„Chapeau, monsieur le President!”

 Într-o zi cu soare, o mare „dragoste” s-a „terminat”, aparent fără motiv; era un „divorţ” ca un balet de urşi, al psd-ului de pnl. La scurt timp după trecerea pnl în „opoziţie”, la ora de maximă audienţă şi în mijlocul unui Parlament reunit, Căcărău îşi dădea teatral demisia din funcţia de preş al Senatului. Nimeni nu înţelegea demisia unui bandit, când anterior asemenea demisii în partidul său n-au existat, nici măcar când au existat condamnări definitive pronunţate de Justiţie.

În locul lui Căcărău a venit, pe filieră psd, o altă lepră, Tariceanu. Mişcarea scăpa înţelesului obişnuit, ştiut fiind că în caz de suspendare sau imposibilitate a Preşedintelui de a-şi exercita prerogativele, locul său era luat tocmai de preşedintele Senatului, un vis mai vechi al lui Căcărău. Începuse să se contureze existenţa unui plan la baza tuturor acestor acţiuni, dar schiţa lui încă nu era evidentă. Totul se învârtea, se vedea încă de atunci, în jurul a câtorva persoane, printre care Căcărău, Moliceanu şi primul derbedeu oligofren al guvernului, dar rolurile încă nu erau bine stabilite; nu pentru public.

Spuneam că România joacă un rol extrem de important geopolitic (aici), pe „tabla de şah” a Moscovei, dar amănuntul a trecut aproape neluat în seamă în presa noastră, dar nu şi în afară. De altfel, rolul destinat României în campania rusească antiamericană şi antieuropeană a fost confirmat şi de Friedman, dar şi de „indiscreţiile” dintre ambasadorii ruşi în Africa. Conform acestor analize, singurul „ciot” de care se putea împiedica „sultanul roşu” era Traian Băsescu, aşa că el trebuia eliminat. Dar cum?

O nouă suspendare era de o prostie fără seamăn, având în vedere experienţele anterioare, dar şi avertismentele externe, inclusiv cele venite de la socialiştii europeni. Astfel a apărut necesitatea eliminării Preşedintelui prin punerea sa sub acuzare, cea de-a doua posibilitate prevăzută de Constituţie pentru a-l suspenda fără ca un referendum să fie necesar. Dar ce să facă ei, că timpul trecea, iar motiv de acuzare nu găseau? Au făcut „comisia Nana”, încercând ca prin manipulări să influenţeze justiţia, dar repede s-au convins că varianta e perdantă; cum alta nu aveau, încercau forţarea „comisiei”, pentru ca în cele din urmă să-l acuze de ceva pe Preşedinte şi astfel să-l suspende pe o perioadă nedeterminată, suficientă însă pentru ca ei să-şi atingă scopurile. Îl aveau pe lacheul Tariceanu ca preşedinte interimar, o covârşitoare majoritate în Marea Adunare Naţională şi un guvern gata de orice atentat la statul de drept. Cine să li se opună?

Formal, pnl este în „opoziţie”, iar Căcărău trebuie să pozeze în „catindatul” „nepătat” al „opoziţiei” de „dreapta”, secondat fără convingere de un pdl care cochetează cu împărţirea „ciolanului liberal”, imediat după europarlamentare sau, în varianta pesimistă, după prezidenţiale. Căcărău nu putea fi simultan şi candidat „curat” la prezidenţiale, dar şi preşedinte interimar care aprobă prin semnătură manevre ce ţin de proiectata lovitura de stat, aşa că rolul infantilului Tariceanu este important în „marea revoluţie socialistă” ce urmează în ore, poate zile. Preventiv, centrul „operaţional” al puciştilor s-a mutat la M.Ap.N.

Nu ştiu când se va da „asaltul asupra Palatului de Iarnă”, dar e sigur acum că el va avea la bază o plângere lipsită de obiect la adresa Preşedintelui, una depusă de oameni fără calitatea juridică de a depune aşa ceva în faţa organelor statului, o plângere halucinantă ca motivaţie juridică, o plăsmuire de joasă speţă. Noi vom accepta aşa ceva sau vom ieşi cu toţii în apărarea Preşedintelui şi a statului de drept?

De ce „Chapeau, monsieur le President”? Ştie Base de ce...

Read More

Sondaj : psd 15%, pnl 11%!!!

 În manipularea cotidiană pe care comuniştii o exercită asupra populaţiei, o să pornim, pentru a devoala o parte a ei, de la un postulat: peste tot şi în orice epocă, pentru a câştiga alegerile, comuniştii falsifică voturile şi manipulează electoratul. Că ei fraudează toate alegerile, nici nu trebuie să analizăm, aşadar să vedem cum se petrec lucrurile când tehnica de manipulare se numeşte „sondaj de opinie” şi cine are acces la aceste mijloace de mistificare a realităţii.

Primii ani după „revoluţie” au fost anii în care sistemul neobolșevic instalat prin lovitură de stat şi-a asigurat mijloacele prin care să exercite un control cât mai complet al populaţiei. Întâi a fost lupta noului-vechi regim de preluare a televiziunii publice şi de mistificare a întregii acţiuni din decembrie 1989. Cu spasme şi crime, comuniştii şi-au asigurat controlul TVR, control ce depăşeşte cadrul legal: au angajat fideli şi persoane ce sunt capabile să pară că fac jocul oricărui guvern. Adevăraţii jurnalişti de televiziune au fost ori marginalizaţi, ori eliminaţi. În paralel, presa scrisă îşi arăta primii „colţi” şi, deasemenea, presa de partid îşi începea propaganda mincinoasă. Cu timpul, „colţii” presei s-au mai „tocit”, fie cu banii puşcăriaşului Vântu, fie cu fondurile Crescent, fie prin „convingerea” jurnaliştilor; chiar dacă nu toţi au cedat presiunilor, cea mai mare parte a lor, da.

Cum presa era în curs de „recuperare”, aparatul de propagandă roşie, beneficiind şi de „sfaturile” unui vechi și experimentat propagandist ce se dorea „despot luminat”, a diversificat moscovit mijloacele de manipulare. Primul pas a fost scârbirea populaţiei de tot ceea ce înseamnă politică. Obiectivul, atins de multă vreme, era cel de a îndepărta de procesul de votare o masă cât mai însemnată din populaţia cu drept de vot. Astfel, electoratul lor imbecilizat şi/sau cumpărat le asigura controlul politic. Dar asta nu era suficient... Tot în 1990, „cârpa kaghebistă” a mai emis o idee de inspiraţie moscovită: „pluripartidism în interiorul CFSN”. Altfel spus, se contura tot mai mult acea „democraţie originală” pe care o visa ilici. Procesul de transformare a democraţiei în democratură a început devreme, în primele zile din ianuaria 1990, prin înfiinţarea cu acceptul lui ilici, uneori chiar la sugestia lui, a unor partide politice aparent de sine stătătoare. Cu certitudine, o confirmă şi martorii oculari, partidele aşa-zis istorice (PNL, PNŢ şi PSDR) au căpătat acceptul de a se constitui, fără a fi evidente condiţiile pe care el le-a pus, dacă le-a pus. În conducerea lor au fost instalaţi iniţial ofiţeri de securitate fideli noului vechi regim şi/sau agenţi cu un trecut încărcat de urmăririle Diviziei anti-kgb a Securităţii. Procesul de fidelizare a partidelor aparent independente nu a fost deloc simplu şi a durat câţiva ani buni. Toată colaborarea lor rămânea însă subterană, pentru a da impresia unei democraţii în care Puterea se lupta cu Opoziţia. Pentru ca mistificarea să fie completă, au avut şiretenia de a „permite” ca alegerile parlamentare şi prezidenţiale să fie „câştigate” în 1996 de către „opoziţia” CDR şi, respectiv, Constantinescu. Mişcarea a fost inspirată şi multă vreme Occidentul chiar a crezut în existenţa acestei opoziţii. Peste ani, complet şocant, îi găsim pe foştii „opozanţi” în aceeaşi tabără, colegi de partid şi prieteni. Câştigarea primului mandat de către Preşedintele Băsescu a marcat finalul „opoziţiei de operetă”, aşa că tovarăşii au strâns rândurile, fără să le pese de memoria colectivă, nu mereu la fel de proastă că a lor.

Dacă până atunci aveau destule instrumente prin care să-şi asigure controlul politic, fie că sunt sau nu la putere, acum aveau nevoie şi de altceva. Aşa s-a născut „manipularea prin sondajele de opinie”. Întâi institutele au devenit private, chiar şi cele care anterior erau de stat (IRSOP, de exemplu, preluat de Alin Teodorescu, vechi client al Diviziei anti-kgb). Apoi au tot apărut şi alte „institute” ce aveau ca teme de cercetare cele mai năstruşnice subiecte, uneori cu întrebări chiar imposibil de regăsit în viaţa de toate zilele („aţi vrea ca Nicolae Ceauşescu să redevină preşedinte?”). Numărul patronilor de entităţi de sondare a opiniei publice a crescut, doar că patronii lor erau ori membri ai puterii roşii, ori apropiaţi notorii ai lor. Cum o opoziţie reală faţă de comuniști n-a existat până la PDL-ul lui Emil Boc, sigurele instituţii de profil rămâneau cele aservite, direct sau nu, Estului „civilizator”.

Contând pe imbecilitatea românilor (doar politrucii puteau fi „deştepţi”), sondajele au început să agreseze viaţa oamenilor în mod subliminal. Temele abordate sugestionau telespectatorilor naivi tot ceea ce ei doreau să le transmită indirect. Astfel reieşea că într-un an electoral, cel puţin 50% nu doresc să voteze cu nimeni. Lucrul ar fi fost normal, de înţeles, dacă acest tip de „sondaj” nu apărea de cel puţin două ori pe lună, în perioade atent calculate pentru ca efectul să fie maxim. Nu puţine au fost cazurile când în graba lor de a arăta „bizonilor” ce părere are „majoritatea” despre ceva, au pierdut din vedere că între un eveniment petrecut, parte și în chestionar, şi momentul anunţării rezultatului nu au cum să treacă doar 2-3 zile, când doar sondarea se face pe parcursul unei săptămâni, după care urmează şi o perioadă de analiză a rezultatelor.

