Dilema zilei – Guvernul usl a murit

 Prima „lemă”: Prefigurând „marea revoluţie socialistă din octombrie care s-a petrecut în noiembrie 1918”, în Rusia anului 1917 se produce „revoluţia din februarie care a avut loc în martie” şi la putere vin revoluţionarii lui Kerenski. Liberal la început, Kerenski devine liderul socialiştilor ruşi aliaţi cu bolşevicii, pe atunci doar o ceată de bezmetici ultra-marxiști. Născut în acelaşi oraş cu Lenin (tatăl lui Kerenski chiar i-a fost profesor lui Lenin), primul ministru, de-acum, al Rusiei revoluţionare a supravieţuit în fruntea celor trei guverne succesive, până la revoluţia bolşevică din 1918. Apoi, comuniştii minoritari, dar bine instalaţi în teritoriu l-au eliminat pe aliatul lor, Kerenski şi, odată cu el, şi partidul care îl susţinea pe acesta. Lovitura de stat produsă astfel instituia teroarea roşie ce n-a dispărut nici azi.

A doua „lemă”: La aproape 100 de ani de la lovitura de stat bolşevică din Rusia, la Bucureşti lucrurile arată cam la fel ca la Moscova anului 1918... Premier este un reprezentant al unei alianţe bolşevice strânsă în jurul psd+acd/pnl+pc, la fel cum anterior bolşevicii ruşi se aliaseră cu socialiştii şi liberalii. În această formulă nu avem ecuaţia 1+1+1=3, ci 1+(1+1)=3. Dar iată, pnl se desprinde din usl, trăgând după el afară şi pc-ul, cel care n-a intrat în alianţă de sine stătător, ci doar prin alianţa cu pnl-ul. În acest moment, în usl (juridic vorbind) mai există doar psd. În disperare de cauză, pe genunchi, se naşte un monstruleţ roşu – usd, ce vrea acum să preia „moştenirea” defunctei usl. Vrea, dar asta se poate doar de acum încolo, nu şi retroactiv. Ca urmare, avem un premier numit doar în baza unor alegeri câştigate (nu mai spun cum) de o alianţă care nu mai există. Pe cale de consecinţă, mandatul de premier al oligofrenului a încetat de jure. Oricât ar încerca să pavoazeze usd ca să pară usl, derbedeii roşii ai celui mai „important” plagiator se văd în faţa unei singure opţiuni din două posibile: 1. Mitomanul depune mandatul şi atunci adio falsificări de alegeri (mai ales cele prezidenţiale) sau 2. Nu îl depune şi se plasează într-o lovitură de stat ce tot plutea de la o vreme încoace. 

Read More

Secrete arzătoare (XXX)

 Boala lui Viorin avansa cu rapiditate, fără ca el să-şi dea seama. Personalitatea sa bipolară îl făcea să dea declaraţii şocante, declaraţii care erau simultan pro şi contra unei idei. Laşitatea sa ieşea în evidenţă doar atunci când trebuia să-şi asume o responsabilitate; atunci era atât de hotărât, încât ca preşedinte de partid era de acord cu acea responsabilitate, dar ca administrator era complet împotrivă. Devenise un caraghios de care râdea toată lumea şi încerca să mai ostoiască hohotele de râs prin ieşirile sale bulevardiere din care răzbătea vulgaritatea cea mai josnică a sodomiei de plăcere. Încercările sale de a părea ferm, cu principii (fie ele doar declarative), un „dur” al cartelului pe care-l conducea formal nu făceau decât să-l afunde şi mai rău în mocirla care începuse să-i devină familiară.

Comuniştii stalinişti rebotezaţi formal „socialişti” ştiau că doar puterea absolută li se potriveşte şi nimic mai puţin. Era de notorietate că doar puterea discreţionară o puteau exercita, ei fiind complet incapabili să înţeleagă noţiuni ca „democraţie”, „libertate de exprimare”, „stat de drept” etc. Ca urmare, Viorin n-a stat pe gânduri şi imediat ce a devenit administrator a trecut la schimbarea tuturor structurilor care pe comunişti îi încurcau în activitate. Nimic nu trebuia să rămână de la administraţia anterioară, ca să nu reediteze episodul cu Andrei, cel care pierduse preşedinţia şi, ca urmare, partidul comunist – administrarea Blocului Roşu. Da, ştiau să vorbească despre democraţie, chiar fără să-i înţeleagă sensul, despre libertatea de a face „ceea ce e bine”, dar fără a aminti pentru cine şi despre statul de drept, cel care le dădea lor privilegii strâmbe ce se hrăneau cu drepturile încălcate ale celorlalţi locatari.

