseini », legătura cu Yasser e făcută (Al Husseini este numele tribului din care făcea parte Yasser). Un lucru e cert : motivul pentru care nu este deloc evident tot numele pe care părinţii i l-au dat este unul suficient de serios. Având în vedere că avem un terorist sirian susceptibil a-şi da drumul la gură, n-aş exclude să avem surpriza să aflăm că doctorul Calafat are mai multe pete negre şi ascunse în biografia sa, decât cele albe pe care i le tot fâlfâie usl cu orice ocazie. Cât despre licitaţiile trucate pe care Calafat le-a administrat, făcându-l pe prietenul Gorgan – miliardar am mai scris și poate voi mai scrie câte ceva ; la fel si despre cei 2% din impozit pe care fraierii ii vireaza in contul « Fundatiei pentru SMURD », crezand ca banii se duc la… SMURD.

Read More

Dilema zilei – Partidul te vrea prost, dar cu diplomă

Devis Grebu - Ciocan pamantesc

 Prima « lemă » : Din diverse motive, sistemul de învăţământ românesc a ajuns departe ; departe de a mai educa pe cineva, departe de a mai produce specialişti şi departe de a mai conta în pregătirea noilor generaţii. Schimbarea de regim politic nu a avut o contribuţie benefică în ameliorarea performanţelor sistemului şi nici nu s-ar fi putut atât de repede. Abia ce restructurase Daniel Funeriu un sistem anchilozat ce scotea doar rebuturi şi au şi venit derbedeii să strice o muncă a unui specialist adevărat.

A doua « lemă » : Vrând să arate că sunt buni politic, golanii fioroşi aflaţi la putere au găsit cum să demonstreze că sistemul opozantului lor nu e bun, pe când al lor produce deştepţi pe bandă rulantă, încă înainte de a-l elabora. Aşa s-a născut un nou-vechi sistem de învăţământ, unul care nu produce decât prosti, ca şi cei din Ministerul Educaţiei, dar proști cu rezultate excelente scriptic. Astfel, pentru a arăta că politica lor naţională e una de succes, derbedeii roşii au decis să-i arate ei « ageamiului » de Funeriu cum se face educaţia. În dimineaţa primei probe de bac, cea de limba română, la ora 8.30 (dacă nu şi mult mai înainte), internetul găzduia generos subiectele pe care candidaţii la bac le-au primit doar o jumătate de oră mai târziu, iar asta e ceea ce ştim deocamdată de la poliţiştii care s-au prins de şmecherie.

Având în vedere că uslașii sunt mai proști decat miliţienii, vom înlocui personajele din bancurile cu miliţieni ; le facem cu uslași din Ministerul Educaţiei. Un senator USL zbiera în faţa grupului parlamentar USL "...boul ăsta de ministru a stricat tot... Subiectele date erau uşoare cum am stabilit ca să ia tot melteanul, şi acum avem DNA-ul pe cap că au dat drumul la subiecte mai devreme...". Pe scurt, sistemul lor este destinat pregătirii de proşti bătuţi în cap, dar care să poată să să-şi cumpere diplome de facultate; ştie Caty Andronescu şi de unde şi cum şi cu cât.

Read More

Dilema zilei – Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi economia !

 Prima « lemă » : Că economia e în cădere liberă, nu mai e un secret pentru nimeni ; de un an e pe schiuri şi schiurile pe pârtie pentru că primul plagiator al guvernului e incapabil să facă distincţia între ţară şi cartierul unde a golanit până l-a adus infractorul Năstase la guvern. O economie lăsată în haos pentru că premierul vrea să se vadă la televizor şi pentru că restul miniştrilor ori sunt infractori, ori sunt doar tembeli – nu are cum să nu sucombe. Cele trei luni de răgaz primite de la FMI se apropie de sfârşit, iar un nou acord cu instituţiile financiare internaţionale nici Ponta nu speră, chiar dacă în public minte altceva. Declaraţiile festiviste de la televizor nu pot schimba economia, aşa încât putem spune că distracţia s-a terminat pentru toată lumea, guvernanţi sau proştii care i-au votat. A doua « lemă » : Zilele alianţei fasciste (usl) sunt numărate pentru că, nu-i aşa ?, un vinovat trebuie să existe, iar psd, se ştie, nu e de vină niciodată pentru condiţiile economice creeate de-a lungul existenţei sale de 60 de ani. Ca urmare, de catastrofa economică în desfăşurare va fi făcut responsabil Căcărău şi partidul său fascist, dar nu acum, ci mai la toamnă, după adoptarea junghiului de constituţie ce seamănă cu orice, dar nu cu o lege fundamentală a unei ţări democratice ; mai degrabă cu aceea elaborată la comanda lui Carol al II-lea pentru a pune în practică dictatura sa personală de tip fascist.