O culme a aroganţei „sondajelor” a fost atinsă în campania dusă de partidele roşii împotriva Preşedintelui Băsescu, fie în campania electorală, fie în preajma suspendărilor sale ilegale, fie în general, ca mijloc de creare a unui curent de opinie cât mai defavorabil lui Traian Băsescu. Cum institutele au „muncit” bine ca parte a aparatului de propagandă comunist, ele anunţau, după încheierea scrutinului prezidenţial 2009, o victorie clară a Prostănacului. Nu, nu era vorba despre o greşeală, ci despre o manevră eşuată atunci, dar care a dat rezultate mai târziu, la alegerile generale din 2012. Cum spuneam, frauda electorală este un „must” al partidelor de orientare bolşevică, aşa că sondajele aveau rolul de a arăta populaţiei fantasma unui rezultat final, în spatele căruia evoluau falsificatorii de voturi. Ei aveau misiunea de a aduce scorul real la nivelul indicat de „sondaje”; acum aveau o „bază”. Dacă la ultimele prezidenţiale au dat greş, nu la fel s-a întâmplat în 2012 la alegerile locale şi la cele generale, unde concursul dat usl-ului de către un PDL deposedat de atributele sale anterioare şi de participarea activă a celor care au ridicat partidul - s-a dovedit a fi decisiv. Colaborarea lui Blaga a făcut ca şi cele mai neruşinate sondaje să devină o tristă realitate; dacă ne vom gândi puţin, Piedone a luat un scor cu adevărat nesimţit (90%), ceea ce a însemnat că trebuia să fi fost votat şi de activiştii şi membrii de partid PDL, ca să nu amintesc şi alte partide care n-au colaborat la mistificare.

Temele s-au succedat nu pentru a face o analiză obiectivă a opiniei colective, ci tocmai pentru ca ele să sugestioneze subliminal mentalul colectiv. Un exemplu recent: psd, direct sau prin interpuşi, comandă un sondaj unui institut patronat de... un membru al găştii roşii. Răspunsul la una dintre întrebări releva, mincinos, fireşte, că 46% sunt de părere că în problema Crimeii, România a adoptat o poziţie greşită şi doar 40% au opinat că atitudinea a fost corectă. Desigur, antipatia faţă de ruşi are un caracter naţional, istoric şi conjunctural, dar „sondajul” afirma exact contrariul, aşa cum anterior alte „sondaje” îşi aduceau contribuţia la lupta ilegală de demitere a Preşedintelui. Întrebarea nu este deloc întâmplătoare, ci este una al cărei răspuns plăsmuit constituie o pregătire a populaţiei pentru acţiunile ulterioare ale usl şi o justificare a acţiunilor lor antinaţionale şi pro-moscovite.

Manipularea sondajelor este o treabă făcută de profesionişti ai manipulării şi ai propagandei. Fiecare întrebare poate fi astfel formulată (în cazuri precise, chiar este) încât ea să conţină şi răspunsul dorit, o parte importantă a respondenţilor nefiind capabili să deceleze substanţa întrebării de forma pe care ea o îmbrăca în mod perfid. Un alt palier al manipulării este tematica generală a sondajelor. Ea este atent împărţită diverselor institute, în aşa fel încât fiecare din ele să dea o analiză similară celorlalte, ca linie generală, chiar dacă întrebările au fost majoritar diferite, iar împreună să constituie o falsă opinie generală faţă de care subliminalul individual nu se poate opune. În acest fel, opinia manipulată capăta valoare de adevăr inconştient. Aici intervine presa care, uneori mecanic, diseminează rezultatele, cimentând astfel un fals. Deloc de ignorat este rolul pe care îl joacă, fără să-şi dea seama, jurnaliştii şi formatorii de opinie recunoscuţi ca fiind fără reproş, atât moral, cât şi profesional. De bună credinţă, ei difuzează nişte rezultate pe care le cred reale şi astfel, o minciună de partid capăta atât de dorita credibilitate.

Scopul sondajelor nu e deloc diferit de celelalte manevre comuniste: principalul obiectiv intern este de a convinge populaţia credulă că între psd şi pnl există o „prăpastie” de netrecut pentru că unul e de stânga (psd) şi celălalt de dreapta (pnl, care e tot de stânga), astfel ei revenind la falsa alternanţă Putere comunistă – Opoziţie anticomunistă. După ce îşi vor atinge scopul, acela de a avea în turul doi al prezidenţialelor candidaţii lor, unul dintre ei, nu contează care, urmând a fi preşedinte, vor avea la dispoziţie toate instituţiile statului de drept, iar calea către Uniunea Euro-asiatică - liberă de orice opoziţie semnificativă la nivel naţional. 

Read More

Liberalismul – o doctrină de stânga

 Liberalismul este un curent ideologic și social-politic care promovează libertatea și egalitatea în drepturi. Liberalii îmbrățișează o gamă largă de opinii; în funcție de modul de înțelegere a acestor principii, majoritatea liberalilor susțin următoarele idei fundamentale: constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile omului, comerțul liber, precum și libertatea religioasă. Liberalismul cuprinde mai multe tendințe intelectuale și tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în secolul al XVIII-lea și liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.

Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

Liberalismul este frecvent cunoscut şi drept idealism. Originile acestuia trebuie căutate în gândirea politică europeană modernă, care l-a conturat şi influenţat decisiv. În prim plan este situată libertatea individului, statul fiind obligat să se abţină de la subminarea acesteia prin orice mijloace. Adepţii liberalismului consideră că relaţiile internaţionale pot constitui o sursa de progres. Acest sistem teoretic a fost ilustrat de nume celebre, precum cel al lui Immanuel Kant (1724- 1804). Considerat fondatorul idealismului critic, Kant încearcă să explice în lucrarea „Despre pacea universală” (Zum ewigen Friedem) cum ar putea fi creată o societate federală a naţiunilor. Acesta este primul care vorbeşte despre dreptul naţiunilor şi al cetăţenilor acestora de a se pronunţa în privinţa păcii şi a războiului.

În primul rând putem vorbi de un liberalism clasic, situat temporal la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioada în care se definitivează şi se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum se pun bazele liniilor de forţă ce definesc liberalismul şi se constituie doctrina liberală. După a doua jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja la putere şi de o construcţie politică şi socială pusă sub semnul liberalismului. În această perioadă, liberalismul a suferit mai multe mutaţii în special legate de asumarea puterii şi de aplicarea principiilor liberale în spaţiul public. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de naţiune, în special pe continent.

Construcţia politică impusă de liberalism este aceea a unei democraţii instituţionale puternice, care se focalizează în special pe construcţia statului naţional. De altfel, duşmanul liberalismului încetează să mai fie în special conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul şi anarhismul, două erezii ce îşi au sorgintea tot în liberalism.În perioada de după primul război mondial, liberalismul încearcă să îşi revizuiască relaţia cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se va repercuta şi în politicile sociale şi în cele ce ţin de însăşi esenţa liberalismului (în special individualismul).

Din liberalism și-au tras rădăcinile doctrinare darwinismul social fundamentat de Herbert Spencer și libertarianismul lui Dean Russell, doi „gemeni” doctrinari, dar și comunismul, prin ideologia criminală a lui Karl Marx. Pe plan politic, darwinismul social a fost folosit pentru a justifica „științific” mai multe concepte politice de dominație a elitei asupra maselor considerate mai puțin adecvate. Printre acestea se numără colonialismul, eugenia, fascismul și mai ales nazismul. În fapt, această ideologie elimina rasele umane și ființele cele mai slabe, astfel încât acestea să lase locul indivizilor cel mai bine pregătiţi pentru a supraviețui.

 Libertarianismul, în sens strict, propune reducerea intervenției guvernamentale asupra indivizilor în raport cu gradul de intervenție din prezent. Liberalismul libertarian pare să scape din dihotomia politică clasică, stânga/dreapta prin tezele sale, care îl situează uneori la stânga, la nivelul libertăților individuale (dezincriminarea drogurilor, libertatea de exprimare, libertatea de imigrație, libertatea sexuală, refuzul recrutării etc.) și chiar în dreapta din punct de vedere al libertății economice (respect pentru proprietatea privată, libertatea de a întreprinde, liberul schimb, reducerea drastică a fiscalității, respingerea politicilor de redistribuire ale statului etc.). Ideile libertariene au fost exprimate din secolul al XIX-lea, cu lucrările lui Wilhelm von Humboldt („Eseu cu privire la limitele de acțiune ale statului”), Herbert Spencer, Lysander Spooner și Gustave de Molinari.

Liberalismul social (sau „Noul liberalism”, dar nu neo-liberalism) este un curent postliberal apărut în Europa Occidentală în primul sfert al sec. XX. Proiectul liberal, ce viza găsirea și instaurarea modelului perfect de convețuire a indivizilor și comunităților cu viziuni etice, estetice, religioase și sociale diferite, a fost dărîmat de ideologiile totalitare din prima jumătate a secolului XX. În condițiile crizei politice de după primul război mondial, „statul minimal” promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.

Liberalismul social acoperă ca doctrină politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte.

În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. Dupa cum remarca politologul rus Kamaludin Gadjiev, în funcție de conjunctură și de realitățile social-economice, liberalismul social pledează pentru acțiuni de dreapta (acolo unde modul de organizare social-economică e unul de stînga, iar politicile sociale excesive periclitează buna funcționare a economiei) sau de stânga (acolo unde modelul de organizare e unul pronunțat de dreapta și sfera socială e ignorată). Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. In fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane. Este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental. 