În timp ce le vorbeau mincinos locatarilor idiotizaţi, Viorin şi complicii săi de partid violau principalele instituţii ale asociaţiei de locatari. Planul lor era simplu: era obligatoriu să acapareze puterea prin orice mijloace, repede şi definitiv; destul timp cochetaseră cu democraţia, folosind acea idee „genială” a lui Nelu – „democraţia originală a despotului luminat”. Ani de zile au furat şi minţit ordinar (poate nu chiar ca Viorin, dar remarcabil totuşi) admiţând că se poate şi să piardă puterea directă, dar toate au un sfârşit! De acum nu mai aveau nevoie să simuleze democraţia pentru că nici locatarii nu mai ştiau precis ce e aia. Aveau puterea şi erau hotărâţi să n-o mai piardă! Ştiau că faptele pe care le comiteau vor stârni reacţii internaţionale dure, dar nu le păsa; marele „prieten de la Răsărit” era preferat unei Europe care oricum nu-i lăsa deloc să fure... Că asta însemna trădare era insignifiant; internaţionalismul lor socialist era „modern” şi „progresist”, nu ca „naţionalismul” înfierat de Nelu încă de la Revoluţie... Atât de bine înfierat, încât şi în ziua de azi locatarii proști ai Blocului Roşu se fereau ca de dracu’ să fie calificaţi drept naţionalişti. De-a lungul timpului, a fi comunist, deci criminal, hoţ şi sperjur devenise un titlu de glorie printre cei cu intelectul creţ ca-n palmă, pe când „naţionalist” era o ruşine, o dezonoare ce numai comuniştii vechi o meritau, spunea Nelu, el însuşi un „liber cugetător” din vechea gardă bolşevică de inspiraţie stalinistă. Proștii nu realizau că acuzele de „comunism” pe care le aruncau în stânga şi-n dreapta actualii socialişti aflaţi în campanie de „rebrenduire ideologică” nu erau decât ipocriziile fioroase ale unor jivine politice în stare de orice, doar să posede discreţionar întreg Blocul Roşu.

Cu toată ofensiva lansată de comunişti împotriva asociaţiei de locatari şi a organismelor ei fundamentale, locatarii blocului au avut noroc... Noroc, pentru că exista şi un Viorin care să încurce iţele în partidul comunist. Imaginarul sau psihotic, frustrările sale deseori furibund manifestate şi orgoliul nulităţii care se crede „cineva”, toate şi-au dat mâna pentru ca în partid să înceapă dihonia. „Lupii tineri” şi obsedaţi din grupul lui Viorin se opunea timid grupului baronilor cu vechime şi putere în partid. Chiar dacă formal exista o înţelegere de suprafaţă între cele două grupuri, în profunzime cele două tabere îşi ascuţeau cuţitele lungi ale celor învăţaţi cu asasinatele politice. Lui Viorin i se pregătea sacrificiul, greii partidului refuzând să vadă în el altceva decât fusese încă de la început: un „nimic cu moţ” care trebuie să execute fără comentarii ceea ce „artizanii” partidului puneau la cale. Când maladia lui Viorin l-a împiedicat să vadă realitatea, el imaginându-se preşedinte de asociaţie şi satrap de partid, tot atunci şi-a început el şi sfârşitul politic. Undeva, în umbră, Nelu aştepta răbdător rezultatele; doar nu era să-l lase în viaţă pe măscăriciul care îi dusese în derizoriu partidul sau iubit. Viorin îşi făcuse treaba şi era momentul să părăsească scena politică. Cum se întâmpla asta, nu era treaba lui Nelu, ci a locotenenţilor săi, şi ei ocupaţi până peste cap cu dosarele penale în care erau inculpaţi din cauza incompetenţei şi a bolii celui pe care îl puseseră preşedinte de partid.

Deşi profund afectat de boala necruţătoare ce-i ciugulea zilnic din creierul şi aşa nu prea dezvoltat, Viorin era capabil să facă o evaluare; în anii cât fusese preşedinte de partid şi apoi şi administrator, derbedeul din Blocul Roşu reuşise să strângă nişte zeci de milioane. Între el şi Didina, piţipoanca, era doar o mică, foarte mică diferenţă: de tarif şi de sumă acumulată.

                                          - va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More

Secrete arzătoare (XXVII)

 Toate se anunţau a fi foarte bune pentru Viorin şi încă şi mai bune pentru partidul său comunist ce dezvolta idei din ce în ce mai asemănătoare bolşevismului sovietic, condimentate pe alocuri de un cheguevarism de cartier... Da, ar fi fost bune dacă nu ar fi existat şi Justiţia... Această doamnă cu ochii legaţi nu părea să fi citit "Capitalul" lui Marx, aşa că nu avea de unde să ştie că "lupta de clasă" se duce furând bani de la buget şi că un comunist care nu fură e un comunist mort. Neştiutoare şi complet neinstruită, coana Justiţia s-a pus pe capul lui Andrei, spre uimirea prost simulată a lui Viorin. Mitomanul de partid nu înţelegea ce făcuse atât de grav Andrei, încât să fie judecat atât de aspru?! Îşi amintea prea bine de Andrei şi de gingăşia cu care îl trata de fiecare dată în intimitatea lor promiscuă şi nu i se părea deloc în regulă ca acesta să fie condamnat şi chiar la o pedeapsă cu executare. Într-un fel, pe Viorin îl ciupea un pic şarpele geloziei; la puşcărie erau atâţia băieţi chipeşi, iar Andrei, o ştia, era vulnerabil la farmecele unui băiat bine făcut. Hotărât lucru, din poziţia sa de preşedinte de partid şi de administrator al Blocului Roşu, Viorin trebuia să facă orice e omeneşte posibil pentru a-l scăpa pe dragul de Andrei de ispitele de la închisoare.

