Un
subiect mereu delicat a fost cel al originii ţiganilor. A fost suficient
ca un oarecare să afirme că vin din India, că atât de interesantă li s-a
părut oamenilor de cultură ideea, încât au şi decretat : având
pielea închisă la culoare, originea lor nu poate fi decât indiană, eventual
pakistaneză. Cercetări serioase nu ştiu să se fi întreprins, dar, ca în multe
alte situaţii, demonstraţia a vrut să certifice o idee, aşa că toate « informaţiile » au mers
convergent către aceasta. De curând, un om de cultură important în diaspora
(nu-i dau numele, că n-are el nevoie de publicitatea mea) povestea într-un
amplu articol cum au venit ţiganii din India. Mă văd obligat să-l
contrazic : ţiganii nu de-acolo au venit în Europa, ci din Africa !
Desigur, dacă ar fi o noutate absolută, teoria ar putea părea fantezistă ;
doar atâţia politicieni susţin teoria indiană ! M-am întrebat mereu cum e
posibil ca un popor să migreze la distanţe atât de mari, iar în locurile de
baştină să nu mai rămână nici măcar urme ale lui. Cum a fost posibil ca o
populaţie să fie declarată europeană încă din 2004, fără ca aceasta să poată
certifica originile sale ? N-am idee şi e treaba Uniunii Europene să-şi
acorde o notă proastă pentru asta.
Să pornim de
la nume. În toate ţările europene, populaţiile respective sunt numite ţigani,
gitanos, zingari, gypsies, cigány, cigan etc. Fără dubiu, această
denumire provine din « egyptian » etc., adică « egiptean ».
Ce treabă are un popor nomad venit din India cu egiptenii, asta nu s-a străduit
nimeni să explice. Ţiganii sunt nomazi chiar şi în zilele noastre şi trăiesc
mulţi dintre ei în corturi ; chiar şi cei care şi-au ridicat
« pagode » şi « tajmahale » tot în corturi îşi duc
existenţa. Aşa trăiesc şi indienii ? Din câte ştiu, nu. În schimb, Africa
de Nord e plină de oameni asupra cărora atracţia corturilor încă acţionează,
aşa că oricât de mare ar fi casa în care locuiesc, măcar un cort pe plajă tot
fac ; de weekend… Asemănările sunt multe, obiceiurile – aceleaşi, dar nu
mi-am propus să scriu o carte, cel puţin nu încă.
Ţiganii au
ajuns întâi în Spania, aproape concomitent cu ocupaţia maură a peninsulei.
Aceste triburi native în deşerturile din Yemen și în califatul din Egipt, au
luat numele de egipteni, pentru a le distinge de triburile berbere care veneau
din Fez şi din regatul Maroc condus de prinții Almohazi, berberi care
erau cunoscuţi sub numele de mauri
(moros). După căderea tronurilor de la de Sevilla și Cordoba,
majoritatea mahomedanilor învinşi aparțineau triburilor de origine egipteană și
sub acest nume au fost cunoscute de obicei aceste bande de migratori
rătăcitori pe care soarta războiului i-a obligat să devină fugari, fără a
le da timp să se așeze și se aclimatizeze. Erau ultima clasă de mauri, compusă
în principal din descendenți ai triburilor stabilite în Spania după cucerirea
ei maura și din triburile care au venit mai târziu în urma lui Abderahman, primul
rege al Cordobei. A început astfel persecuția împotriva „egiptenilor” și
vagabonzilor arabi rătăcitori, atunci când războaiele civile au devastat
Andaluzia şi după ce emirii locali au cedat puterea în Valencia, Catalonia,
Aragon și Castilia (cf. Nueva
Recop., tom. 2 , lib. 8, tít. 11 , f ol. 371 şi următoarele).
Regele Juan
I, în 1387, Enrique II – în anul 1407, Juan II – în anul 1437, au emis serioase
decrete împotriva „egiptenilor” sau a celor care luaseră drumul pribegiei.
Aceste dispoziții regale, care doar impuneau vinovaţilor diverse pedepse de
servitute fără nici o despăgubire nu au fost suficient de energice pentru a
combate leneveala lor. Ambiția lui Abu Abdallah și lipsa de talent a
concurentului său, Abdullah el-Zagal, au dat ultima lovitură puterii maure şi a
înmulțit numărul de victime de război, pe care le-au lăsat fără nici o altă
şansă decât sclavia, rigorile exilului şi pericolele unei vieţi rătăcitoare.
Pe 12
februarie 1501, un million de mauri
care refuzaseră botezul s-au îmbarcat pentru Africa, diminuând astfel forțele
învinșilor, în timp ce acela al învingătorilor creștea prodigios. În 9
decembrie 1609 a fost decretată expulzarea totală a maurilor din Spania.
« Egiptenii » sau « maurii » fugari, urmăriţi fără încetare
de autorităţi din cauza numeroaselor fărădelegi comise şi slăbiţi ca forţă
colectivă s-au dispersat pe teritoriul spaniol şi în afara lui. Locul vechilor
triburi fusese luat de familiile migratoare. În 5 octombrie 1611 a fost
reînnoit ordinul ca ţiganii sau egiptenii să se ocupe exclusiv de muncile
agricole sub protecţia nobililor, dar asta doar ţiganii care se recunoşteau ca şerbi. Foarte puţini au consimţit la
acest statut, ceea ce a dus la elaborarea unor decrete (cf. Const. de Catalunia, libro 9 ,
título 17, mím. 1 y 2. — Nueva Recop., tom. 3 , lib. 8, tít. 2) împotriva
tuturor acelora care se sustrag prin fugă statutului care le fusese destinat.
Edictul din
1611 i-a recunoscut sub denumirea comună de ţigani (gitanos) pe toţi indivizii
migratori. Codul de legi din 1785, literele E şi G arata că denumirea de
« ţigani » şi « egipteni » sunt sinonime. Două edicte ale
lui Filip al II-lea din 1566 şi 1586 declarau că regulamentele poliţiei
îndreptate împotriva vagabonzilor sunt aplicabile « egiptenilor » şi
« ţiganilor ». Această ultimă denumire se folosea efectiv în Spania
cu mult timp înaintea edictului din 1611. (cf. Nueva Recopilacion,
vol.2, titlul 11, legile 11 şi 14)
Bula Regală
a lui Filip III din 28 iunie 1619 a accentuat severitatea impusă rămăşiţelor de
mauri ; mai mult decât atât, în această epocă şi ceva timp înainte s-a
format opinia generală împotriva
ţiganilor. Bula îi prezenta ca proscrişi şi le dadea un termen de 6 luni pentru a părăsi
teritoriul spaniol. Acesta a fost rezultatul tuturor decretelor elaborate în decursul sec. XVII şi
despre care a scris şi Cervantes (La Gitanilla, scrisă în 1612, trei ani
după expulzarea maurilor).
Fără
îndoială, ţiganii au continuat să trăiască în număr mare în Spania, cu toate
edictele date de regi, ascunzându-se deseori după publicarea unui decret,
aşteptând să treacă zelul de început al autorităţilor. Cum iureşul trecea,
ţiganii reveneau în locurile pe care le ocupaseră iniţial, reluându-şi obiceiurile lor.
Şi în 9 mai
1633, regele Filip IV a ordonat publicarea unui alt regulament
destinat ţiganilor. Printre multele prevederi ale acestuia, multe dintre
ele regăsindu-se şi în cel din 1499, se interzicea ca ţiganii să locuiască în
cartiere exclusiv ţigăneşti sau să formeze majorităţi, le erau interzise
meserii sau ocupaţii ce nu le erau în mod expres destinate şi li se interzicea
să se depărteze de locul de domiciliu, totul sub ameninţarea celor mai severe
pedepse. Edicte şi regulamente similare au elaborat de-a lungul timpului mulţi
regi ai Spaniei, dar ele nu fac decât să certifice că ţiganii au fost sever
reprimaţi şi marginalizaţi în Evul Mediu spaniol și că locul lor de baștină e Africa.
1 comentarii:
NIMENI NU VREA SA I RECUNOASCA , O RASA DE CAREBUIE O EVITI PE CIT POSIBIL ! SA
Trimiteți un comentariu