Read More

Europa sau EurAsia?

 Când viaţa e ca o scenă, spectatorii devin actori, iar păpuşarii creează iluziile. Cortina se ridică şi „magicianul” apare în mijlocul butaforiei, în timp ce mulţimea tâmpă aplaudă fără să ştie de ce. Când reprezentaţiile sunt zilnice, cu toţii sunt doar servitoare şi soldaţi în termen ce au căpătat câteva ore libere pentru a merge la bâlci. Zilnic e acelaşi spectacol, aceeaşi punere în scenă, doar actorii se mai schimbă între ei, aducând astfel fiecare o notă personală rolului. Desigur, publicul e acelaşi, tot aşa cum fiecare din ei vine la bâlci, nu pentru prima oară. De fiecare dată îi atrage „magicianul”, cel care le vinde uneori aproape gratis, iluziile cu care se hrănesc. Dar pe scena nu e un magician, ci un escroc... El a învăţat nişte trucuri cu care reuşeşte să conducă un public întreg, acolo unde vrea el. Cine s-ar putea opune, când nici soldaţii nu ştiu carte şi nici servitoarele nu au creier? Ei sunt împăcaţi în sinea lor cu condiţia prezentă şi ştiu că mai mult de atât nu vor deveni vreodată. Singurul lucru pe care îl pot face este să privească periodic aceleaşi trucuri pe care aceiaşi actori le produc spre stupefacţia mereu nouă a auditoriului prezent; prezent fizic şi absent în rest…

Ca la bâlci a început în România şi democraţia. „Magicienii” au creat iluziile, cu panglici şi porumbei scoşi de nicăieri, iar populaţia le-a luat ca pe nişte minunăţii. Nu s-au gândit la manevrele pe care păpușarul-„magician” le face, ci doar au savurat momentele de încântare pe care pasele lui le produceau. Încet, ţara a devenit un bâlci, cu „magicieni’ şi cu asistenţii lor, cu iluzii şi mistificări, cu „femei cu barbă” şi cu pitici grobieni, dar şi una populată din ce în ce mai mult cu servitoare şi soldaţi analfabeţi. Circul şi derizoriul s-au amestecat grotesc cu această adunătură de gură-cască şi vânzători de iluzii deşarte, pentru ca subteran să apară şi rezultatele.

Mistificarea a marcat începutul a ceea ce românii au numit „democraţie”, în realitate ea fiind o „democratură”. Întâi a fost „Europa Liberă”, cu ai săi „60.000 de morţi la Timişoara” şi toţi românii au fost şocaţi şi oripilaţi de „dictatura criminală”. Urmărea n-a fost cea scontată, pentru că în stradă n-au ieşit decât câteva zeci, poate sute de români care au protestat faţă de un regim opresiv; erau cei care îşi doreau democraţie şi o viaţă normală. Poate ar fi avut-o, dar ceea ce era pregătit, lovitura de stat bolşevică, a precumpănit. Complotul a pus la cale debarcarea lui Ceauşescu şi s-a suprapus peste un protest natural, acoperindu-l. Aşa s-a născut mistificarea numită ulterior „revoluţie”. Din acest episod, românii au rămas cu o idee adânc înfiptă în creier, dar nu şi în realitate: „l-am dat jos pe Ceauşescu (deşi cel care gandește asta a stat acasă), putem da jos pe oricine va încerca să devină la fel ca el”; sfânta naivitate!... În realitate, românul a văzut butaforia şi a confundat-o cu realitatea, ceea ce a şi dorit „magicianul”, cel care de atunci şi-a construit scena şi a perfecţionat scenariul.

Ţine de manipularea elementară că dacă vrei să obţii rezultate, atunci îi spui prostului că e deştept, uratului că e frumos, hoţului că e cinstit etc. Plecând de la bază, comuniştii post-Ceausescu şi-au construit „democratura”, cu talent prezentată ca „democraţie” şi au dus scenariul „pe cele mai înalte culmi” şi până în cele mai ascunse cotloane ale societăţii, acele părţi importante ale ei. Scandalizând populaţia conştientă, imediat după preluarea puterii prin asasinat, ilici a devenit un mic Lenin şi, mai apoi, Stalin. El, ca persoană ce nu deţinea nici o funcţie în stat, a anunţat că „partidul comunist e scos în afara legii” şi românii au crezut, pentru că nu ştiau nimic despre democraţie. Cine să le spună că totul a fost o vorbă goală? Cine să-i informeze că „scoaterea în afara legii” este apanajul dictaturilor? De unde să ştie ei ca un partid, fie el şi comunist, nu se desfiinţează prin anunţul la tv al unui cetăţean complotist în folosul Moscovei, ci doar printr-un congres al partidului care decide dizolvarea sa? Fireşte, românii n-au ştiut şi nici azi nu-i interesează. Pe această necunoaştere, pe această indiferenţă s-a şi bazat ilici când şi-a început manipularea şi tocmai de-aia a şi câştigat.

Aşa cum era firesc, încă din ianuarie 1990, comuniştii şi-au început campania de preluare şi a democraţiei, pentru a „naşte” o „democraţie originală”. Cum ar fi trebuit să arate ea „original? A spus-o ilici: prin introducerea unui concept inexistent altfel, cel de „pluripartidism în interiorul FSN”, unde el urma să fie „despot luminat”. Reacţia populară a fost vehementă, pentru că atunci românii chiar vedeau realitatea și simţeau pericolul. Peste ani, în 2012, comuniştii şi-au încheiat proiectul din 1990: s-a născut usl, un partid ce formal este alcătuit din câteva partide şi care nu-şi ascunde (cum nici ilici nu şi-a ascuns) natura sa politic filorusă. Fireşte, acest usl a părut la început o „struţo-camilă”, o alianţă de „stânga-dreapta” nenaturală. Dar cine era de dreapta în această complicitate politică? Nimeni! Minciuna generalizată a creeat o altă iluzie: „liberalismul românesc înseamnă dreapta”. Fireşte, liberalii români au fost, sunt şi vor fi mereu de stânga, dar manipularea comunistă l-a catalogat aşa, doar pentru ca în faţa Europei şi a ţării să figureze şi o dreaptă, dar şi o alternanţă falsă la guvernare. Aceeaşi manevră a fost CDR şi mandatul lui Emil Constantinescu, „opozant” slugarnic faţă de ilici, azi aflându-se în aceeaşi barcă, dar şi guvernul Tăriceanu, cel care spăla „rufele murdare” ale psd-ului care îl ţinea la Palatul Victoria şi care azi i-a pus pe tavă funcţia de preşedinte al Senatului. De atâta amar de vreme, liberalii comunişti tot clamează apartenenţa lor la o „dreaptă” încă nenăscută în România şi nimeni nu le arată că mint! Azi au o misiune în această butaforie arătată unui popor ce n-a învăţat nimic în ultimii 25 de ani, cel puţin nu politic. Rolul său este de a împiedica accesul la Cotroceni al unui reprezentant al dreptei, iar asta merită orice sacrificiu din partea lor: apoi vor avea tot timpul să-şi împartă funcţii, să apuce împreună hălci din ceea ce a rămas nepreluat din economia naţională şi, nu în ultimul rând, cât se poate din fondurile europene; fireşte, cap de listă la accesarea fondurilor este numărul 2 al psd, Dragnea, cel care îşi face staţiune din bani europeni la Baia de Aramă, cu „doar” 7 miliarde euro.

Lista manipulărilor, a mistificărilor şi a minciunilor ordinare e uriaşă, dar de această dată cred că e necesar să lăsăm istoria recentă să fie lămurită în mod natural şi să vedem ce ne aşteaptă. Recent, primul oligofren al guvernului s-a întâlnit „cu treabă”, fireşte, cu omologii săi din Bulgaria şi Serbia, cu toţii socialişti de nuanţă bolşevică. Poate că întâlnirea putea părea firească în alte condiţii, deşi bulgarii şi sârbii nu sunt celebri prin legăturile lor strânse, aşa cum nici întâlniri tripartite de acest tip n-au mai fost; ce să construiască împreună, trei ţări care au graniţe comune? Bulgarii şi sârbii vor face ei ceva în beneficiul României? Dar românii şi sârbii, vor construi ceva în folosul Bulgariei? Nu. Rostul întâlnirii e altul... Ca să înţelegem ceva din ceea ce nu se spune, să ne gândim la începuturile noastre în UE. În 2007, România şi Bulgaria intra în UE. Desigur, nici una dintre ele nu avea o economie care să-i permită accesul într-o comunitate a ţărilor cu un cu totul alt potenţial economic, dar totuşi asta s-a întâmplat. De ce? Pentru că sunt ţări riverane Dunării şi Mării Negre. Oricât ar părea de puţin important, Dunărea este extrem de valoroasă pentru UE, economic şi geostrategic. Bătrânul fluviu face legătura pe apă între Marea Baltică şi Marea Nordului, prin canalul Rin-Dunăre, cu Marea Neagră şi Mediterana, asigurând astfel un transport ieftin al mărfurilor cărora astfel le scad preţurile la livrare. Nici SUA nu a rămas indiferentă, în România având şi o bază militară la Marea Neagră, dar şi o componentă a sistemului de apărare – scutul antirachetă, în România la Deveselu. Aceasta „sulă” în „coastele” Rusiei nu pot lăsa Moscova fără reacţie şi iată că reacţia nu a întârziat să se manifeste, deocamdată doar în Crimeea. Placând de la ideea că mereu trebuie să existe un folos al cuiva din orice acţiune, să privim un pic la întâlnirea celor trei premieri socialişti. Apoi să ne gândim cui i-ar folosi dacă România şi Bulgaria ar părăsi UE, iar Serbia n-ar mai intra? Rusiei. Ce ar câştiga? Economic, ar da o lovitură năucitoare Europei, care astfel se va vedea lipsită şi de Dunăre, dar mai ales de Marea Neagră, reţeaua Baltică fiind astfel pe jumătate inutilă. Militar, Rusia ar anihila o foarte importantă componentă a scutului, ar putea elimina bază militară americană şi astfel ar „tăia” legătura Turciei cu NATO pe mare, dar şi a Georgiei şi, mai ales, a Modovei. E foarte posibil ca armata desfăşurată acolo - destul de inutil, de altfel, atât timp cât populaţia oricum i-ar fi susţinut pe ruşi, chiar şi fără desfăşurare de forţe – să fie doar o „cortină de fum” pentru Europa şi SUA. În acest fel, fără armată ca în Crimeea, Rusia poate să dea o lovitură cumplită unei Comunităţi Europene aflată deja în criză economică, iar americanilor le-ar tăia orice posibilitate de apărare avansată până lângă graniţele Rusiei. Odată renăscut imperialismul de tip sovietic, nu văd cine îi va mai putea pune stavilă pentru încă minim 20 de ani. Şi când te gândeşti că toate astea pot fi împiedicate de cineva care nu a fost luat în calcul decât ca masă de manevră: populaţia României! Ieşirea masivă în stradă a românilor sătui de o guvernare catastrofică, poate zădărnici tot acest plan minuţios conceput în laboratoarele moscovite. Să sperăm? Poate, dar nu prea mult…