Întreg partidul s-a mobilizat revoluţionar la chemarea lui Viorin... Cu toţii au făcut un scut uman virtual în jurul fostului administrator atât de greu încercat acum. Legea dispăruse din discursul lor şi doar legea lor, a  caizilor politici, a baronilor locali, acea lege era singura care conta. Disperarea lor era evidentă, mai ales că nu ştiau dacă nu cumva Andrei va începe să-şi dea drumul la gură pentru a avea un tratament mai blând sau o pedeapsă mai scurtă. Înainte de orice grijă pentru fostul lor preşedinte şi chiar înainte de grija carnală a lui Viorin se aflau grijile pentru viitorul propriilor destine ce nu se vedeau deloc prea limpede. Cu obedienţa obişnuită faţă de conducerea partidului, cu toţii au lansat acuzele cele mai inepte la adresa adversarilor politici şi a preşedintelui asociaţiei de locatari, fără să realizeze că ei sunt la putere şi deci era hilar să acuze diverse ingerinţe politice la care tot apelau pentru a justifica opoziţia lor la condamnarea lui Andrei. Nu le păsa de nimeni, nu-i interesa că se făceau de râs într-un mod ce făcea deliciul presei libere, important era să fie ei la adăpost. Să-l scape de puşcărie n-au reuşit (erau şi destul de reduşi intelectual, ca orice derbedei), dar au fost capabili să ofere astfel un subiect gras presei internaţionale care n-a ezitat să-i califice drept complici ai proaspătului puşcăriaş. De la scandalul copierii lucrării de diplomă, unde personajul central fusese Viorin, din Costa de Fildeş şi Nigeria şi până în Thailanda sau Mongolia, presa mondială nu mai avusese şansa unui subiect atât de grosolan, unul ce se preta la a fi tratat in extenso timp de cel puţin o săptămână.

Toate încercările comuniştilor de a-l scăpa pe Andrei de puşcărie au fost zadarnice. Au mai vorbit o vreme cu o nedisimulată îngrijorare, au mai făcut apel la "ţărişoara" care era, spuneau ei, ameninţată de dictatură pentru că unul de-al lor intrase la puşcărie tocmai când veniseră la putere, apoi au tăcut osteniţi de marele efort "telectual". Andrei şi-a găsit odihna în braţele musculoase ale vieţașilor, iar Viorin a rămas să-i ducă dorul şi să protesteze aiuristic împotriva a nu se ştie ce; parcă nici minciunile alea grosolane, grobiene chiar, nu-i mai veneau ca mai demult. În mod vizibil, Viorin era foarte afectat, mai afectat de separarea de Andrei decât fusese când "oamenii răi" şi invidioşi pe poziţia câştigată prin munca de alcov – îl acuzau că îşi copiase lucrarea. Şi ce dacă a copiat-o? Şi copiatorul o face şi nimeni nu-i mai reproşează... "Bine" educat de partid, doctorul în mitomanie le râdea tâmp şi le plasa glumiţe bulevardiere tutror celor care-l întrebau ce poate comenta despre furtişagul său intelectual. Ce ştiu ei, se gândea el în timp ce reporterii îl încolţeau cu întrebările... Dacă le-ar spune că nici masterate n-are şi că nici facultatea n-a terminat-o la stat, ce ar mai spune aceşti răuvoitori plătiţi, fără îndoială, de către "duşmanul său de clasă", preşedintele asociaţiei?! Andrei îi spusese să treacă zâmbitor peste orice acuze, să mintă oricât de josnic, amintindu-i vorbele lui Eminescu: "Calomniaţi, calomniaţi, calomniaţi cât mai mult; până la urmă se va găsi cineva să vă creadă" şi, cum de proşti nu ducea lipsă Blocul Roşu, minciuna josnică devenea astfel armă politică absolut permisă în partidul comunist.