Read More

Ghidul alegătorului român

 Se  apropie momentul votării noii « Constituţii »… Pentru ca românul să nu mai stea ca boul în cabina de vot, fără să ştie ce votează şi de ce, m-am gândit să-i furnizez un ghid complet care să-l ajute să înţeleagă procesul. Bătaia de joc pe care derbedeii roşii o numesc constituţie va fi adoptată numai după ce ea va fi supusă unui referendum. Legea referendumului a fost modificată în cel mai halucinant mod cu putinţă, fără ca românii să aibă reacţia firească ; practic, românii n-au avut nici o reacţie. Noua lege sfidează tot ce se poate sfida : democraţia, normalitatea, legalitatea etc. Ea prevede că ajunge o prezenţă la vot de 30%, aceasta fiind noul concept de « majoritate » fascistă. Dintre cei prezenţi, dacă 25% au voturile valabil exprimate, referendumul este declarat valid ; fireşte, cele 25 de procente se pot aplica şi numărului total al alegătorilor înscrişi pe listele electorale, dar, la nevoie ele se vor aplica doar celor 30% de alegători prezenţi, rezultând o cifră minimă necesară de… 1,5 milioane de români care să se exprime la votarea Constituţiei, adică doar 8% din totalul alegătorilor. În aceste condiţii sunt suficienţi membrii de partid ai usl şi pensionarii hrăniţi, cu sfidarea legii electorale, în fiecare sâmbătă de către Felix (pe b-dul Metalurgiei) şi DDD (P-ţa 1mai) pentru ca năzdrăvăniile elucubrante din Constituţie să capete putere de lege fundamentală.

Din punct de vedere electoral, românii se împart în două categorii fundamental opuse : cei care votează (majoritar prosteşte, ca să nu zic idiot) şi cei care în mod tradiţional stau acasă cu încăpăţânare, refuzând să-şi asume vreo opţiune de vot şi care vor fi primii în a-şi cere drepturile votate prost de ceilalţi. Cum lentoarea electorală a românului care n-ar renunţa la grătarul cu mici pentru prostia aia de votare este deja celebră, să ne oprim asupra celuilalt, cel care dă cu ştampila în stânga şi în dreapta, fără vreun proces cerebral preliminar. Fundamental, românul care votează este în majoritatea cazurilor prost şi incapabil să înţeleagă complet semnificaţia cuvintelor. El nu votează pentru că a fost convins de vreun discurs, nu votează pentru că are aspiraţii şi nu-şi exercita dreptul de vot pentru că l-ar preocupa viitorul ţării, al lui sau al copiilor săi. Este, prin excelenţă, votantul tâmp care se duce în cabina de votare doar pentru că i-a dat VanGhelie o sută de lei sau pentru că a primit o friptură electorală friptă în afară campaniei la agapele unuia sau altuia dintre moguli, cei care fură pentru ei, spală bani pentru alţii, dar dau o firimitură şi proştilor utili în procesul electoral.

 Idiotizat de tele-vizuinile moguliene, alegătorul practicant este un « supravieţuitor ». El se « descurcă » mereu, acceptă şi un rahat dacă îl primeşte gratuit, dar serveşte impecabil interesele derbedeilor roşii. Pe acest alegător nu-l interesează moralitatea candidatului ; poate să fie ultima scursură umană, o dejecţie penală ca Felix, bunăoară, că alegătorul tot îl votează. Şi puşcăriaş sau criminal în serie de-ar fi, candidatul care a « cotizat » timp de patru ani (din alte surse financiare decât cele proprii) va câştiga oricâte alegeri s-ar organiza, pentru că votantul din interes este complet lipsit de moralitate. Pentru el, nu conţinutul contează, nici forma, ci doar acea parte ascunsă intenţionat de presa românească – ciubucul scăpat de stăpânii momentului.

