Când
viaţa e ca o scenă, spectatorii devin actori, iar păpuşarii creează iluziile.
Cortina se ridică şi „magicianul” apare în mijlocul butaforiei, în timp ce
mulţimea tâmpă aplaudă fără să ştie de ce. Când reprezentaţiile sunt zilnice,
cu toţii sunt doar servitoare şi soldaţi în termen ce au căpătat câteva ore
libere pentru a merge la bâlci. Zilnic e acelaşi spectacol, aceeaşi punere în
scenă, doar actorii se mai schimbă între ei, aducând astfel fiecare o notă
personală rolului. Desigur, publicul e acelaşi, tot aşa cum fiecare din ei vine
la bâlci, nu pentru prima oară.
De fiecare dată îi atrage „magicianul”, cel care le vinde uneori aproape
gratis, iluziile cu care se hrănesc. Dar pe scena nu e un magician, ci un escroc...
El a învăţat nişte trucuri cu care reuşeşte să conducă un public întreg, acolo
unde vrea el. Cine s-ar putea opune, când nici soldaţii nu ştiu carte şi nici
servitoarele nu au creier? Ei sunt împăcaţi în sinea lor cu condiţia prezentă
şi ştiu că mai mult de atât nu vor deveni vreodată. Singurul lucru pe care îl
pot face este să privească periodic aceleaşi trucuri pe care aceiaşi actori le
produc spre stupefacţia mereu nouă a auditoriului prezent; prezent fizic şi
absent în rest…
Ca la
bâlci a început în România şi democraţia. „Magicienii” au creat iluziile, cu
panglici şi porumbei scoşi de nicăieri, iar populaţia le-a luat ca pe nişte
minunăţii. Nu s-au gândit la manevrele pe care păpușarul-„magician” le face, ci
doar au savurat momentele de încântare pe care pasele lui le produceau. Încet,
ţara a devenit un bâlci, cu
„magicieni’ şi cu asistenţii lor, cu iluzii şi mistificări, cu „femei cu barbă”
şi cu pitici grobieni, dar şi una populată din ce în ce mai mult cu servitoare
şi soldaţi analfabeţi. Circul şi derizoriul s-au amestecat grotesc cu această
adunătură de gură-cască şi vânzători de iluzii deşarte, pentru ca subteran să apară şi rezultatele.
Mistificarea
a marcat începutul a ceea ce românii au numit „democraţie”, în realitate ea
fiind o „democratură”. Întâi a fost „Europa Liberă”, cu ai săi „60.000 de morţi
la Timişoara” şi toţi românii au fost şocaţi şi oripilaţi de „dictatura
criminală”. Urmărea n-a fost cea scontată, pentru că în stradă n-au ieşit decât
câteva zeci, poate sute de români care au protestat faţă de un regim opresiv;
erau cei care îşi doreau democraţie şi o viaţă normală. Poate ar fi avut-o, dar
ceea ce era pregătit, lovitura de stat bolşevică, a precumpănit. Complotul a
pus la cale debarcarea lui Ceauşescu şi s-a suprapus peste un protest natural,
acoperindu-l. Aşa s-a născut mistificarea numită ulterior „revoluţie”. Din
acest episod, românii au rămas cu o idee adânc înfiptă în creier, dar nu şi în
realitate: „l-am dat jos pe Ceauşescu (deşi cel care gandește asta a
stat acasă), putem da jos pe oricine va încerca să devină la fel ca el”; sfânta
naivitate!... În realitate, românul a văzut butaforia şi a confundat-o cu
realitatea, ceea ce a şi dorit „magicianul”, cel care de atunci şi-a construit
scena şi a perfecţionat scenariul.