Încarcerarea lui Andrei a rupt şi ultima legătură a lui Viorin cu realitatea. Rămânea doar un preşedinte de partid pe care nu-l asculta nimeni (deşi femeile de serviciu de la sediul central îl salutau cu umilinţă) şi un administrator incapabil să gestioneze ceva. Fireşte că greii partidului au sesizat deruta psihică în care se afla tânărul lor preşedinte formal, dar ştiau că au nevoie de el aşa că nu l-au deranjat nici măcar cu un gest; unde mai găseau ei un individ capabil să mintă în asemenea hal? Că el era zdruncinat psihic încă din naştere şi că închiderea lui Andrei i-a frânt şi ultima fărâmă de rezistenţă mintală, asta nu-i interesa; "partidul e în tot şi-n toate" şi "nimic fără partid" erau devizele lansate de Nelu Cucuvelu’, fostul student moscovit, devenit şi el la absolvire colonel, pentru ca mai apoi, după reorganizarea partidului pe baze noi, staliniste, el să devină nu un kappo, ci un guru al partidului comunist devenit socialist doar ca denumire. Viorin respecta toate ordinele venite de la Nelu, mai ales că știa un mare adevăr : Nelu nu doarme, el doar se odihnește…



                               - va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More

Secrete arzătoare (XXV)

 Toate ar fi fost mai bune dacă partidul comunist n-ar fi fost multă vreme rupt de pârghiile necesare pentru a fura masiv şi pentru ca furând din banii asociaţiei să-şi asigure permanenţa la conducerea Blocului Roşu. Înainte de a reveni la cârma administraţiei, partidul condus de Micul Che Viorin era unul plin de datorii. Cu toate astea, comuniştii aveau nevoie de bani pentru o campanie electorală ce se anunţa scumpă. Ca să ajungă unde vor, ei s-au aliat cu alţi stângişti ce-şi spuneau liberali ; printre ei, din umbră, acţiona un taikun local, Mircea, un turnător dovedit. El furase atât de mult, încât averile sale cipriote se multiplicaseră de câteva zeci de ori, totul din fonduri bugetare. Fireşte că ar fi fost trimis în judecată, dar relaţiile sale apropiate cu asociaţia de locatari de la Moscova l-au ferit de pericole. Văzând că se poate, Mircea a plusat şi averea sa creştea constant. Întâi s-a bucurat de returnări de TVA, tele-vizuina sa trecând de la pierdere la un profit deloc de neglijat, doar dintr-o trăsătură de pix. Apoi au urmat "privatizările"… Prelua pe bandă rulantă diverse societăţi de stat, puţin importante economic, dar excepţionale din punct de vedere imobiliar, toate subevaluate de zeci de ori. Şi cum toate se întâmplă cu un motiv, Mircea s-a apucat să dea bani şi pentru partidul comunist, făcând eforturi ca acesta să câştige alegerile.

Ziua calcării în picioare a legilor, statutului asociaţiei şi democraţiei a venit odată cu câştigarea prin fraudă a alegerilor generale. Din acel moment, comuniştii şi aliaţii lor, fie ei de circumstanţă sau nu, au aplicat toate măsurile staliniste pe care le cunoşteau pentru ca asociaţia de locatari să arate le fel ca în anii ’50. Nimănui nu-i pasă că se comitea o întoarcere în timp extrem de gravă pentru locatari ; derbedeii roşii ştiau doar că ei trebuie să preia puterea pentru totdeauna sau măcar pentru o foarte lungă perioadă de timp. Doar în acest fel puteau să fie stăpânii Blocului Roşu, iar Viorin se şi imagina un fel de Micul Satrap Roşu, cel care va avea drept de viaţă şi de moarte asupra oricărui locatar. Anii de umilinţe pe care Viorin îi trăise puteau în sfârşit să fie răzbunaţi, iar revanşa sa deja se anunţa dură din partea acestui homuncul chinuit de frustrări şi dominat de mitomanie şi de perversiuni când sodo maniace, când pedofile.

Discursul lui Viorin s-a schimbat total. Dacă anterior el era o combinaţie de puţine adevăruri combinate dezlânat cu multe minciuni, după ce puterea a devenit totală şi aproape discreţionară, discursul său a devenit profund bolnăvicios. Nimic din realitatea înconjurătoare nu mai apărea în cuvântările lui Viorin, ea fiind complet înlocuită de un delir mitomaniac ce prezenta auditoriului realităţi ştiute doar de imaginarul maladiv al cuvântătorului. Schimbarea se produsese, iar boala se instalase complet, acaparând tot mentalul derbedeului bulevardier ajuns administrator. El era acum o păpuşă manevrată cu sforile trase de un păpuşar dement, unul nevăzut, dar ale cărui acţiuni erau prea vizibile. Viorin nu făcea nimic, nu administra şi nici nu-şi asuma vreo responsabilitate, lăsa oamenii pe drumuri, dar apoi anunţa sentenţios că de fapt el le-a mărit salariile sau aplica taxe peste taxe, creştea preţurile, însă anunţa mereu contrariul. Asociaţia de locatari descrisă de Viorin nu exista decât în creierul său hăcuit de schizofrenia cea mai periculoasă, cea reală arătând jalnic; Blocul Roşu era în pericol să fie scos la vânzare, integral sau pe bucăţi, dar asta nu era percepută ca realitate nici de către preşedintele partidului comunist şi nici de către complicii săi, semianalfabeţi majoritatea.