Procentele nord-coreene de la ultimele două runde de alegeri i se datorează exclusiv, dacă eliminăm frauda, acestui tip « modern » de alegător. El decide încotro să se îndrepte ţara, în condiţiile în care el însuşi habar n-are încotro se îndreaptă sau dacă se îndreaptă undeva. Vegetativ şi fără orizont, prostul este o maşină de vot alimentată şi întreţinută timp de 4 ani, ilegal. Chestiunea legalităţii deja nu se mai pune în România cripto-comunistă… Cine mai e interesat de statul de drept, Justiţie etc. ? Un mare infractor dovedit şi condamnat simbolic (puşcăriaşul Năstase, cel care execută în libertate o pedeapsă de doar 2 ani de închisoare, deşi, la sumele dovedit furate din bani publici, un altul în locul lui lua minim 20 de ani) este primit ca un erou de către prostimea gângavă, o gloată ce nu-şi pune problema « bine, bine, arestat din raţiuni « politice », dar sutele de mii de euro devalizate, tot altcineva i le-a băgat cu forţa în buzunar ? ». Infractorul eliberat ilegal (nu a executat minimul pedepsei, 8 luni, care să-i permită să ceară eliberarea condiţionată ; el cererea a făcut-o după 5 luni şi a fost eliberat după 7 luni şi jumătate, y compris săptămâna de la spitalul complicelui Brănişteanu) ţine acum prelegeri unde alţi idiotizaţi îi sorb cuvintele fonfăite, fără ca forurile universitare să interzică asemenea acţiuni grave şi unice în lume.

Votantul de meserie este unul semi alfabetizat, care în afară de cărţile de joc, alte cărţi n-a ţinut în mână şi chiar ziarul îl ţine invers atunci când vrea să-şi uimească vecinii cu « înaltul » său nivel cultural. Nu munceşte din principiu, dar e angajat, de obicei bugetar şi/sau atârnător la ajutoarele socialist-liberale. E « sportiv », deci un fan al altui puşcăriaş căruia nu i-a reuşit fuga de responsabilitate penală, Becalie Ji(ji)lăveanul, un alt condamnat simbolic pentru gaura de 900.000 euro pe care a dat-o bugetului de stat, cu largul concurs al miniştrilor lui ilici. Berea ordinară şi vodca de pufoaică îi sunt nelipsite, iar ca relaxare intelectuală – Antenele şi « bomboanele agricole » sparte pe băncuţă, în faţa blocului.  Profilul său poate fi completat şi cu aversiunea aproape viscerală pe care alegătorul usl o are faţă de apă : pe interior – « rugineşte », la exterior – poate provoca « sensibilizarea » organismului, mai ales în combinaţie cu săpunul, aşadar o evită ; doar s-a spălat când s-a născut…

În curând, aceasta vietate va ieşi la vot şi va valida cumplita bătaie de joc pe care derbedeii de la guvernare o numesc constituţie, cea care va marca sfârşitul definitiv al democraţiei în România. Tu rămâi acasă, nu vota, că doar n-o să te cobori până la a-ţi exercita dreptul de vot ! Apoi vei fi obligat să respecţi ceea ce infantilii au elaborat, iar gângavii au votat.   

Read More

Salvaţi democraţia alături de Indignaţi !

 La Palatul Parlamentului au loc de câteva zile mişcări de protest fără nici o susţinere politică. O mână de oameni conştienţi că democraţia românească este într-un pericol mortal au decis să iasă în stradă. Fireşte, actuala democraţie de la noi, că altfel nu ştim s-o numim, îţi permite să demonstrezi două ore, după care – acasă, că altfel te umflă poliţia. Valabil în cazul partidelor care organizează diverse manifestaţii, cetăţenilor care nu reprezintă un partid, ci doar vor să manifesteze paşnic nu le poate interzice nimeni să-şi exercite drepturile fără ca interdicţia să nu aducă o gravă atingere democraţiei. Cu toate astea, în România cripto-comunistă şi acest drept fundamental este limitat. Cine crede că manifestaţiile din Londra sau Istanbul au fost aprobate sau determinate ca timp se înşeală !

Desigur, numeric vorbind, cei care au ieşit să ceară revenirea la o majoritate democratică la referendum, nu « majoritatea » socialistă de 30%, pot fi consideraţi insignifianţi, dar ar fi o greşeală să interpretăm aşa… În aprilie 1990, cam tot atâţia au pus bazele unui fenomen în Piaţa Universităţii. Cei de azi sunt exemplul civic de urmat pentru toţi cei care înţeleg democraţia şi pericolul în care se afla ea acum. Pentru a spune lucrurilor pe nume, aceasta “majoritate” de 30% caricaturizează democraţia, iar punerea ei în practică ar însemna, fără echivoc, instalarea “democraturii”, acea dictatură pavoazată cu elemente democratice pe care o gândise ilici încă din anii ’90. Românii n-au nevoie de o “democraţie originală” şi nici de unul sau mai mulţi “despoţi luminaţi”, ci de o democraţie vest-europeană, una în care puterea poporului nu e niciodată înlocuită de puterea unei clici politice infracţionale.