Ţine de
manipularea elementară că dacă vrei să obţii rezultate, atunci îi spui
prostului că e deştept, uratului că e frumos, hoţului că e cinstit etc. Plecând
de la bază, comuniştii post-Ceausescu şi-au construit „democratura”, cu talent
prezentată ca „democraţie” şi au dus scenariul „pe cele mai înalte culmi” şi
până în cele mai ascunse cotloane ale societăţii, acele părţi importante ale
ei. Scandalizând populaţia conştientă, imediat după preluarea puterii prin
asasinat, ilici a devenit un mic Lenin şi, mai apoi, Stalin. El, ca persoană ce nu deţinea nici o
funcţie în stat, a anunţat că „partidul comunist e scos în afara legii” şi românii
au crezut, pentru că nu ştiau nimic despre democraţie. Cine să le spună că
totul a fost o vorbă goală? Cine să-i informeze că „scoaterea în afara legii”
este apanajul dictaturilor? De unde să ştie ei ca un partid, fie el şi
comunist, nu se desfiinţează prin anunţul la tv al unui cetăţean complotist în
folosul Moscovei, ci doar printr-un congres al partidului care decide dizolvarea
sa? Fireşte, românii n-au ştiut şi
nici azi nu-i interesează. Pe această necunoaştere, pe această indiferenţă s-a
şi bazat ilici când şi-a început manipularea şi tocmai de-aia a şi câştigat.
Aşa cum
era firesc, încă din ianuarie 1990, comuniştii şi-au început campania de
preluare şi a democraţiei, pentru a „naşte” o „democraţie originală”. Cum ar fi
trebuit să arate ea „original? A spus-o ilici: prin introducerea unui concept
inexistent altfel, cel de „pluripartidism în interiorul FSN”, unde el urma să fie
„despot luminat”. Reacţia populară a fost vehementă, pentru că atunci românii
chiar vedeau realitatea și simţeau pericolul. Peste ani, în 2012, comuniştii şi-au
încheiat proiectul din 1990: s-a născut usl, un partid ce formal este alcătuit
din câteva partide şi care nu-şi ascunde (cum nici ilici nu şi-a ascuns) natura
sa politic filorusă. Fireşte, acest
usl a părut la început o „struţo-camilă”, o alianţă de „stânga-dreapta”
nenaturală. Dar cine era de dreapta în această complicitate politică? Nimeni!
Minciuna generalizată
a creeat o altă iluzie: „liberalismul românesc înseamnă dreapta”. Fireşte, liberalii români au fost, sunt şi vor fi
mereu de stânga, dar manipularea comunistă l-a catalogat aşa, doar pentru ca în faţa Europei şi a ţării să
figureze şi o dreaptă, dar şi o alternanţă falsă la guvernare. Aceeaşi manevră
a fost CDR şi mandatul lui Emil
Constantinescu, „opozant” slugarnic faţă de ilici, azi aflându-se în aceeaşi
barcă, dar şi guvernul Tăriceanu, cel care spăla „rufele murdare” ale psd-ului care
îl ţinea la Palatul Victoria şi care azi i-a pus pe tavă funcţia de preşedinte
al Senatului. De atâta amar de vreme, liberalii comunişti tot clamează
apartenenţa lor la o „dreaptă” încă nenăscută în România şi nimeni nu le arată
că mint! Azi au o misiune în această butaforie arătată unui popor ce n-a
învăţat nimic în ultimii 25 de ani, cel puţin nu politic. Rolul său este de a
împiedica accesul la Cotroceni al unui reprezentant al dreptei, iar asta merită
orice sacrificiu din partea lor: apoi vor avea tot timpul să-şi împartă
funcţii, să apuce împreună hălci din ceea ce a rămas nepreluat din economia
naţională şi, nu în ultimul rând, cât se poate din fondurile europene; fireşte,
cap de listă la accesarea fondurilor este numărul 2 al psd, Dragnea, cel care
îşi face staţiune din bani europeni la Baia de Aramă, cu „doar” 7 miliarde euro.