În spatele uşilor bine închise se ţineau conclavurile roşii moscovite, cu o discreţie ce amintea  de întrunirile societăţilor secrete. Adevăratele decizii se luau acolo, de către caizii politici ce se impuseseră de peste 20 de ani. Acolo, Nelu şi Mircea erau tovarăşi ai aceloraşi structuri şi împreună respectau "calendarul" impus de Moscova. Ca să se poată întâlni fără a da de bănuit poliţiei comunitare, Mircea a făcut şi un restaurant, numit sugestiv "Taverna rusului". Acolo veneau agenţii asociaţiei moscovite pentru a da ordine şi tot acolo Mircea, Nelu sau Viorin, direct sau prin interpuși le livrau ruşilor informaţii secrete. Deloc de ignorat erau întâlnirile cu moguli moscoviţi ce-şi exprimau deschis intenţiile de a cumpăra la un preţ de nimic, hălci întregi din Blocul Roşu, fireşte, fără acordul locatarilor, ci doar cu acceptul asociaţiei de locatari.

Fără dubiu, Viorin era o slugă ce putea fi utilă prin lipsa lui de scrupule, dar una roasă până la os de boala neiertătoare, ceea ce îl transforma din sluga bună la toate, într-un servitor cu un potenţial distructiv maxim, chiar pentru tovarăşii săi de partid. Se înconjurase de analfabeţi cu mintea razna şi ei, care îi cântau în strună rupându-l şi mai mult de realitate. În acest timp, economia asociaţiei cădea liber acompaniată de ditirambii maladivi ai lui Viorin, într-un "concert" unde se interpreta un marş funebru, dar pe care administratorul şi-l imagina ca fiind "Odă bucuriei". 


                          - va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More

Secrete arzătoare (XXIII)

 Tare s-a mai bucurat Nelu Cucuvelu’ când "iedul" Viorin a ajuns preşedinte! Când a devenit şi administrator interimar, Nelu s-a gândit că nimic nu mai putea strica prietenia de zeci de ani cu vechii săi tovarăşi. Acum avea un om ascultător pus în fruntea partidului pe care atât de mult îl iubea şi avea toată libertatea să discute cu ruşii maniera de preluare de către aceştia a administraţiei Blocului Roşu. Încurajaţi, ruşii au început să lucreze chiar pe faţă, punând fără fereală la dispoziţia noii administraţii şi elicoptere sau avioane, dar şi încercând să înglobeze în conducere oameni formaţi la aceeaşi universitate ca şi Viorin, universitate fondată din banii lor sub numele de "Universitatea Creştină"; era cel mai bun nume sub care puteau ascunde "cerneala" roşie care le curgea în vine.

Viorin chiar a încercat, urmând ordinele, să o pună în fruntea Comisiei de cultură a asociaţiei pe Crina, secundanta întemeietorului formal al universităţii, altfel un "tovarăş de nădejde", format la Academia de la Moscova, de unde plecase încununat cu gradul de colonel, încă de la cei 35 de ani pe care îi avea pe atunci. Acum era bătrân şi obsedat sexual, în special de tinerele sale studente, dar ce conta asta?! El rămânea unul dintre apropiaţii partidului şi, mai ales, al lui Andrei; Nelu era deja un prieten atât de vechi, încât nici nu se mai punea problema să le fie amintită relaţia. Din când în când, la o bere, Nelu şi vechiul său "sputnik" rememorau atât vremurile când raportau tot la Moscova, fără să le pese prea mult de poliţia comunitară angajată la Blocul Roşu, cât şi de pedepsele cumplite pe care le aplicau "duşmanilor locatarilor", cum îi numeau ei pe aceia care îndrăzneau să vrea binele asociaţiei; ce bine puteau să vrea ăia, când ei ştiau cel mai bine ce e bine şi ce nu pentru locatarii care şi aşa nu suflau în faţa lor?! "Ce vremuri!", îşi aminteau cu nostalgie...

Alianţele şi mezalianţele politice se succedau aproape zilnic, subteran sau nu, se făceau "tratate" secrete, atât între persoane, cât şi între organizaţii mai mult sau mai puţin militare, mai mult sau mai puţin trădătoare, dar şi între grupări ale aceluiaşi partid, în funcţie de interesele prioritare ale grupurilor din care neoficial făceau parte diverşii protagonişti. Viorin căuta să facă un balet de urşi între toate aceste părţi ale unui conflict surd, încercând, aşa cum tot mama sa îl învăţase, să-i mulţumească pe toţi. În realitate, Micul Che de bulevard se temea de toata lumea, motiv pentru care le dădea dreptate tuturor în cel mai ridicol mod cu putinţă sperând că la nevoie îl vor sprijini la rândul lor. Cum era de aşteptat, gruparea de obsedaţi a lui Viorin a primit nişte oase de ros, altfel cu destulă carne, dar ca putere ei au căzut pe poziţia "şi alţii". Vechile cadre ale partidului nu catadicseau nici să-l informeze pe administratorul interimar care oricum nu făcea nimic în afara apariţiilor televizate de la televiziunea cu circuit închis a asociaţiei. Adora să se ştie la tv, tot aşa cum Didina adora să se pozeze în cele mai pornografice poziţii cu putinţă; până la urmă, cei doi se deosebeau doar prin forma de prostituţie practicată. Îi unea propensiunea lor, a ambilor, pentru bărbaţi şi pasiunea cu care se vindeau pentru a parveni, indiferent cât trebuia să se înjosească pentru asta. Morală nu exista la ei, cum nici noţiunile sociale obişnuite ale celor cu educaţie fermă din familie.