Vorbind despre număr, mă întreb ce i-a împiedicat pe bucureşteni să iasă alături de ei ? Lor nu le trebuie democraţia pe care o cer participanţii la protest ? Ei au nevoie doar de pomenile comuniste, de târgurile de produse unde li se mai scapă « promoţional » câte una-alta (de gratis, fireşte, că e mai gustos) ? Mă întreb şi altceva : atât de mult i-au abrutizat pe români programele imbecilizante difuzate de Antenele turnătorului Felix, încât nu mai văd ce li se pregăteşte ? Aceşti oameni au ieşit, chiar dacă afară ploua, pentru că sunt conştienţi, pentru că refuză să se comporte ca oile duse la tăiere « democratic », pentru că le pasă şi pentru că înţeleg că democraţia este un organism viu care trebuie întreţinut prin participare. Indiferenţa ucide, e drept, dar şi în cazul ameninţărilor aduse democraţiei indiferenţa este mortală. Ştiu, toţi vrem avantajele, beneficiile democraţiei, nu şi obligaţiile ei, dar o asemenea gândire va duce la dispariţia şi a acestei forme de organizare ce e departe de adevărata democraţie franceză, dar atât cât e, datoria noastră e s-o menţinem, dacă s-o întărim nu suntem capabili.

Am asistat şi vom mai asista şi pe 3, 4 şi 5 iunie la mişcări similare autorizate. Voi ce aşteptaţi pentru a vă alătura Indignaţilor ? Ei nu vor decât să trezească în voi acele sentimente, acele manifestări care în trecut au făcut România Mare ! Pe atunci românii erau curajoşi, cinstiţi, sancţionau hoţia şi reacţionau imediat în faţa abuzurilor stăpânirii. Azi ei sunt bătaia de joc a unei bande care s-a căţărat la putere prin fals, înşelăciune, fraudă şi minciună şi nimeni nu s-a simţit să iasă pentru a protesta masiv. Ceea ce românii acceptă – aia vor avea, iar asta e fără dubiu. Dacă le veţi permite derbedeilor de la guvernare să vă trateze ca pe nişte oi, atunci vă veţi merita « păşunea » !

Singura salvare a democraţiei este ca românii să iasă în stradă şi să-i sprijine pe protestatari. Ar fi un început de care democraţia românească are din nou nevoie ! Nu numărul celor Indignaţi va conta, ci faptul că ei vor sta cu fruntea sus în faţa viitorului, pe când cei care, prin complicitate mută vor permite instaurarea democraturii îşi vor merita dispreţul nostru şi al urmaşilor. Onoraţi-i pe George Staicu, Viorel Bianu, Magdalena Schubert, Isabelle Zarojanu, Monica Fesci, Pușa Frăsineanu, Aurora Murgescu, Irina Bădoi, Ioneta Vlad, Maria Săvulescu, Marian Preo, Marian Dragomir şi soţia, Carmen Georgiana Dumitrescu, Bogdan Voicu, Violeta Zamfir, Ani Barcaru, Alina Mihai, Cristian Şoimaru, Pavel Năstase, Florentin Bâca şi toţi ceilalţi care au participat la aceste atât de necesare forme de protest. Nu-i lăsaţi singuri şi alăturaţi-vă lor pentru a arăta că democraţia este „puterea poporului”, nu voinţa guvernanţilor comunişti. Mâine-poimâine, când lucrurile vor fi luat o întorsătură gravă, veţi dori să fi ieşit în stradă când încă se mai putea, dar va fi târziu! Personal, le ofer virtual tuturor Indignaţilor, flori, preafrumoase, aşa cum merită, în numele meu şi în numele celor care în trecut au înţeles să-şi facă datoria ! Mulţumesc !

Read More

Ultima raţie de libertate

 Democraţia este acea formă de organizare în care majoritatea decide asupra minorităţii. Majoritatea este definită ca fiind minim 50%+1 şi tot ce coboară sub acest procent reprezintă o minoritate. A vorbi despre o majoritate de 30% este ca şi când ai construi democraţia cu arma în mână. Nici nu contează că procentul se aplică prezenţei la un referendum, pentru că regula majorităţii decidente nu se schimbă după cum vor nişte derbedei fascişti.

 În 1990 o mână de "golani" au dat naştere unui fenomen, al Pieţei Universităţii. Erau puţini, dar îşi doreau cu orice preţ democraţia la care visau. Şi au ieşit în stradă doar pentru a cere aplicarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, cel care ar fi făcut ordine în tânăra şi fragila noastră democraţie. N-a fost să fie, dar fenomenul a rămas celebru în toată lumea. Nu succesul a fost căutat atunci. Nu ne-am pus problema dacă 60-70 de „nebuni” care au rămas să ocupe Piaţa în prima noapte vor răsturna un regim ce se instalase prin lovitură de stat şi deja era ramificat. Am ieşit pentru că nu eram de acord ca democraţia să se transforme în ceea ce ea a devenit azi: democratură!

