Despre Sânziene şi Sfântul Ion de Vară

 Una din cele mai cunoscute sărbători populare a poporului român este cea câmpenească şi florală a Sânzienelor care corespunde în creştinism cu Sfântul Ion de vară şi care are multiple semnificaţii.

Cea mai simplă dintre aceste semnificaţii se referă la ajutorul pe care zânele bune îl pot da fetelor care vor să se mărite şi băieţilor care vor să se însoare. Fetele şi băieţii se strâng seara în ajun de Sânziene şi efectuează unele ritualuri variabile de la o zonă la alta a ţării.

Fetele fug pe dealuri şi împletesc cununi de flori şi întorcându-se în sat le aruncă pe casă. Dacă cununa s-a agăţat de hornuri înseamnă că respectiva se va mărita chiar în anul acela.

Pe de altă parte băieţii fac ruguri, aprind făclii şi se învârtesc în jurul focului, strigând:

„Du-te soare, vino lună/ Sânzienele îmbună/ Să le crească floarea floare/ Galbenă mirositoare/ Fetele să o adune/ Să le prindă în cunune/ Să le pună la pălărie/ Struţuri pentru cununie”.

A doua zi de dimineaţă cetele de feciori străbat satele cu struţuri de sânziene la pălărie ceea ce vrea să însemne că, la fetele pe care-i interesează, cununile aruncate de acestea s-au prins de hornuri.

O semnificaţie mai importantă a Sânzienelor este cea magică respectiv a nopţii spre 24 iunie. Ea se înţelege în mai multe feluri şi anume:

1. Contactul dintre lumea noastră şi lumea cealaltă atunci când pentru o clipă la miezul nopţii se deschid porţile cerului. Semnificaţia momentului a fost sesizată de toate popoarele Europei şi i se acordă o mare importanţă în special de nordici.

Clipele respective se desfăşoară în mare linişte, când parcă toată natura se opreşte în loc. Animalele oriunde s-ar afla se adună şi stau la sfat. Comorile ard şi piticii ies din ascunzişurile lor. Vrăjitoarele se adună şi ele şi îşi realizează sărbătoarea lor specifică numită Sabat. Tot atunci se pot întâmpla şi o mare varietate de fenomene luminoase care acum sunt trecute pe seama OZN-urilor. În viaţa oamenilor pot apare atunci o serie de idei creatoare, nişte inspiraţii care să le influenţeze traseul vieţii, afirmaţia fiind valabilă în special pentru scriitori.

Aceste situaţii neobişnuite au fost folosite şi prelucrate de mari scriitori în operele lor. Aşa este cazul cu Shakespeare care a scris piesa „Visul nopţii de Sânziene”, Mihail Sadoveanu care a scris romanul „Nopţile de Sânziene” sau Mircea Eliade cu romanul „Noaptea de Sânziene”.

2. O altă semnificaţie a Sânzienelor, numite şi Drăgaică în unele părţi ale ţării, este legată de planta cu acelaşi nume şi de plantele medicinale în general. Planta numită Sânziene are flori galben-aurii cu un miros foarte plăcut şi creşte prin fâneţe, livezi şi margini de pădure. În dimineaţa zilei de 24 iunie, îmbrăcate în haine de sărbătoare femeile în vârstă pornesc să culeagă tot felul de plante medicinale considerând că numai în această zi ele sunt cele mai bune. Se poate de altfel observa că acum suntem la solstiţiu când ziua a fost cea mai lungă faţă de noapte, deci este un moment de vârf în ciclul de vegetaţie. Menţionăm că este vorba de culesul tulpinilor, căci rădăcinile se culeg toamna şi florile mai devreme în primăvară.

De Sânziene se culege şi roua de pe plante care este bună pentru ochi. Plantele propriu-zise se pun în scăldătoarea copiilor debili. Fierte în apă cu lapte plantele Sânziene se dau la erizipel. Plămădite în rachiu se folosesc la hernii şi la dureri acute.

În Moldova în special, la Sânziene se spune drăgaică şi marea importanţă în popor a evenimentului a fost sesizată şi de Dimitrie Cantemir, fiind în special legat de starea semănăturilor care acum la solstiţiu încep să se coacă. Toate fetele din mai multe sate se adunau pe vremea lui Dimitrie Cantemir şi o alegeau pe cea mai frumoasă pe care o denumeau Drăgaică şi o petreceau pe ogoare cu mare alai. Drăgaica purta o cunună împletită din spice şi avea multe basmale colorate pe ea. Întorcându-se de la câmp, Drăgaica cutreiera toate satele împreună cu celelalte fete cântând, dansând şi stârnind mare bucurie pe tot traseul parcurs.

Referitor la plante, Dimitrie Cantemir consemnează că începând de atunci - odată cu ziua - plantele dau îndărăt, de unde rezultă că Sânzienele reprezintă momentul optim de culegere.

Deşi este răspândită în toată Europa, fiind legată de un eveniment astronomic care este solstiţiul, sărbătoarea Sânzienelor are probabil cea mai mare semnificaţie şi vechime în ţara noastră.

Nu se poate trece cu vederea semnificaţia ortodoxă acordată zilei de 24 iunie, care spuneam înainte că este a Sf. Ioan, respectiv Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, dar şi aducerea la Suceava a moaştelor Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou. Voi insista asupra celui de-al doilea deoarece el este un sfânt al nostru, mare făcător de minuni şi în ziua de astăzi dar şi din cauză că despre el se ştie mai puţin în afara zonei de Nord a Moldovei.