Viorin n-avusese timp să-şi termine studiile liceale, ocupat fiind cu maltratarea tatălui şi apoi cu "fuga în Paris", aşa că nici facultatea nu era deloc accesibilă lui, nu prin mijloacele obişnuite. A urmat cursurile "Universităţii creştine" pentru că acolo nu trebuia să înveţe, atât timp cât profesor şi protector îi era Andrei, cel temut şi în Universitate, dar şi în conducerea administraţiei Blocului Roşu. Mai târziu va declara oricui că a terminat Universitatea Bucureşti, minţind cu neruşinare şi în acest caz, tot aşa cum, tot mai târziu, va minţi în privinţa masteratelor sale inexistente sau a diplomei sale de doctor în... golaneală, plagiată la modul cel mai ordinar cu putinţă ; ba chiar o diplomă de două ori plagiată... La o primă vedere, Viorin putea să pară un sfertodoct perfect, dar el cu siguranţă era mult mai puţin decât atât. Minciunile sale deveniseră adevărate probleme medicale, delirul şi fixaţiile ridicol de obsesive înlocuindu-i discursul grobian ce tot mai rar apărea, acoperit de maladia ce se instalase insidios. Ce nu pierduse derbedeul erau manierele de gang, miştocăreala grosolană şi gratuită, frica de a-şi asuma orice responsabilitate şi laşitatea să extremă, altfel bine cunoscută.

Aşa cum învăţase la şcoala de partid comunist, Viorin promitea deşănţat, oricărui locatar, absolut tot ce credea el că-şi doreşte preopinentul. Unii cereau locuri de muncă în birourile administraţiei, iar el le promitea solemn că toţi locatarii vor câştiga bine de pe urma unei administraţii conduse de el, dacă va fi votat. Alţii doreau salarii şi pensii, iar Viorin le promitea şi lor că munca va fi mai uşoară, cu mai puţin efort, dar salariile şi pensiile vor creşte ameţitor. Mai erau locatari care se plângeau că preţurile sunt prea mari la magazinele asociaţiei de locatari şi că taxele îi copleşesc; şi pentru aceştia, Viorin avea promisiunile pregătite: preţurile or să scadă drastic, iar taxele vor fi simbolice. Cine îl asculta şi-ar fi imaginat că tânărul ochelarist e o capacitate în materie de economie, singurul capabil să salveze asociaţia din starea gravă financiară în care se afla. Că situaţia era gravă din cauza lui Andrei, asta nu-şi mai amintea nimeni, toţi fiind vrăjiţi de promisiunile umflate ale "şarpelui cu ochelari". În nici o asociaţie de locatari din lume aşa ceva n-ar fi fost posibil, dar în Blocul Roşu 70% dintre locatari erau proști îngrămădiţi, interesaţi de partidul comunist sau beţivi puturoşi pe care îi găseai toată ziulica în faţa blocului, pe băncuţe, cu "bomboanele agricole" în buzunar şi cu vodca de pufoaică în mână; acesta era electoratul lui Viorin, după chipul şi asemănarea lui.



                                 - va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More

Secrete arzătoare (XX)

 Copilăria nefericită l-a marcat pe tânărul Viorin. Întâi minţea copilăreşte, încercând să scape de furia alcoolică a tatălui său, dar mai apoi minciuna i-a devenit un obicei. În mintea sa insuficient dezvoltată s-a format reflexul de a minţi mereu, ori pentru a scoate în evidenţă calităţi pe care nu le avea, ori pentru a fi totuşi băgat în seamă cumva. Personalitatea sa a devenit încet bipolară, iar viaţa sa a îmbrăcat accente stranii, de viaţă reală amestecată cu acea viaţă pe care şi-ar fi dorit-o dacă nu avea ghinionul să se nască în acea familie. De altfel, mama sa, intuind pericolul de a naşte un copil făcut la beţie, a vrut să întrerupă sarcina, dar bărbatul ei s-a opus şi uite-aşa s-a născut un produs uman marcat de racilele unei boli, alcoolismul, ce prezintă efecte secundare grave în cazul nefericit al procreerii.