Read More

Bătălia pentru Europa

 În aceste zile, Rusia a declanşat ofensiva ce vizează recuperarea terenului pierdut prin cedarea internaţională a lui Gorbaciov şi prin desfiinţarea juridică a URSS. Primul pas a fost Crimeea, unde prezenţa militară semi-oficială a ruşilor e capabilă să abată atenţia de la celelalte obiective ruseşti. În fapt, suntem în faţa unei ofensive ruseşti pe mai multe fronturi, dar şi cu mijloace diferite. Semnalul de început l-a dat Putin când i-a explicat lui Ianukovici paşii de urmat.

Lovitura a fost destul de bruscă şi a surprins Occidentul, cel care se implicase în discuţii şi negocieri cu „ursul” care nici nu discută şi nici nu negociază, ci doar bate cu pantoful în pupitru sau, după caz, cu pumnul în masă. Primele ţări vizate sunt, fireşte, Ţările Baltice, poate şi Polonia parţial, dar nu trebuie pierdut din vedere că de un maxim interes pentru Rusia se bucură Republica Moldova. Dacă Ţările Baltice se simt mai în siguranţă cu „poliţia aeriană” NATO care să vegheze la integritatea lor teritorială, Moldova nu are deloc aceleaşi condiţii. Ea se bazează mult pe sprijinul pe care România ca membră NATO şi UE i-l poate da, când ameninţarea moscovită va deveni evidentă.

De aici, lucrurile se complică... Moldova este aproape în UE, dar asta e posibil doar dacă România rămâne în UE şi NATO. În aceste condiţii, cu o Românie leală partenerilor euro-americani, Moldova nu poate fi atinsă, iar Rusia va fi obligată să bată în retragere. Dar dacă la Bucureşti are loc o lovitură de stat neobolșevică, datele problemei vor rămâne aceleaşi? Să vedem...

Rusia are un interes mai mare decât Crimeea şi/sau Moldova, iar acest interes poartă un nume: Deveselu. Pentru Rusia, demantelarea sistemului antirachetă american este un obiectiv de prim rang, aşadar prima lor atenţie este nu la Crimeea, Moldova sau Ţările Baltice, ci la România şi la Polonia, ţări fără de care sistemul antirachetă nu există. Maeştri ai manipulării şi cu „cârtiţe” plasate inteligent, ruşii se pregătesc acum de o lovitură de faţadă. Ea va avea scopul de a concentra atenţia NATO în orice parte se poate, doar-doar vor pierde din vedere cele două ţări, România şi Polonia. Vor face manevre militare, unele dintre ele chiar sfidătoare (cel mai probabil în Crimeea), dar se vor concentra cu adevărat pe scopul lor principal, cel care îi face să devină o ţară puternică militar, dar un „uriaş cu picioare de lut”: scutul antirachetă.

Dacă România ca membru NATO şi UE, poate fi anihilată, Moldova rămâne o pradă uşoară pentru ruşi, pentru că va fi izolată. Dar va face România o asemenea porcărie istorică (altfel, deloc prima)? La Bucureşti se joacă în aceste zile un „meci” în care Preşedintele trebuie să lupte singur. Împotriva sa sunt aceiaşi derbedei, slugile Moscovei, cei care tes perfid lovitura de stat care să elimine opoziţia unui preşedinte care se încăpăţânează să rămână partener onest al lumii civilizate. Graba lor este evidentă: trebuie să aibă guvern, iar acum îl au, unul care nu-şi va asuma responsabilitatea unui program de guvernare, considerând că în felul ăsta sunt şmecheri şi că îi „fac” din vorbe pe Preşedinte şi pe ambasadorii în faţa cărora şi-a luat un angajament. Cum se întâmplă de obicei, toţi proştii se cred deştepţi, aşadar şi puciştii. Nu le atrage atenţia că planul lor era cunoscut de ceva vreme chiar şi la Washington, iar recent şi în celelalte capitale europene. Nu, nu vor câştiga altceva decât nişte ani de puşcărie bătuţi pe muchie, dar de încercat, vor încerca; dacă un bâlbâit frustrat a fost capabil să schimbe destinul Europei, vânzând lui Stalin pentru o „scuipătoare” cu diamant, Cehoslovacia, Ungaria, Ţările Baltice, Polonia şi jumătate din Germania, ei, care sunt cu mult mai „dastepti”, de ce n-ar putea? În fond, cum spunea trimisul lui ilici la Gorbaciov, „interesul URSS e pentru noi principalul obiectiv”...

Read More

Dilema zilei – Guvernul usl a murit

 Prima „lemă”: Prefigurând „marea revoluţie socialistă din octombrie care s-a petrecut în noiembrie 1918”, în Rusia anului 1917 se produce „revoluţia din februarie care a avut loc în martie” şi la putere vin revoluţionarii lui Kerenski. Liberal la început, Kerenski devine liderul socialiştilor ruşi aliaţi cu bolşevicii, pe atunci doar o ceată de bezmetici ultra-marxiști. Născut în acelaşi oraş cu Lenin (tatăl lui Kerenski chiar i-a fost profesor lui Lenin), primul ministru, de-acum, al Rusiei revoluţionare a supravieţuit în fruntea celor trei guverne succesive, până la revoluţia bolşevică din 1918. Apoi, comuniştii minoritari, dar bine instalaţi în teritoriu l-au eliminat pe aliatul lor, Kerenski şi, odată cu el, şi partidul care îl susţinea pe acesta. Lovitura de stat produsă astfel instituia teroarea roşie ce n-a dispărut nici azi.

A doua „lemă”: La aproape 100 de ani de la lovitura de stat bolşevică din Rusia, la Bucureşti lucrurile arată cam la fel ca la Moscova anului 1918... Premier este un reprezentant al unei alianţe bolşevice strânsă în jurul psd+acd/pnl+pc, la fel cum anterior bolşevicii ruşi se aliaseră cu socialiştii şi liberalii. În această formulă nu avem ecuaţia 1+1+1=3, ci 1+(1+1)=3. Dar iată, pnl se desprinde din usl, trăgând după el afară şi pc-ul, cel care n-a intrat în alianţă de sine stătător, ci doar prin alianţa cu pnl-ul. În acest moment, în usl (juridic vorbind) mai există doar psd. În disperare de cauză, pe genunchi, se naşte un monstruleţ roşu – usd, ce vrea acum să preia „moştenirea” defunctei usl. Vrea, dar asta se poate doar de acum încolo, nu şi retroactiv. Ca urmare, avem un premier numit doar în baza unor alegeri câştigate (nu mai spun cum) de o alianţă care nu mai există. Pe cale de consecinţă, mandatul de premier al oligofrenului a încetat de jure. Oricât ar încerca să pavoazeze usd ca să pară usl, derbedeii roşii ai celui mai „important” plagiator se văd în faţa unei singure opţiuni din două posibile: 1. Mitomanul depune mandatul şi atunci adio falsificări de alegeri (mai ales cele prezidenţiale) sau 2. Nu îl depune şi se plasează într-o lovitură de stat ce tot plutea de la o vreme încoace. 

Read More

Operaţiunea „Mistificarea liberală”

 În primăvara lui 1990, când „cârpa kaghebistă” a lansat formula „pluripartidism în interiorul CFSN” toţi au sărit să critice o asemenea idee cu iz moscovit, care, pe deasupra, mai promova şi o noţiune totalitară, dar „cu faţă umană”, cea de „despot luminat”. Reacţia populară a fost vehementă, aşa că ilici a renunţat s-o mai promoveze; ceea ce nu înseamnă deloc că a şi renunţat la ea. După ani de colaborare ocultă, psd-ul iliescian şi pnl-ul filo-iliescian au decis că trebuie să-şi oficializeze relaţia anti-naţională şi aşa a apărut usl. Multora li s-a părut stranie asocierea, mai ales că pnl se reclama ca fiind de dreapta, în timp ce psd era şi este, fostul partid comunist, rebotezat de câteva ori pentru „rebrenduire” şi adaptat condiţiilor prezente în societatea românească. Astfel, egalitatea iniţială a fost înlocuită cu un soi de stratificare a turmei, în care comuniştii deveniţi capitalişti economic şi fără doctrină din punct de vedere ideologic, se „reformau” şi deveneau, în funcţie de poziţia ocupată în partid, ţar, satrap, baron local etc., în timp ce restul populaţiei se cantona în două categorii mari: slugi ale neobolșevicilor şi turma de votanţi, interesanţi doar în campaniile electorale şi, fireşte, la vot.