Timpul nu a trecut în favoarea construirii democraţiei, iar abuzurile nu s-au lăsat aşteptate multă vreme. „Aleşii” şi-au votat legile care le-au asigurat prezenţa în Parlament, iată, de 23 de ani, elaborând legi electorale ce nu ţineau seama de voinţa celor care i-au trimis din prostie în forul legislativ. În timpul ăsta, el, poporul decident... stătea! Derbedeii roşii îi mai dădeau din când în când câte o colivă, mici şi bere, atât cât să înţeleagă şi poporul cine e stăpânul; dacă stai, poporule, în banca ta, iată, de Sf. Parascheva primeşti două sarmale, înainte de alegeri – trei mici şi în zile cu adevărat importante – o bere răsuflată. Atât meriţi, popor român! Pomenile nu fac parte din mecanismele democraţiei, ci din „democraţia” înmormântărilor, unde toţi mesenii primesc acelaşi lucru: colivă sau colaci, o jumătate de pahar de vin şi, neapărat, o lumânare, de obicei ruptă.

Azi, derbedeii fascişti au decis că e suficientă o prezenţă la referendum de 30%, chiar dacă asta e o sfidare a celor mai elementare baze democratice. La fel de bine se puteau gândi că majoritatea e reprezentată de 20, 10 sau chiar 5%... Devenea democratic doar pentru că ei au decis aşa, cu sfidarea oricăror norme democratice? Nu, fireşte! Dar românii care vor democraţie, românii care vorbesc despre ea şi românii care visează ca România să fie o ţară la nivelul Franţei, ei ce aşteaptă de nu ies în stradă pentru a sancţiona astfel de decizii anti-democratice? Vrem să trăim ca în Franţa, dar democraţie să avem ca la Moscova? Ei bine, nu! Cu „democraţie” moscovită şi viaţa va fi la fel: tristă şi frustrantă, iar Vestul va fi accesibil, vorba bancului, doar prin agenţiile de turism.

Read More

România crepusculară

 Dacă America e ţara tuturor posibilităţilor, cu siguranţă România e ţara unde totul e posibil. România comunistă-post-comunistă e locul de pe planetă unde totul arată altfel. Fireşte, munţii sunt munţi, mai spectaculoşi şi mai sălbatici decât în alte părţi, dar tot munţi sunt ; la fel se întâmplă şi cu câmpiile, apele etc. (pădurile nu, cu pădurile fiind o altă poveste…) : arată mai bine toate, sunt mai spectaculoase sau mai productive, dar şi alţii mai au aşa ceva. Ceea ce avem noi şi nu mai există în altă parte e sistemul politic, cel care e implicat peste tot, de la « independenţa » Justiţiei şi până la SMURD (fundaţia, nu instituţia). Acest sistem nu e unul care să respecte normele general acceptate, nici ideologii şi nici doctrine peste tot aplicate. Dacă te uiţi atent, vei vedea că România pare o « zonă crepusculară » în care totul seamănă puţin cu realitatea cunoscută, dar felul în care se petrec lucrurile acolo este năucitor şi incredibil, distorsionat şi deseori înspăimântător.

Doar în România poţi întâlni cântăcioși penibili care se cred geniali şi nu ezită să o afirme de câte ori au posibilitatea ştiind că se bucura de sprijinul politic al unui « cotoi », doar la noi există partide politice de stânga aliate cu alea declarate de dreapta, dar în fapt de extremă stângă, iar exemplele nu se opresc aici. În România crepusculară toate bizareriile sunt posibile. Vedem lideri politici goi de conţinut şi care conduc nişte hoarde politice, derbedei bulevardieri foarte asemănători violatorilor de dame ce se prezintă ca salvatori ai naţiei, preşedinţi de partide sau premieri, « vedete » de culoare şi manelişti ce aruncă bani, deşi au fost nişte sărmani rupţi în fund, dar şi « sentimente » acolo unde nu e decât politica interesului de grup. E limpede că politicienii turnători şi/sau securişti nu pot ieşi din nişte tipare monstruoase rupte de realitatea cotidiană. Îl auzim pe Căcărău vorbind halucinant despre cât de mult ţin liberalii la primul plagiator al ţării ; ce legătură poate avea asta cu politica sănătoasă dusă în alte ţări cu sisteme de valori consolidate ? Fireşte, nici una, dar noi trăim nu în lumea civilizată, ci în România crepusculară.

Read More