Desigur, Viorin n-avea nici o vină că s-a născut şi nici că psihicul său deranjat îl purta într-o lume ruptă de realitatea înconjurătoare. Problemele sale de adaptare la normalitate au făcut ca el să devină un individ agresiv sub aparenţa sa calmă. La fel ca internii unui ospiciu cărora li se administrează calmante pentru a creea iluzia unei aparente normalităţi, la fel şi Viorin apela la "drogul" sau, minciuna, şi tot pentru ca el să poată percepe idei disparate din ambientul apropiat. Nu, nu i se părea nimic în neregulă cu această manie a sa şi nici n-o vedea ca atare ; el ştia că altfel va redeveni un "nebish", un individ ce trebuie să stea de două ori într-un loc pentru a face o dată umbră. Măcar minciuna, cu cât era mai grosieră şi mai incredibilă, cu atât îl scotea mai mult în evidenţă ; aşa vorbea lumea de el şi nu mai era un nimeni. În plus, pentru propensiunea sa spre fărădelegi, iată, Andrei l-a luat pe lângă el (şi nu doar… "pe lângă el"), iar acum Viorin era ditamai şeful tineretului comunist, un mic Che Guevara, criminalul bolşevic care atât de mult îl inspira.

Psihicul său labil şi înclinaţia sa spre violenţă au fost imediat folosite de către partidul infracţional al cărui tineret îl conducea. Numele său a fost periculos de asociat în cazul dispariţiei stranii a unui jurist al asociaţiei de locatari, dar Andrei a "rezolvat" totul, iar Viorin putea acum să stea liniştit. Fireşte, el oricum nu s-ar fi neliniştit aiurea pentru că ştia că minciuna îi va salva din nou pielea în cazul în care autorităţile l-ar fi luat la ochi. Deja Viorin avea experienţă, atât cu maltratarea tatălui său, cât şi cu escrocarea cinică a bătrânei Nadine şi ştia că are toate aptitudinile necesare unui mic bandit ce promitea să devină unul de anvergură în asociaţia de locatari, cea condusă discreţionar de către Andrei, ţiganul arogant ; pe lângă el, Viorin părea un miel sau, mai curând, un lup în blană de miel. Laşitatea sa extremă era singura pentru care caracterul său adevărat nu ieşea la iveală într-un mod foarte evident. Tânărul derbedeu nu avea curajul nici măcar răutatea să şi-o arate pe faţă, dualitatea sa psihologică ajutându-l s-o drapeze într-o haină străvezie şi improprie, cea a obrăzniciei bulevardiere.

Viorin se însurase… Luase numele soţiei, pentru ca aşa să scape de dosarul nu suficient de curat pentru un şef al tineretului comunist, cu atât mai puţin pentru unul care se visa administrator sau, de ce nu ?, poate chiar preşedinte al asociaţiei de locatari din Blocul Roşu. Da, încă nu era momentul să spere, dar în lumea imaginară în care trăia, orice era posibil și oricând. Căsătoria nu-l aranja deloc şi nici nu-i procura gama atât de diversă de trăiri şi de simţiri pe care le avea cu Andrei şi cu prietenii săi vânjoşi, dar era conştient, în rarele sale momente de conştienţă, că era o căsnicie necesară. Noua sa calitate, de "nimic-șef" în partidul comunist îi venea foarte bine şi această activitate înlocuia cu succes ieşirile sale anterioare la fotbal, cu băieţii ; era un bun fundaş, spuneau ei, dar el nu pentru fotbal ieşea, ci pentru a fi cât mai departe de femeia cu care necesitatea îi impusese să se însoare. I se părea o femeie brutală şi grosolană ce nu suferea comparaţie cu delicateţea băieţilor cu care era el învăţat de la Paris încoace. Fireşte, ea nu era deloc aşa cum o vedea Viorin, dar nici aceasta nu i se putea imputa lui, ci doar minţii sale tarate de boala ce-şi făcea loc insidios.

Maladia se instala pe măsură ce timpul trecea, în acelaşi timp cu evoluţia sa politică şi infracţională. Depărtarea sa de realitate era din ce în ce mai evidentă, ceea ce n-a scăpat ochiului atent al lui Andrei. Acesta avea probleme cu legea şi s-a gândit că micul bandit uşor de controlat este ideal pentru a-l pune că interfaţă între el şi locatarii Blocului Roşu. După o analiză pertinentă, Andrei a ajuns la concluzia că peste 70% din locatarii blocului sunt proşti şi uşor de manipulat cu minciunile cele mai ordinare, iar pentru aşa ceva Viorin era ideal pentru că putea minţi perfect, fără prefăcătorie, ba chiar cu convingere. Nimeni n-ar fi ştiut că această capacitate nefericită provine dintr-o maladie ce ameninţa să devină delir, iar pentru el, aceasta chiar nu conta, atât timp cât îşi putea asigura conducerea administraţiei fără a avea şi responsabilitatea ei.