Dar nu trecutul îl voi analiza aici, ci viitorul, în măsura posibilităţilor. Aşadar, usl a colaborat infracţional foarte bine. Împreună au dat lovituri de stat nefinalizate, împreună au atribuit funcţii şi sinecuri pentru clienţii politici şi tot împreună au adus ţara într-un paradox politic imposibil de întâlnit altundeva pe mapamond. Deodată, cele două partide principale ale usl par a nu se mai înţelege... „Cuiul lui Pepelea” a fost întâi „neamţul” Iohanis, apoi – alianţa usd; fireşte, alianţa asta socialistă a apărut pentru a da un plus motivaţional „discordiei” useliste, ce nu părea destul de justificată. Să analizăm împreună planul elaborat în laboratoarele neobolșevice.

Să începem întâi de la „cui prodest”... Din perspectiva guvernării şi a unei potenţiale lovituri de stat ulterioare, despărţirea celor două haite nu e utilă şi nici Căcărău, dar nici primul oligofren n-ar avea interes să se despartă, mai ales că motivul principal este funcţia de vicepremier pentru Iohanis, nu un motiv cu adevărat serios. Dar obiectivul comuniştilor nu e guvernarea pe care deja o au, ci alegerile prezidenţiale. Aceste alegeri vin după o tele-guvernare catastrofală, ce încă nu-şi poate arăta efectele integral, dar care deja au nemulţumit profund electoratul, inclusiv cel tradiţional al usl. Cu un asemenea „bagaj”, usl ar pierde prezidenţialele cu strigături, deci sunt nevoiţi să pună în practică un plan care să le pună pe tavă fotoliul prezidenţial. Aşa a apărut „ruperea” usl...

Planul e destul de străveziu: pnl trece ca un partid de dreapta în ochii majorităţii votanţilor, mai ales că extrem de puţini ştiu că liberalismul e un curent de stânga. Uzând şi de propria popularitate (scăzută, dar oricum cea mai ridicată de la constituirea sa, în 1990), dar şi de fluiditatea ideilor promovate de partidele ce se chinuie să fie de dreapta, pnl este desemnat de ilici pentru a confisca dreapta, iar asupra acestui punct nu mai există nici o umbră de îndoială. Pentru ca succesul usl la prezidenţiale să fie complet, avem două scenarii posibile:

1. Odată cu ruptura oficială a usl, locul său va fi luat de un „carcalete” psd, unpr, pc, udmr, ppdd şi minorităţi, care ar putea asigura guvernarea roşie. Cu toate astea, este improbabil ca varianta să convină mafiei roşii pentru că ar presupune ca în campania pentru prezidenţiale să se intre cu acelaşi premier ca acum, ceea ce va face inutilă prezentarea unui candidat al usd. Cu un pnl aflat în opoziţie formal, dar susţinând discret guvernul prin câţiva parlamentari, altfel necesari psd-ului, dreapta va fi obligată să se coaguleze în jurul acestui partid care va putea să pară că e de dreapta şi astfel pnl îşi va adjudeca fotoliul de la Cotroceni. Dar dacă partidele de dreaptă nu vor accepta să colaboreze cu pnl? Atunci planul iniţial ar comporta o ajustare: pnl, cu un discurs trecut de la fascismul anterior la o democraţie foarte bine simulată, poate candida singur, chiar şi fără sprijinul altor partide de opoziţie. În acest fel, în finala pentru prezidenţiale vom regăsi doi candidaţi, anterior aliaţi: cel al pnl şi cel al psd. Cum psd va fi tarat de guvernarea ce până în noiembrie îşi va arăta şi mai bine „colţii”, fotoliul prezidenţial va reveni celuilalt, cel mai probabil Căcărău. Şi astfel, ceea ce proiecta anul trecut uniunea socialistă, Căcărău preşedinte şi primul oligofren – premier, va deveni o tragică realitate.

2. O altă variantă „de lucru” ar putea fi cea a alegerilor anticipate. Liberalii pot forţa căderea guvernului, mai ales dacă aceasta a fost decizia secretă a tartorilor moscoviţi. Varianta prezintă un avantaj, dar şi dezavantaje. Avantajul e că ar degreva de guvernare psd-ul, care oricum în teritoriu nu va fi afectat, conducerea executivului revenind unui guvern de „tehnocraţi” sau „de uniune naţională”, variantele atât de îndrăgite de „cârpa kaghebistă”, susţinut de pnl şi de partidele de dreapta. Acest guvern va recepta toate efectele guvernării roşii, ceea ce va disculpa oarecum psd-ul şi nu va afecta aproape deloc pnl-ul. Cu toate astea, varianta alegerilor anticipate are şi dezavantaje: actuala configuraţie a parlamentului este ideală pentru derbedeii de la putere, orice intruziune a altor partide fiind nedorită de către aceştia, cum la fel de nedorită este şi creşterea numărului de mandate pentru PDL şi FC. În această formulă, prezidenţialele ar avantaja net candidatul psd, culpele guvernărilor anterioare fiind recepţionate de pnl şi compania.

În ambele variante, sondajele contrafăcute cu care deja ne-am obişnuit, manipularea, minciunile ordinare, dar şi incapacitatea dreptei de a elabora anticorpi, succesul usl la prezidenţiale e asigurat. După ce îşi vor fi adjudecat Cotroceniul, colaborarea dintre cele două bande va continua, cel mai probabil subteran. Epoca complicităţii „la vedere” psd-pnl, oricum, s-a încheiat.

Read More

Tabu-uri, clişee şi analfabetism

 Suntem o naţie nu foarte credincioasă, dar foarte încrezătoare în „ce se spune”. Credem fără a cerceta, dar ignorăm orice dovadă ar putea clinti un clişeu care ne-a fost imprimat. Politica ne-a subjugat cultura, iar în şcoli se învaţă şi azi, ca un reflex al comodităţii de gândire, legende istorice, culturale şi religioase.

În anii proletcultismului, o serie de şabloane marcate politic au invadat cultura română, şi aşa destul de şubrezită în anii prigoanei ruso-bolșevice. Am învăţat cu toţii despre daci/geţi şi ni s-a spus că romanii le spuneau daci, iar grecii – geţi. Am înghiţit povestea şi am perpetuat-o, fără să ştim că erau două triburi diferite şi în spaţii geografice destul de îndepărtate unul de altul. Apoi s-a vorbit despre Decebal, glorificându-i moartea, dar nimic mai mult; nimic despre el, nimic despre numele sau cu origini feniciene şi asociat lui Baal, nimic despre formă de organizare statală. Descălecările (de fapt se vorbeşte doar despre descălecarea Moldovei, că despre cea a Valahiei nu) sunt acoperite de tăcere şi, mai ales, de legenda lui Dragoş şi Molda (o altă invenţie).

Istoria noastră e plină de lucruri, evenimente şi personaje asupra cărora ori nu se insistă, ori informaţia se cantonează într-un soi de naţionalism de paradă. Să spunem că domnitorul Al. I. Cuza, principe electiv, n-a fost deloc o victimă şi nici n-a fost dat jos de „monstruoasa coaliţie”, ci a venit pe tron pentru a uni Principatele Române, ca urmare a unei înţelegeri între Marile Puteri şi cu susţinerea lui Napoleon al III-lea. El urma să stea pe tron şi să aplice reformele prevăzute pentru o perioadă de 7 ani, după care i-ar fi urmat un rege străin. Cei 7 ani au trecut, dar Cuza a descoperit că puterea e dulce, aşa că a început să-şi pregătească băiatul pentru a-i urma, ignorând înţelegerea care l-a adus pe tron. A fost înlăturat după 7 ani şi două luni, fără a mai avea dreptul de a reveni în ţară pentru că îşi călcase în picioare onoarea sa de colonel.

Peste timp, Titulescu a fost glorificat. Figura sa apărea sistematic în cărţi, ziare şi reviste, la televizor şi în diverse manifestări. Era unul dintre cei mai mari politicieni români din istorie. Nu s-a spus o vorbă despre apropierea sa faţă de Moscova sovietică, nici despre vina pe care o poartă în problema tezaurului României ce a luat calea Rusiei, deşi era limpede pentru toţi politicienii români ai timpului că acolo puterea e deţinută de bolşevici.

Anual, de 23 august aveam programul binecunoscut de cădelniţări „antifasciste”. Şi azi se ascunde realitatea referitoare la acea zi, deşi pe alocuri martorii epocii o mărturisesc în memorii. Politica de ieri şi de azi escamotează cu grijă adevărul. Nu se spune decât ceea ce poate manipula mai bine un popor şi aşa nu foarte aplecat spre cultură. În fapt, actul de la 23 august a fost o conspiraţie, aşa cum toate revoluţiile romane moderne au fost, o conspiraţie a regelui (pe atunci) Mihai şi a partidelor „istorice”, pe de o parte şi a comuniştilor români(?) susţinuţi de Moscova. Împreună şi din motive diferite fiecare, urmăreau debarcarea Mareşalului Antonescu şi preluarea puterii în stat de catre forţele „progresiste”. Cât de progresiste au fost ele s-a văzut: regele a anunţat mincinos că încheiase un tratat cu URSS, tratat semnat abia trei săptămâni după ce Armata Roşie invadase ţara, capitularea necondiţionată a României lăsând România pe mâna ruşilor. Dar să nu uităm să ne amintim şi de un alt şablon: „actul de la 23 august a scurtat cu 6 luni al doilea război mondial”... Pentru cine l-a scurtat? Pentru ruşii care ar fi întârziat, în absenţa lui, iar Europa şi ţările Europei centrale şi de est n-ar mai fi cunoscut cizma rusească, ci democraţia Aliaţilor.