Marele viitor Mucenic s-a născut în jurul anului 1300 în Asia Mică. Ca negustor a ajuns pe corabie în Cetatea Albă care ţinea de tătari. Acolo fiind reclamat că este un creştin fanatic a fost chinuit şi în final decapitat de un iudeu. Moaştele lui au stat 70 de ani în biserica ortodoxă din Cetatea Albă, făcând de pe atunci vindecări de boli. În anul 1402 aceste moaşte au fost aduse de Alexandru cel Bun la Suceava, apoi au stat la Iaşi şi 97 de ani în Polonia. În anul 1783 au fost aduse definitiv la Suceava, la Catedrală. În tot acest timp şi în prezent moaştele realizează vindecări şi împlinirea dorinţelor fiind protectorul Nordului Moldovei.

de Dan Corneliu Brăneanu 

Read More

Mistificarea istoriei - (IV)

 Multe sunt omisiunile şi inadvertenţele referitoare la istoria noastră veche şi voi reveni asupra lor mai amănunţit. Aş vrea să ridic, totuşi, câteva semne de întrebare referitoare la o altă parte de istorie la fel de neclară. De ce Pontul Euxin s-a transformat în Marea Neagră şi de ce ? De ce negrul este culoarea care intervine atât de des în istoria şi cultura Munteniei/Valahiei ? Ceramica de la Cucuteni are figurine cu siluete ce amintesc de nişte trăsături negroide, dacă nu chiar negre, iar la Hamangia sau Marginea ceramică este neagră. Legenda Ţării Româneşti pleacă de la Negru Vodă, prima stemă a Valahiei înfăţişa trei capete de negri, iar a doua – două siluete negroide în poziţie dorsală. Abia apoi apare stema cu un corb (pasăre neagră), simbol utilizat şi de Iancu de Hunedoara mai târziu, dar şi de către Basarabi, înaintea lui. De ce corbul a fost preferat ca simbol heraldic, făcând să cadă în uitare multă vreme vulturul roman ? Ce căutau negrii în Valahia ? Dar numele de Basarab de unde vine ? Iniţial, Basarabia, nume ce se extinsese asupra Valahiei şi doar mai apoi, în timpul lui Mircea cel Bătrân se reduce la teritoriul de la nord de Marea Neagră, între mare şi Republica Moldova de azi. 

“Bessarabia”, numele iniţial, mă duce cu gândul la Arabia, cum menţionează numeroase surse din Evul Mediu şi cum o spune şi Cântul Niebelungilor – “Arabia pontica” sau “Arabia cealaltă”. Să aibă vreo legătură “Bess” cu tribul bessilor, cel despre care ştim atât de puţine ? Au sau nu legătura bessii-traci cu libienii, având în vedere că numele de familie al dinastiei de împăraţi ai Romei, Severii era Bassianus, ei înşişi fiind cu caracteristici negroide şi cu părul creţ ? Ceramica de Horezu o întâlnim şi în Ifriquia folosind aceleaşi motive, tot aşa cum scoarţele olteneşti le găsim şi în ţinutul garamanţilor; modele, materiale, stil de ţesătură, culori – toate îşi găsesc locul în peisaje culturale atât de diferite şi de îndepărtate. Acelaşi talent deosebit al prelucrării aurului şi al metalelor, în general, aceleaşi motive şi tot acelaşi stil în redarea stilizată a vieţii. Asemănări sunt multe şi frapante, dar şi diferenţele sunt notabile. Au toate astea legătură cu bass/bess? Bassarabia şi Bassianus? Oare?

Poate să pară că aş pune la îndoială originea noastră tracică, dar este doar o impresie. Aparţinem unui mare popor, poate nu atât de agrar pe cât vor unii să-l prezinte şi nici atât de pastoral pe cât îl ridiculizau ungurii în Evul Mediu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de dacii şi romanii au născut un popor nou, variantă lansată de Şcoala Ardeleană pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate, teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignorând că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări ca Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva. Noi nu avem schelete în dulap, aşa că nu suntem în situaţia ungurilor, spre exemplu. N-avem problem identitare; tot un mare popor rămânem, tot tracic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumina acele detalii de care n-avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor. Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui să fim ? Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s-au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru. Spunem că gepizii erau germanici ; poate… Însă lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de „getopides”… Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau traci, dar noi negăm, deşi încă nu ne-am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare (deşi o migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor tracice, dar asta iar omitem să o spunem.

Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor ? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne va lua în serios când noi susţinem o teorie care nu stă în picioare nici la o analiză simplă a unui elev de liceu ? Poporul Romei n-a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau traci. Asta nu este o teorie fantezistă; izvoarele antice o confirmă. Argonauţii au venit după lâna de aur nu undeva în necunoscut, ci pe malul Pontului Euxin, în teritoriul traco-dacilor, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, aici trebuie să ne mişcăm şi să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Nu, eu nu cred că noi suntem latini, ci latinii erau un popor trac, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densusianu. Nu sunt dovezi ? Cum să nu ?! Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s-a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densusianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară. Nu se poate doar să-i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. 

Popoarele germanice moderne (flamanzi, suedezi, danezi etc.) vorbesc despre “originea noastră comună” - noi despre alte alea… În acelaşi timp, berberii au şi ei Bârsa lor, iar “fota” n-o poartă doar ţărăncile din România, ci şi femeile berbere; iar numele este comun celor două popoare. Chiar şi sărbătorile populare vechi le păstrează ambele popoare şi aş aminti aici Babele, perioada din an celebrate şi în zilele noastre şi în România, dar şi în Africa de Nord. Geţi, getuli sau getopizi, numele pe care populaţiile respective le-au purtat nu au cum să fie întâmplatoare. Aşadar, găsim la nord, dar şi la sud, în est, dar şi în vest destule elemente comune cu acelea pe care le-am avut sau pe care încă le mai avem, cu acelea care constituie fundamentul marii culturi române. Ajunge să ne dorim limpezirea trecutului nostru; să ne dorim şi să o şi facem.

Read More