                            - va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More

Secrete arzătoare (XVIII)

 Fireşte, Viorin se gândea să scrie o carte, "Învăţăturile mamei către fiul său Viorin", dar repede şi-a dat seama că n-avea deloc talent şi nici multe învăţături n-ar fi avut de aşternut pe hârtie. Totul se rezuma la "pentru contra"; mama sa îl învăţase să fie simultan de acord şi împotrivă, să fie comunist, dar şi anticomunist, să spună adevărul minţind şi să-şi asume responsabilităţi fugind de ele ca dracu’ de tămâie. Mai târziu, el îşi va face afaceri grase, dar nici una pe numele lui, îşi va lua maşini (ah, cât de mult îi plăceau!), dar fără a deţine proprietatea vreuneia, va lua case şi va fura vile, dar el va rămâne în acte un om sărac, eventual, posesor al unei Skoda S100 fabricată în 1980. Încetul cu încetul, personalitatea bipolară a fiului se forma şi mama sa era mândră de progenitura iadului ce singură și-o "educase". Fără urmă de jenă, Viorin va etala ţinuta lui Che Guevara pentru ca mai târziu să se dezică de el, dar va tuna şi fulgera, cu "mânie proletară" împotriva comuniştilor care, în viziunea sa bolnăvicioasă, erau cu totul alţii decât mentorii şi şefii săi.

În facultate se făcuse remarcat; nu printre colegii care abia îşi aminteau de el, ci printre profesori, cu precădere printre profesorii cu apucături "curioase". Unul dintre ei era chiar administratorul Blocului Roşu, un ţigan "de mătase" care imediat a văzut în Viorin potenţialul ignobil, aşa că l-a tras aproape de el; ce-i drept, nu doar alături, ci şi foarte, foarte aproape, puţin dorsal, atât cât plăcerile vieţii să fie simţite mai adânc. Viorin intra astfel în "lumea bună" dâmboviţeană, cu toate "curiozităţile" ei, ceea ce îi amintea de plăcerile deosebite pe care Parisul i le procurase. Nu, el nu considera asta prostituţie; în fond, nu lua bani, ci doar mici "atenţii", insuficiente pentru a se putea gândi la prostituţie. Până la urmă, că era vorba despre Andrei, ţiganul-administrator şi profesor sau despre Dudu, cel cu veleităţi de actor ratat, poreclit "prinţul", nici unul nu făcea decât să-l facă să se simtă... uneori bărbat, alteori femeie, dar mereu foarte bine, mereu dual, mereu cu o natură duplicitară până la maladia psihică.

La sfatul mamei, cea care mereu l-a învăţat de "bine", dar şi la îndemnurile de alcov ale lui Andrei, profesorul cu voce de scopit, Viorin s-a înscris în partidul comunist. Nu, carte nu făcea; i-ar fi fost şi greu, după cât nu învăţase în liceu, dar trecea anul pentru că avea relaţii; cu profesorul şi cu amicii săi politici şi de nebunii plăcute, dar nefireşti. Încet, mergând înainte mai mult cu spatele, tânărul derbedeu a descoperit că viaţa dulce se construieşte cu dificultate şi că prin prostituţie poate parveni ameţitor de repede. Educat să fie lipsit de scrupule, Viorin a sacrificat orice, doar să ajungă "cineva", fără să realizeze că tot un "nimic" rămânea, doar că unul cu notorietate şi cu o aparenţă de faimă.

Vacanţele la Paris n-au încetat, doar ca Nadine, întorcându-se inopinat acasă, l-a găsit pe tânărul său protejat în plină orgie masculină, ceea ce a oripilat-o. L-a dat afară imediat, iar pentru a nu-l lăsa pe stradă, a rugat nişte prietene să-l primească până când acesta se va întoarce acasă, în ţară. Cum era de aşteptat, serviciile mai mult sau mai puţin sociale s-au implicat imediat şi tăcerea s-a aşternut peste un caz ce nici nu începuse. Prezentul lui începuse să devină un trecut incomod, dar slugărnicia şi lipsa de orice fel de morală l-au ajutat să treacă lejer peste eveniment; rămânea şantajabil, dar asta nu-l deranja, ba chiar faptul în sine îi dădea în ochii săi o importanţă iluzorie la care demult visa.

Servind cu aplomb, greţos şi umil, iată că administratorul Blocului Roşu, acelaşi Andrei, profesorul său de Drept, l-a numit secretar general al asociaţiei de locatari, dar şi preşedinte al tineretului comunist. Lansarea lui Viorin se produsese, iar mama sa nu-şi mai încăpea în piele de mândrie: fiul ei ajunsese un om mare-mic, iar asta doar datorită educaţiei pe care ea i-o dăduse. Că educaţia respectivă l-a dus la prostituţie şi că fiul ei era deja tarat psihic, asta nu mai conta, atât timp cât el reuşise să iasă din sărăcia proprie familiei sale şi să devină un "cineva" printre "nimicuri", un fel de "nimic-șef".



                             -va urma -

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More