Fără discuţie, Maniu şi Mihalache au fost nişte martiri care şi-au găsit sfârşitul în gropi comune, ispăşind astfel vina de a fi crezut în vorbele comuniştilor cu care anterior conspiraseră. Cu toate astea, un alt şablon comunist al zilelor noastre face din ei nişte oameni de... dreapta! Nu, nici unul nu a reprezentat un curent de dreapta, ci de stânga, amândoi. PNŢ era un partid ţărănesc de nuanţă socialistă, iar liberalii au fost mereu de stânga şi în opoziţie cu conservatorii, reprezentanţii dreptei.

După lovitura de stat din decembrie 1989 (şi ea prezentată ca revoluţie), regimul comunist pro-sovietic care a preluat conducerea ţării de la foştii lor stăpâni, a continuat imbecilizarea sistematică a unui popor dispus să accepte tot ceea ce e frumos prezentat. Acest regim a „născut” un fel de pluripartidism inexistent în alte ţări europene. Ca urmare, „despotul luminat” a aprobat apariţia partidelor pe care astfel le putea controla, pentru ca împreună cu ele să poată prezenta ţării şi lumii întregi că România e o ţară democratică. În realitate, toată viaţa politică „democratică” a fost şi este şi azi în prea mare măsură, o mistificare de cea mai joasă speţă, dar una care prinde şi la proşti, dar şi la formatorii de opinie inocenţi (şi la propriu, dar şi la figurat).

Jurnalişti şi politruci, cu toţii promovează, unii inconştient, alţii foarte conştient, idei ce n-au legătură cu realitatea, nici istoric şi nici ideologic sau doctrinar: „liberalii sunt de dreapta”. Suficienţa jurnaliştilor este la fel de evidentă şi aici, ca şi atunci când ei se declară „monarhişti”, fără a se documenta nici măcar dintr-o singură sursă credibilă, nicidecum din trei surse independente. Apar „pe sticlă”, fac inconştient jocul puterii roşii, iar apoi se miră că românii sunt proşti şi votează pentru o cinzeacă „socialistă”. Păi cum să fie altfel şi cine să-i „deştepte”?

Read More

Dilema zilei – „Să nu iei numele Domnului în deşert”

 Prima „lemă”: Când un fost premier italian, socialistul Bettino Craxi, a fost condamnat la închisoare pentru fapte aproape la fel de grave cum sunt cele comise de fostul premier comunist al României, tovarăşii lui nu şi-au permis să sfideze poporul italian spunând că e o condamnare politică. În cazul nostru, avem în vedere două condamnări, ambele calificate drept politice de către un premier al României. De ce este asta posibil? Pentru că românii sunt proşti (iar guvernanţii ştiu), pe când în Italia aşa ceva n-a fost posibil.

A doua „lemă”: Diferenţa e că Bettino Craxi a fost condamnat la 27 de ani pentru corupţie şi finanţare ilegală a Partidului Socialist, pe când puşcăriaşul Năstase la doar 4 ani pt că a spoliat banul public în interes personal. Similitudini ar mai fi... Şi Craxi s-a aliat cu partidul comunist (în cazul nostru, partidul comunist s-a aliat cu liberalii) şi visa la o Italie de stânga în care „ei” să facă aproape orice. Ca şi similitudinile, sunt şi diferenţele: în Italia, oamenii l-au huiduit imediat pe fostul premier, iar studenţii au fost în stradă; la noi... altădată...

Read More

„Baba i-o dă soldatului”

 Motto: La radio Erevan soseşte întrebarea: „E-adievărat că la Moscova ruliază filmul ierotico-isteric „Baba i-o dă soldatului?”. Radio Erevan răspunde: „Da, ie-adievărat, dar nu e un film ierotico-isteric, ci unul ieroico-istoric şi nu se numeşte „Baba i-o dă soldatului”, ci „Balada soldatului”.

În primul an de şcoală învăţăm abecedarul, scris şi citit. Apoi unii dezvoltăm acţiunea, alţii doar folosesc imaginaţia, lăsând cititul pe un plan secund, eventual folosind lectura doar atunci când au nevoie să ştie un cuvânt dintr-un dicţionar de limbi străine. Rezultatele nu sunt mereu de excepţie, în general ele fiind mai mult nişte produse ale fanteziei, de cele mai multe ori rupte de realitate.

O ilustrare a celor spuse mai sus este întâmplarea încă neclară petrecută acum vreo trei luni... Într-una din zile, primesc un email scurt de la o doamnă inspector şef, angajată a Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate. Spunea doamna că există o „sesizare” în ceea ce mă priveşte şi ar fi cazul s-o rezolvăm. Cum era firesc, mi-am declarat disponibilitatea şi am aşteptat plângerea pentru a lua la cunoştinţă de acuzele aduse. În locul ei, primesc de la poliţistă o sinteză a sintezei plângerii, aşa cum se va dovedi mult ulterior, o interpretare absolut personală a ei. Pe scurt, îmi aducea la cunoştinţă că o doamnă, că mai frumos nu pot să-i spun, mă acuză de... hărţuire „prin intermediul internetului”. Fireşte, acuza de hărţuire, aşa cum ea a fost formulată în email-ul primit, nu există deloc în plângerea depusă, aşa cum, de altfel, nu există nici o altă acuză bine definită. Cu toate acestea, poliţista îmi cerea să formulez un punct de vedere în raport cu nişte acuze vagi ce nici măcar nu mi-au fost aduse la cunoştinţă, aşa cum o cerea procedura poliţienească. În mod clar, pentru a răspunde unor acuze, ele trebuie formulate ca atare, nu deduse de un inspector de poliţie. Cu toate astea, cuprins de revoltă în faţa unei acuze de hărţuire, am decis să-i istorisesc poliţistei un istoric sumarizat al unor evenimente care au avut-o în centrul atenţiei pe petentă, dovedind fără putinţă de tăgadă că nu este posibil să hărţuiesc o persoană cu care nu doresc să mai am vreo legătură, fie ea şi formală, iar asta ca urmare a dorinţei mele expres şi chiar imperios formulate în câteva rânduri. Cu această ocazie, i-am cerut doamnei inspector să-mi pună la dispoziţie plângerea pentru a putea formula o apărare în cunoştinţă de cauză.

Neaşteptat poate, poliţista nu numai că nu s-a deranjat să-mi furnizeze nici măcar pasaje din plângere, dacă, aşa cum era normal, petiţia în integralitatea ei nu dorea să mi-o pună la dispoziţie, ci, mai mult, apreciind că explicaţiile mele sunt suficiente, a pus concluzii finale: dosarul a fost clasat deoarece plângerea se dovedea a nu avea obiect. Fireşte că mi s-a părut straniu să fiu anchetat/cercetat fără a mi se aduce la cunoştinţă obiectul şi subiectul, conform procedurilor, chiar şi atunci când soluţia pronunţată mi-a fost favorabilă (nici nu se putea altfel), aşa că am insistat să-mi fie pusă la dispoziţie petiţia, exprimând intenţia mea fermă de a depune la rândul meu o plângere pentru denunţ calomnios la adresa doamnei (că mai frumos nu pot să-i spun) care comisese o faptă de natură penală. Refuzul poliţistei a fost evident, chiar dacă nu l-a formulat ca atare: mi-a urat cele cuvenite, şi tăcerea s-a aşternut peste întreaga poveste ; doar din partea ei.

Contrariat, am cerut şefilor Poliţiei să intervină pentru ca situaţia să intre în legalitate, fie şi post factum. După intervenţii la toţi adjuncţii Inspectorului General al Poliţiei, primesc un răspuns oficial; cu întârziere, dar el a venit. Era semnat de un fost sectorist („tablagiu” i se spunea pe vremea când activa în funcţia respectivă), devenit director al Controlului din Poliţia română şi, pe deasupra, comisar şef. Poate neaşteptat, răspunsul era o miştocăreală bulevardieră care nu răspundea în nici un fel cererii mele, dar mă informa că plângerea al cărei obiect fusesem a fost depusă de „o persoană de sex femeiesc”, dar că ea a fost soluţionată aşa cum ştiam. Dacă doream să iau act de conţinutul ei, mă invita la sediul Poliţiei (neapărat cu un act de identitate; în cazul meu, faptul că eram o persoană de sex bărbătesc nu era suficient), deşi era la curent că am domiciliul în străinătate. N-o să trec în revistă toate demersurile făcute, ci o să spun doar că de la ministrul Stroe nici până azi n-am primit un răspuns; e ministerul moştenit de la mama dumnealui şi face ce vrea el acolo... Doar n-o să-mi dea mie socoteală...

Nu mă iluzionam că usl ar putea respecta legile, tocmai din acest motiv nici n-am avut aşteptări; ce mare lucru se întâmplase? Un cetăţean fusese anchetat, dosarul fusese soluţionat, iar el, cetăţeanul, habar n-avea de ce fusese obiectul unei cercetări cu caracter penal. În plus, cetăţeanul mai era şi obraznic, pentru că întrebase „ce lege dă dreptul Serviciului de Combatere a Criminalităţii Informatice să cerceteze o plângere de... hărţuire?”, fie ea şi mincinoasă. Vajnica noastră Miliţie nu are de dat socoteală nimănui, nu-i aşa?

Dar, în viaţă nu le poţi avea pe toate, aşa că şi miştocăreala poliţienească a luat sfârşit când petiţia a ajuns unde trebuia. Ca urmare, primesc un răspuns detaliat (de data asta şi serios) de la acelaşi fost tablagiu. De această dată el spunea că „a fost înregistrată o sesizare depusă de către doamna Diaconu Eliza Iuliana (deşi ar fi trebuit să formuleze aşa cum e trecut în cartea de identitate, Iuliana Eliza, nu ca pe un site de socializare n.a.)”. Aceasta afirma că eu, cel care „deţin mai multe bloguri (corect!) şi pagini de FB (adică Facebook; informaţie mincinoasă, având în vedere că eu, spre deosebire de dânsa, nu am decât un singur cont pe respectivul site de socializare, paginile pe care le administrez fiind pagini ale blogurilor respective) a început să posteze pe acestea mesaje cu un conţinut denigrator la persoana sa, divulgând numeroase detalii din viaţa privată, de natură a-i afecta imaginea atât în relaţiile personale, cât şi în cele profesionale”... „Toate aceste mesaje sunt postate sub forma unei cărţi electronice în care, deşi nu foloseşte numele exact, foloseşte detalii din care reiese cu uşurinţă că este vorba despre persoana sa”.

Aşa cum i-am comunicat şi doamnei inspector şef, cea care a fost nevoită să-mi remită plângerea pe care o şi soluţionase, şi asta la cererea Inspectorului General, că altfel dumneaei nu avea de gând s-o facă, singura carte electronică la care lucrez încă este „Secrete arzătoare”, dar acolo sunt nişte personaje cu nume fictive, personaje care nu aduc atingere onoarei (aşa s-a exprimat petenta şi nu-mi permit să o contrazic) nici unei persoane reale. Stau şi mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă toate femeile care se consideră de moravuri uşoare, ca Didina, s-ar identifica în carte şi s-ar apuca să-mi facă plângeri?! Rămân la părerea mea, că doamna Eliza Iuliana Diaconu nu a reuşit să descifreze ceea ce scrie după fiecare episod publicat: personajele sunt absolut imaginare. Cu toate acestea, o oarecare uşurinţă în lecturare i-ar putea fi utilă, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru a citi plângerea făcută la adresa ei, cea de denunţ calomnios. Dacă va întâmpina dificultăţi, presupun că împreună cu baronul psd Oprișan va reuşi să o citească integral; dacă el se va însărcina să o şi „soluţioneze”, dată fiind relaţia apropiată pe care o are cu tatăl doamnei (că mai frumos nu-i pot spune), asta nu mai ştiu.

Read More

Glasnost-ul şi perestroika din decembrie '89

 Tot mai mulţi îşi pun întrebarea, fără ca în prealabil să facă o analiză, dacă în decembrie 1989 a fost o revoluţie sau o lovitură de stat. Fiecare din forme are partizanii săi, fiecare – şi adversarii ei. Spuneam că toate loviturile de stat comuniste au fost numite „revoluţii” de către cei care le-au dat, încercând astfel să-şi legitimeze acţiunea. Să privim revoluţiile comuniste din perspectivă istorică şi apoi să tragem o concluzie în ceea ce o priveşte pe cea românească de acum 24 de ani.

În Rusia ţaristă, liberalizarea politică prost condusă de un extrem de slab ţar, i-a adus la putere pe social-democraţi, aliaţi cu un mic partid de extremă stângă, bolşevicii. Cu această ocazie, în Rusia s-a instalat haosul politic, atmosferă în care bolşevicii şi-au ţesut „plasa”. Mari iubitori de democraţie (declarativ, fireşte), bolşevicii au câştigat teren din ce în ce mai mult, întâi în teritoriu şi doar apoi s-au insinuat în poziţii cheie la Moscova. "Asaltul asupra Palatului de Iarnă" este doar o poveste sovietică, pusă pe peliculă de Serghei Eisenstein, cu largul accept al lui Stalin. În realitate, bolşevicii s-au dus la Nicolae II, „îngrijoraţi” că el n-ar fi în siguranţă acolo, aşa că i-au propus să-l mute împreună cu familia într-un loc unde siguranţa să le fie garantată. Fără a bănui ceva (doar propunerea venea de la cei din guvernul său), Nicolae a acceptat, iar finalul tragic al familiei regale ruse este binecunoscut. Sfârşitul cumplit al familiei conducătoare a Rusiei a marcat şi începutul preluării puterii totale de către bolşevici. Comunismul sovietic s-a instalat apoi prin crimă în masă şi teroare generalizată, dar ei au numit lovitura lor de stat „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”.

Într-o manieră similară s-au petrecut „revoluţiile” şi în celelalte ţări ale lumii unde comuniştii au venit la putere, nu neapărat cu suport popular, dar ştiind foarte bine cum să facă să pară că-l au. Toate loviturile de stat comuniste, indiferent unde s-au petrecut ele, au avut sprijinul sovietic, uneori deschis (Cuba), alteori doar întrezărit (China, Mongolia, Coreea de Nord, Nicaragua etc.), dar foarte bine articulat. Nici bolşevicii ruşi şi nici complicii lor atentatori la ordinea existentă în ţările lor nu au avut un real sprijin popular; în Rusia, suportul a venit de la prostime, de la hahalerele care detestau munca şi de la clienţii cârciumilor cele mai sordide. Ei au fost masa de manevră iniţială şi în Rusia, dar şi în celelalte ţări devenite comuniste. După „triumful revoluţiilor”, comuniştii s-au debarasat repede de balastul de început, construind societăţi proprii, societăţi utile cauzei comunismului, internaţionalist prin definiţie şi, tot prin definiţie, antinaţional.

Curtio Malaparte spunea că „nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale de preluare a puterii”. Pornind de la această idee, să spunem că în România modernă, istoria n-a înregistrat cu adevărat vreo revoluţie. Am avut răscoale, lupte de emancipare, dar nu revoluţii. Urmând modelul francmasonilor francezi ce făceau deja o a doua revoluţie, în 1848 a avut loc şi la noi o mişcare a intelectualităţii de aceeaşi sorginte ca şi confraţii lor francezi, dar, ca şi celelalte „revoluţii” din perioada respectivă, şi revoluţiile romane au fost repede încheiate. Nu discutăm importanţa ei şi nici contribuţia pe care ea a avut-o la naşterea României moderne, ci doar constat că revoluţia de la 1848 din Ţările Române a fost una cu o conducere destul de bine conturată, compusă din membri care au complotat pentru a schimba regimul. Până la capăt, nici aici nu se poate vorbi despre o revoluţie, cu atât mai puţin despre una cu larg suport popular. Poate tocmai absenţa acestui suport a făcut ca peste tot în Europa, „revoluţiile” de la 1848 să eşueze.

În decembrie 1989 n-a existat nici o revoluţie, cum nici anterior istoria ţării noastre nu a înregistrat. A fost doar o lovitură de stat menită nu să demoleze comunismul, aşa cum sperau unii dintre noi, ci tocmai să-l salveze, pavoazat cu ajutorul mult vehiculatelor perestroika (restructurare, reconstrucţie) şi glasnost (deschidere, transparenţă). La noi, în 1990, aceste concepte gorbacioviste au căpătat nume adaptate; aşa s-a născut conceptul iliescian de „democraţie originală”, ca şi cel copiat după autoritarismul sovietic „îndulcit” de glasnost – „despot luminat”.

După 24 de ani de indiscreţii, voite sau nu şi după toţi anii ăştia în care junta care a preluat puterea în decembrie 1989 şi-a arătat adevărata faţă, putem spune deschis că în afara unor revolte individuale însumate şi anticomuniste net, începând cu 22 decembrie ora 10 n-a existat decât o lovitură de stat organizată de către comuniştii prosovietici, cu largul concurs al serviciilor de informaţii ruseşti, dar nu numai. De altfel, maniera în care ilici a pus ţara în mâna URSS, faţă de care nutrea „principala grijă”, aşa cum declara emisarul său la Moscova, dovedeşte că „revoluţia” din decembrie nu a fost decât o manevră de eliminare a lui Ceauşescu, un criminal comunist, dar deloc iubitor de URSS, pentru ca în locul lui să vină un „despot luminat” care să facă „pluripartidism în interiorul CFSN”, ajutat fireşte de alte lichele comuniste cu pete moscovite la dosar (Militaru, Lupoi, Cico Dumitrescu, Mironov, Alin Teodorescu etc.). Aceştia sunt cei care au pus bazele „democraţiei originale” pe care o vedem şi azi: o conducere colectivă autocrată, dar pavoazată în stil sovietic cu urme democratice de suprafaţă; un „comunism cu faţă umană”, o "Matrioșka" românească.

Read More

Acuz !

 

Eminescu - "Apostolul" romanismului 

 De ziua naţională, de Ziua Marii Uniri, românii cei care n-au făcut nimic pentru România s-au simţit... „mândri de a fi români”! Aşa i-a învăţat Ceauşescu, aşa gângăvesc ei şi azi... Nimeni nu se deranjează să le explice nimic, cu atât mai puţin că a fi român nu e o mândrie idioată, ci o datorie sfântă de care prea puţini sunt conştienţi şi încă şi mai puţini dovedesc. Să fii român nu e o vorbă spusă cu limbă de lemn, ci o onoare pe care nimeni nu vrea să o câştige. Da, ne-am născut români şi facem, conştient sau nu, din asta un merit, o mândrie sau o demnitate pentru care nu trebuie să facem nimic. În numele „mândriei de a fi român”, concetăţenii mei se înghesuie greţos şi fioros la cozile mereu nesfârşite de la pomenile de partid comunist sau la cele organizate de S.C. Biserica S.A., tot în beneficiul comuniştilor şi întru tâmpirea celor care vin să plătească impozitul pe prostie pe la moaşte şi circumscripţii electorale.

Vedem săptămânal (cel puţin) diverşi foşti tovarăşi cu căciuli de astrahan, bine îmbrăcaţi şi cu buzunarele garnisite de pensii nesimţite, de partid, ce se îngrămădesc să mănânce un blid de linte din mâna varanului Felix, acolo, pe bulevardul Metalurgiei. Sunt mândri că înfulecă gratis o masă ce le trezeşte amintirea tinereţii „revoluţionare”, când activiştii mâncau pe de-a moaca şi pentru asta primeau bani de la buget. Apoi vor merge la vecini şi prieteni şi le vor spune cu mândrie „ce om minunat e dom’ profesor” şi cum şi el e mândru... Mândru e, dar nici ei nu ştiu precis din care motive; mândru că e un turnător de joasă speţă sau mândru că a făcut avere spoliind bugetul de stat? Dar cine să ţină cont de asemenea „detalii”?! Important e că nişte pensionari de partid sunt reactivaţi în folosul partidului unic şi pentru „propăşirea” leprelor roşii, în dauna amărâţilor care îşi bagă votul în urnă pentru un mic şi o măslină ideologică.

Nu, eu nu sunt mândru de a fi conaţional cu pomanagii, cu agramaţii şi sfertodocţii care populează mediile roşii, fie ele de partid sau nu! Dar sunt mândru că fac ceea ce pot pentru România mea, nu pentru un regim de bolnavi mintal şi/sau jigodii patentate. Mă doare să văd că din poporul ăla viteaz care îi bătea pe turci fără încălzire n-a mai rămas nimic, tot aşa cum din acelaşi popor mândru s-a ales praful. Anii scurşi de la lovitura de stat din decembrie 1989 au transformat şi mai mult un popor şi aşa nu foarte educat şi nici atât de bine pregătit cum susţineau statisticile contrafăcute ale comuniştilor vechi şi noi. Şi-au dat mâna minciuna ticăloasă a unei „cârpe kaghebiste” şi înşelătoria diavolească a Bisericii aservite structurilor securist-comuniste. Din acestă combinaţie fatală a ieşit un tip uman pe care nu-l mai găsim nicăieri în Europa: adulatorul hoţilor de tipul puşcăriaşului Năstase sau cel pătruns de fior „religios” în faţa lui Teodosie Şpagoveanul, devenit ulterior To-mita-nul.

Cu puţinul creier rămas, dar şi ăla amorţit de aburii poşircii de pufoaică pe care „aleşii” locali le-o dau cu program (electoral), românii se simt „mândri că sunt români”. Nu înţeleg ei prea bine nici ce e mândria, că nu ţine de foame, nici de ce trebuie să spună că sunt mândri, dar o fac în numele ciolanului cu fasole mâncat o dată pe an. Românul nu mai are demnitate naţională, dar votează cum i se spune. El n-are o activitate cerebrală evidentă, dar rosteşte „înţelept”: „şi ce, alţii erau mai buni?”. Îl vede pe primul plagiator al ţării cum cere Parlamentului European sancţionarea României, doar pentru a ajunge el la putere, dar îl votează cu... „mândrie”. Aceeaşi jivină maoistă minte la nivel înalt internaţional, presa străină îl acuză de plagiat şi tentativă de lovitură de stat, dar românul obişnuit cu pomenile îl pune în fruntea ţării; cum altfel decât cu „mândrie”, „mândria de a fi român”.

 Îi acuz pe români că sunt proşti, indolenţi, suficienţi şi dezinteresaţi de ţara de care ar putea fi mândri dacă ar lăsa naibii pomenile mincinoase şi ar pune mâna să se transforme. Dacă tot ne dau comuniştii înapoi, românii ar trebui să meargă şi mai mult în urmă pentru a redescoperi calităţile unui popor care a făcut România Mare prin fapte, nu cu „mândria de a fi român”. Îi acuz pe români că sunt aroganţi şi încrezuţi, lipsiţi complet de solidaritate şi din ce în ce mai slab pregătiţi intelectual, dar, în absenţa unor performanţe personale, românii se mulţumesc cu o mândrie de rumeguş: „mândria de a fi român”.

Read More

Secrete arzătoare (XXX)

 Boala lui Viorin avansa cu rapiditate, fără ca el să-şi dea seama. Personalitatea sa bipolară îl făcea să dea declaraţii şocante, declaraţii care erau simultan pro şi contra unei idei. Laşitatea sa ieşea în evidenţă doar atunci când trebuia să-şi asume o responsabilitate; atunci era atât de hotărât, încât ca preşedinte de partid era de acord cu acea responsabilitate, dar ca administrator era complet împotrivă. Devenise un caraghios de care râdea toată lumea şi încerca să mai ostoiască hohotele de râs prin ieşirile sale bulevardiere din care răzbătea vulgaritatea cea mai josnică a sodomiei de plăcere. Încercările sale de a părea ferm, cu principii (fie ele doar declarative), un „dur” al cartelului pe care-l conducea formal nu făceau decât să-l afunde şi mai rău în mocirla care începuse să-i devină familiară.

Comuniştii stalinişti rebotezaţi formal „socialişti” ştiau că doar puterea absolută li se potriveşte şi nimic mai puţin. Era de notorietate că doar puterea discreţionară o puteau exercita, ei fiind complet incapabili să înţeleagă noţiuni ca „democraţie”, „libertate de exprimare”, „stat de drept” etc. Ca urmare, Viorin n-a stat pe gânduri şi imediat ce a devenit administrator a trecut la schimbarea tuturor structurilor care pe comunişti îi încurcau în activitate. Nimic nu trebuia să rămână de la administraţia anterioară, ca să nu reediteze episodul cu Andrei, cel care pierduse preşedinţia şi, ca urmare, partidul comunist – administrarea Blocului Roşu. Da, ştiau să vorbească despre democraţie, chiar fără să-i înţeleagă sensul, despre libertatea de a face „ceea ce e bine”, dar fără a aminti pentru cine şi despre statul de drept, cel care le dădea lor privilegii strâmbe ce se hrăneau cu drepturile încălcate ale celorlalţi locatari.

În timp ce le vorbeau mincinos locatarilor idiotizaţi, Viorin şi complicii săi de partid violau principalele instituţii ale asociaţiei de locatari. Planul lor era simplu: era obligatoriu să acapareze puterea prin orice mijloace, repede şi definitiv; destul timp cochetaseră cu democraţia, folosind acea idee „genială” a lui Nelu – „democraţia originală a despotului luminat”. Ani de zile au furat şi minţit ordinar (poate nu chiar ca Viorin, dar remarcabil totuşi) admiţând că se poate şi să piardă puterea directă, dar toate au un sfârşit! De acum nu mai aveau nevoie să simuleze democraţia pentru că nici locatarii nu mai ştiau precis ce e aia. Aveau puterea şi erau hotărâţi să n-o mai piardă! Ştiau că faptele pe care le comiteau vor stârni reacţii internaţionale dure, dar nu le păsa; marele „prieten de la Răsărit” era preferat unei Europe care oricum nu-i lăsa deloc să fure... Că asta însemna trădare era insignifiant; internaţionalismul lor socialist era „modern” şi „progresist”, nu ca „naţionalismul” înfierat de Nelu încă de la Revoluţie... Atât de bine înfierat, încât şi în ziua de azi locatarii proști ai Blocului Roşu se fereau ca de dracu’ să fie calificaţi drept naţionalişti. De-a lungul timpului, a fi comunist, deci criminal, hoţ şi sperjur devenise un titlu de glorie printre cei cu intelectul creţ ca-n palmă, pe când „naţionalist” era o ruşine, o dezonoare ce numai comuniştii vechi o meritau, spunea Nelu, el însuşi un „liber cugetător” din vechea gardă bolşevică de inspiraţie stalinistă. Proștii nu realizau că acuzele de „comunism” pe care le aruncau în stânga şi-n dreapta actualii socialişti aflaţi în campanie de „rebrenduire ideologică” nu erau decât ipocriziile fioroase ale unor jivine politice în stare de orice, doar să posede discreţionar întreg Blocul Roşu.

Cu toată ofensiva lansată de comunişti împotriva asociaţiei de locatari şi a organismelor ei fundamentale, locatarii blocului au avut noroc... Noroc, pentru că exista şi un Viorin care să încurce iţele în partidul comunist. Imaginarul sau psihotic, frustrările sale deseori furibund manifestate şi orgoliul nulităţii care se crede „cineva”, toate şi-au dat mâna pentru ca în partid să înceapă dihonia. „Lupii tineri” şi obsedaţi din grupul lui Viorin se opunea timid grupului baronilor cu vechime şi putere în partid. Chiar dacă formal exista o înţelegere de suprafaţă între cele două grupuri, în profunzime cele două tabere îşi ascuţeau cuţitele lungi ale celor învăţaţi cu asasinatele politice. Lui Viorin i se pregătea sacrificiul, greii partidului refuzând să vadă în el altceva decât fusese încă de la început: un „nimic cu moţ” care trebuie să execute fără comentarii ceea ce „artizanii” partidului puneau la cale. Când maladia lui Viorin l-a împiedicat să vadă realitatea, el imaginându-se preşedinte de asociaţie şi satrap de partid, tot atunci şi-a început el şi sfârşitul politic. Undeva, în umbră, Nelu aştepta răbdător rezultatele; doar nu era să-l lase în viaţă pe măscăriciul care îi dusese în derizoriu partidul sau iubit. Viorin îşi făcuse treaba şi era momentul să părăsească scena politică. Cum se întâmpla asta, nu era treaba lui Nelu, ci a locotenenţilor săi, şi ei ocupaţi până peste cap cu dosarele penale în care erau inculpaţi din cauza incompetenţei şi a bolii celui pe care îl puseseră preşedinte de partid.

Deşi profund afectat de boala necruţătoare ce-i ciugulea zilnic din creierul şi aşa nu prea dezvoltat, Viorin era capabil să facă o evaluare; în anii cât fusese preşedinte de partid şi apoi şi administrator, derbedeul din Blocul Roşu reuşise să strângă nişte zeci de milioane. Între el şi Didina, piţipoanca, era doar o mică, foarte mică diferenţă: de tarif şi de sumă acumulată.

                                          - va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More