Lista
manipulărilor, a mistificărilor şi a minciunilor ordinare e uriaşă, dar de
această dată cred că e necesar să lăsăm istoria recentă să fie lămurită în mod
natural şi să vedem ce ne aşteaptă. Recent, primul oligofren al guvernului s-a
întâlnit „cu treabă”, fireşte, cu omologii săi din Bulgaria şi Serbia, cu toţii socialişti de
nuanţă bolşevică. Poate că întâlnirea putea părea firească în alte condiţii,
deşi bulgarii şi sârbii nu
sunt celebri prin legăturile lor strânse, aşa cum nici întâlniri tripartite de
acest tip n-au mai fost; ce să construiască împreună, trei ţări care au graniţe
comune? Bulgarii şi sârbii
vor face ei ceva în beneficiul României? Dar românii şi sârbii, vor construi
ceva în folosul Bulgariei? Nu. Rostul întâlnirii e altul... Ca să înţelegem
ceva din ceea ce nu se spune, să ne gândim la începuturile noastre în UE. În
2007, România şi Bulgaria
intra în UE. Desigur, nici una dintre ele nu avea o economie care să-i permită
accesul într-o comunitate a ţărilor cu un cu totul alt potenţial economic, dar
totuşi asta s-a întâmplat. De ce? Pentru că sunt ţări riverane Dunării şi Mării
Negre. Oricât ar părea de puţin important, Dunărea este extrem de valoroasă pentru
UE, economic şi geostrategic. Bătrânul fluviu face legătura pe apă între Marea
Baltică şi Marea Nordului, prin canalul Rin-Dunăre, cu Marea Neagră şi
Mediterana, asigurând astfel un transport ieftin al mărfurilor cărora astfel le
scad preţurile la livrare. Nici SUA nu a rămas indiferentă, în România având şi
o bază militară la Marea Neagră, dar şi o componentă a sistemului de apărare –
scutul antirachetă, în România la Deveselu. Aceasta „sulă” în „coastele” Rusiei
nu pot lăsa Moscova fără reacţie şi iată că reacţia nu a întârziat să se
manifeste, deocamdată doar în Crimeea. Placând de la ideea că mereu trebuie să
existe un folos al cuiva din orice acţiune, să privim un pic la întâlnirea
celor trei premieri socialişti. Apoi să ne gândim cui i-ar folosi dacă România
şi Bulgaria ar părăsi UE, iar Serbia n-ar mai intra? Rusiei. Ce ar câştiga? Economic, ar da o
lovitură năucitoare Europei, care astfel se va vedea lipsită şi de Dunăre, dar
mai ales de Marea Neagră, reţeaua Baltică fiind astfel pe jumătate inutilă.
Militar, Rusia ar anihila o foarte importantă componentă a scutului, ar putea
elimina bază militară americană şi astfel ar „tăia” legătura Turciei cu NATO pe
mare, dar şi a Georgiei şi, mai ales, a Modovei. E foarte posibil ca armata
desfăşurată acolo - destul de inutil, de altfel, atât timp cât populaţia oricum
i-ar fi susţinut pe ruşi, chiar şi fără desfăşurare de forţe – să fie doar o
„cortină de fum” pentru Europa şi SUA. În acest fel, fără armată ca în Crimeea,
Rusia poate să dea o lovitură cumplită unei Comunităţi Europene aflată deja în
criză economică, iar americanilor le-ar tăia orice posibilitate de apărare
avansată până lângă graniţele Rusiei. Odată renăscut imperialismul de tip
sovietic, nu văd cine îi va mai putea pune stavilă pentru încă minim 20 de ani.
Şi când te gândeşti că toate astea pot fi împiedicate de cineva care nu a fost
luat în calcul decât ca
masă de manevră: populaţia României! Ieşirea masivă în stradă a românilor sătui
de o guvernare catastrofică, poate zădărnici tot acest plan minuţios conceput
în laboratoarele moscovite. Să sperăm? Poate, dar nu prea mult…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu