Dilema zilei - Bucuresci

 Prima „lemă”: Bucureştiul se numea cândva Bucuresci; de ce numele s-a schimbat în ortografie nu e foarte important şi poate fi motivat prin teoria evoluţiei limbii. Atunci de ce mai există o localitate care se numeşte Bucuresci (jud. Hunedoara) şi nu şi-a schimbat şi ea ortografia? A doua „lemă” a dilemei: ciobănaşul cu 300 de oi, Bucur, cel despre care se vorbeşte în folclorul contemporan cu pretenţii de istorie, el a întemeiat şi Capitala, dar şi comuna din Zarand? Sau asta e o invenţie a puturoşilor care n-au avut chef să cerceteze originile acestei onomastici?

Read More

Păduchii de „dreapta”

 A fost odată un spion britanic... Era în plină desfăşurare al doilea Război Mondial, când Kim Philby s-a remarcat cu adevărat, deşi avusese şi înainte o activitate anti-comunistă recunoscută. Printre altele a fost decorat de Franco pentru că tânărul Kim a fost rănit de un obuz al comuniştilor spanioli în timpul războiului civil. Repede a fost primit şi a avansat în MI5, cu toate că era suspectat de simpatii comuniste. În 1944 a propus înfiinţarea unui departament care să se ocupe de lupta împotriva spionajului sovietic. După război îl găsim în SUA, chiar în CIA. Şi aici se face remarcat repede şi, nu peste mult timp ajunge să conducă departamentul anti-sovietic al CIA. Pentru că aparenţele înşeală, dar nu pentru mult timp, Kim Philby începuse să fie suspectat de anumite legături cu URSS. Poziţia pe care o ocupa i-a permis să stingă rumorile, ceea ce nu a însemnat că ele au şi încetat. În 1962 dispare din SUA şi-l regăsim curând la... Moscova unde fusese primit cu toate onorurile. De-acum era Kim Philby, mareşal al Uniunii Sovietice, iar cercetările au arătat că el fusese racolat de serviciile sovietice de spionaj încă din 1930.

Părăsind istoria, dar nu fără a învăţa ceva din ea, să revenim la prezentul românesc, deloc străin intereselor ruseşti. Am pomenit despre Kim Philby nu pentru că aş vrea să fac o paralelă între viaţa sa aventuroasă şi vreo situaţie ipotetică sau reală din România, ci doar pentru a arăta că aparenţele înşeală şi că aceia care pozează în îngeri sunt, de cele mai multe ori – draci sadea.

Explozia informaţională are avantajele ei, dar şi imense dezavantaje. Ne-am obişnuit să conversăm pe site-uri de socializare, fără să fim siguri că preopinentul are o identitate reală şi evidentă. La fel de bine poate să fie bărbat sau femeie, cu orientări politice de dreapta sau de stânga şi cu o situaţie financiară bună sau proastă; el, „prietenul” virtual poate să fie prost sau deştept, angelic sau malefic etc. şi toate astea după dorinţă sau necesităţi. Aşa au apărut susţinători ai diverselor cauze aflate în stadiu de proiect sau abia puse în practică. Ei sunt, invariabil, activi, „radicali”, „fundamentalişti” şi-şi declamă partizanatul, fără să ţină cont că interpretarea rolului poate avea accente false.

Orice obiecţie aş formula la adresa unei „ciori vopsite”, ea va aduce în apărarea sa „argumentul” că are o activitate notabilă şi cu vechime în slujba cauzei pe care o susţine, aşa că mi se pare inutil să polemizez acum pe marginea unui subiect colateral interesului public. Fireşte, aş putea să remarc un detaliu: în ceea ce priveşte dreapta încă insuficient structurată, ea are „adepţi” cu o activitate discontinuă şi nu mereu vizibilă. În perioadele de „acalmie” ei se „retrag” şi vocea lor nu se mai aude deloc, pentru ca deîndată ce un proiect se lansează – să se dezlănţuie „fanatic”. Tehnica a prins şi foarte mulţi au căzut pradă aparenţelor. În spatele acestor aparenţe există o viaţă sau mai multe, dar toate sunt într-un fel întreţinute. Privind şi dincolo de aparenţe, putem descoperi cu surprindere că vieţile alea sunt strâns legate nu de un serviciu bine remunerat şi nici de vreo afacere, însă izvorul financiar din care se alimentează acele vieţi rămâne necunoscut; cel puţin pentru unii.

Vorbeam cândva despre un sistem pe care bolşevicii care au luat puterea în decembrie 1989 l-au construit, minând societatea până la temelia ei. Acest sistem controlează tot ceea ce se poate petrece în societate sau pe scena politică şi se bazează nu pe fideli ai unei idei, ci pe javre; ele sunt cele care pot juca un rol dublu, triplu sau ce rol este nevoie, doar banii să vină şi ei să parvină. Tot ele sunt cele care se prezintă ca fiind nişte „stâlpi ai societăţii”, nişte vehemenţi luptători pentru statul de drept, justiţie etc., etc. Dar, în societatea în care oameni bine pregătiţi în domeniile lor profesionale ajung să trăiască din ajutorul de şomaj, o fiinţă fără studii iniţial şi cu o capacitate extrem de redusă de a performa va atrage automat atenţia; de ce ea a fost preferată celui capabil? Doar pentru că a dat din… coate? Fireşte că nu. Altele sunt motivele, iar ele sunt cele care otrăvesc tot în jur, ajungând să compromită ideea sau s-o ducă în derizoriu. De fapt, asta e şi misiunea lor.

Ca nişte căpuşe, „păduchii de dreapta” se înfig în structura societăţii şi-i sug vlaga. Îi putem vedea, îi putem devoala, totul e să trecem dincolo de aparenţe, unde lucrurile nu mai sunt atât de frumos însăilate. Lor nu le pasă de idei, nici de oameni şi sunt dispuşi să se caţere sus, sus de tot, cât mai sus cu putinţă. Doar aşa îşi vor merita cei 30 de arginţi cu care îşi duc detestabila lor viaţă.

Read More

Curiozităţi ale limbii româneşti

 Curioase lucruri are şi limba românească! După legile rostirii noastre, bunăoară, o silabă nu poate să aiba mai mult de cinci anumite consonante - dentale, rostite printre dinţi – iar acestea să fie aşa aşezate ca vocala să fie la mijloc. In vorba  crîng avem patru consonante, dar toate patru se pot rosti (dimpreună cu  vocala) printre dinţi. Probaţi s-o rostiţi, cu dinţii strînşi si cu buzele puţin desfăcute: nici buzele nu le veţi mişca deloc, nici dinţii. Cuvinte de o  silabă, cari au mai multe consonante, cinci, sînt în limba noastră puţine: strîng, strîmt, strîns, strîmb, strung etc. şi băgaţi de seamă că în toate trebuie să fie s şi r  la-nceput (sau ş ori z). Fără r nu se poate. Cu şase consonante n-ar putea exista o silabă, decît compusă din tot cîte doi s, t, şi r, deci un strîrst care s-ar rosti printre dinţii strînşi fără mişcarea buzelor.

Acestea nu sînt curiozităţi ale limbii. Dar iată o curiozitate. Este în limba noastră un cuvînt de trei  silabe - cine îl caută, o să-l afle - sau din şapte litere. Acum, e natural că, dacă tai dintr-acest cuvînt două litere de la sfîrşit, au să-ţi rămîie cinci litere. Şi într-adevăr rămîn cinci. Dar nu acelaşi lucru cu silabele. Dacă tai o silabă de la sfîrşit, în loc să ai două silabe în  urmă, ai patru! Vedeţi că trei minus unu este egal cu doi, e o lege adevărată numai în matematică, în limbă trei minus unul face patru, cîteodată! Ştiţi că în limba noastră sînt cuvinte care se pot ceti întors şi rămîn tot aceleaşi. Mai scurte sînt multe, ca sus, pup, coc, sas, rar etc. Frumoase sînt acelea de două silabe ca potop, cazac, cojoc. Fraza eliptică atîta loc, ocol atîta! se poate ceti şi de-a-ndărătelea, ovreieşte. E curios însă un verb românesc. Acesta se poate ceti şi întors, dar ce ţi-e mirare e că, cetindu-l invers, în loc să ai un verb, ai trei ! Cine are vreme  poate  să-l caute. Şi iarăşi, sînt cuvinte curioase din care poţi tăia pe rind cite o literă, fie de la început, fie de la coadă, şi ce rămîne e alt cuvînt. Aşa d.e. drac. Tai pe d, rămîne rac, apoi ac. Tot aşa plac. D-voastră puteţi să vă căutaţi singuri exemple. Dar băgaţi de seamă: eu ştiu un adjectiv de patru litere, căruia poţi să-i tai litera de la început, ca să ai alt cuvînt. Pîn-aici lucrul e în regulă. Dar ceea ce nu e în regulă este că tăind o literă, în loc să scadă s-adaugă, astfel că se dublează: în loc să ai din patru litere trei, ai opt. Lucrul însă nu e de mirare, căci e bazat pe un chiţibuş gramatical, în special sintactic. Dacă aş scrie corect, ca sintactică, lucrul ar fi cu neputinţă. Fără îndoială, o să vă miraţi ce caută sintactica în scrierea unui singur cuvînt, căci cu scrierea cuvîntelor are de-a face ortografia. Dar, din capul  locului, vă spun că acel cuvînt e scris corect ortografic şi nu e nici o "şmecherie" ortografică în ce vă spun.

Ştiţi apoi că un scriitor bun se fereşte de cacofonii, adică de repetarea aceleiaşi silabe, în  şir, d.e. mama m-a măritat, sau a unui sunet prea ascuţit (d.e. ţ), d.e. ţin în dinţi, ascuţitul cuţit şi ţipă beţi etc., o  frază care parcă e ţiţăit de şoarece. In poezie însă, poetul de multe  ori imitează sunete de-ale naturii, şi atunci îngrămădirea aceleiaşi consonante sau vocale (afară de  ţ) în loc să fie cacofonie e o frumuseţe. Alecsandri zice, despre herghelia din Dan căpitan de  plai, că venea potop rotopitor, îngrămădind trei p, trei t şi cinci o, ca să imiteze  vuietele cailor. Acel to, repetat de trei ori, e sunetul galopului. Şi ca să facă această frumuseţe de sunete, Alecsandri a îndrăznit chiar să creeze un cuvînt: nu e româneşte nici un verb a rotopi, şi nu e vorbă existentă rotopitor. Dar e mai mult decît atîta. Alecsandri zice: "Deodată se  aude un tropot pe pămînt, un tropot de copite, potop rotopitor". Iată în două versuri îngrămădiţi: 10 t şi 8 p.

Dintre cîte cacofonii din repetirea silabei ştiu eu, fie citite, fie căutate de mine, cea mai frumoasă - şi urîţenia e frumoasă! - e: s-a întîlnit cucu cu cucuvaia. Cinci cu la rînd. Asta am cetit-o, era însă aşa: trăiesc acu ca cucu cu cu cuvaia, o frază în care te pierzi rostind-o rar, silabă cu silabă, căci ori pui prea multe silabe, ori prea puţine. Ca glumă, într-o zi, privind un lan cu rapiţă nu prea des răsărită, am zis unui prieten: "Ştii tu ce e româneşte ra ra ra ra ra ra?" Prietenul meu m-a privit cu mirare, văzînd că-i număr pe degete şapte ra şi-l asigur că e o frază cu înţeles ce-i spun dacă ultimul ra îl completez şi zic rapiţă. Eu mă gîndeam la fraza "Rar ar ara rara rapiţă ţăranii dacă..." etc.

Lucrul acesta e o jucărie; dar, oricum, o jucărie frumoasă, căci e curios să poţi face o frază în care să ai şapte ra unul după altul şi jucăria aceasta e potrivită ca ghicitoare. Acum, pentru că trăiesc la oraş, eu nu mă cred mai deştept decît d-voastră care trăiţi poate la sat şi ştiu bine că şi d-voastră puteţi găsi fraze în care s-ar perinda cîte de cinci-şase ori aceeaşi silabă într-o  frază. O cacofonie straşnică, găsită de popor cu scopul şi de-a încurca dibăcia de rostire a vorbitorului, este aceea cu ouăle. Un  străin, care ştie puţintel româneşte, nici bătut n-o poate spune; înşişi românii se încurcă spunînd-o. "Cîte ouă vechi şi cîte nouă; cîte nouă, cîte vouă? Vechi sînt nouă, nouă două: două nouă, vouă nouă, nouă două ouă nouă, vouă nouă ouă vechi." Eu aveam de gînd să vă spun o curiozitate a cacofoniilor acestora. Dar o las pe altă dată căci v-am spus prea multe dintr-un răsuflet şi nu mi-e că obosesc şi eu scriind, dar îmi e că obosiţi d-voastră cetind  şi nu mai luaţi bine seama la ce spui. Şi vreau să vă las şi vreme, ca să găsiţi curiozităţile pe care le-am pomenit mai sus, şi dacă le veţi găsi, să vă dea Dumnezeu sănătate; să v-o dea Dumnezeu, şi dacă nu le veţi găsi. Dar  dacă vă plac lucrurile acestea, atunci să ştiţi că n-aştept să fiu mult rugat. Mie îmi place să le spui şi ştiu destule.

de George Coşbuc

Articol preluat de pe Almanahele Goagăl

Read More

Dilema zilei - De Pasti

 Prima „lemă”: Paştele ortodox cade anul ăsta la 5 săptămâni (35 de zile) după cel catolic, protestant şi reformat, deşi calendarul lunar şi cel solar au doar 29/30 de zile, respectiv 30/31 de zile, iar asta e ceva normal pentru responsabilii religioşi din ambele culte. A doua „lemă”: de Paşti, toată creştinătatea celebrează Învierea Domnului Iisus Christos, dar la date diferite; catolicii, protestanţii şi reformaţii la o dată (anul ăsta pe 31 martie), ortodocşii – 5 săptămâni mai târziu (5 mai), iar ortodocşii pe stil vechi (sârbi, ruşi etc.) – după încă 13/14 zile de la Paştele românilor. Cu toate astea, Iisus învie o singură dată, de Paştele nostru ortodox. Şi atunci, restul ce anume sărbătoresc înainte şi după?

Read More

Vedere de dreapta

 Nu sunt în măsură să dau lecţii despre cum ar trebui să fie structurată o mişcare sau un curent cu adevărat de dreapta, măcar că am avut ca „profesori” oameni de o mare ţinută morală ce au propovăduit dreapta naţională. Cu toate astea, cred că e datoria mea să-mi aştern gândurile şi, poate, cineva o să aibă nevoie de ele.

O mişcare de dreapta trebuie să fie întâi de toate naţională, cu credinţă în Dumnezeu şi să se adreseze omului, individului; el, omul, trebuie să fie în centrul atenţiei. Fireşte, mai sunt şi celelalte componente ale unei structuri de dreapta (economic, social, politic etc.), dar ele vin în atenţie în plan secund în raport cu ideile de bază. Să le luăm pe rând...

Vrem să construim dreapta, dar ne ferim de naţionalul din ea? Nici nu poate fi o greşeală mai mare! Să nu aplecăm urechea la interpretările contemporane ale termenului de „naţionalism”; naţionalist a fost Avram Iancu şi, înaintea lui o întreagă pleiadă de eroi ai neamului, cei care au păstrat vie fiinţa naţională, nu javrele comuniste care folosesc discursuri patriotarde. În ce fel poate fi catalogat ilici, cel cu discursul plin de rumeguş? Naţionalist? Nicidecum! El pune „înainte de orice interesul URSS”! Nici el şi nici acei saltimbanci politici care glăsuiesc pseudo-naţionalist n-au nici o treabă nici cu ţara, nici cu independenţa ei şi nici cu promovarea valorilor naţionale. Aşadar, naţionalismul este acel patriotism onest fără de care dreapta nu poate exista. Sau cum spunea Petre Ţuţea: „dacă murim aici - eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri - nu noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru el”.

De peste 70 de ani asistăm la o luptă de cele mai multe ori surdă şi subterană, dusă de comunişti împotriva Bisericii; nu mă refer aici la Biserica Ortodoxă Română, ci la credinţă. Perfizi şi cinici, bolşevicii n-au desfiinţat Biserica, aşa cum au făcut fraţii lor ideologici, fasciştii şi naţional-socialiştii. Nu, ei au minat-o la vârf pentru că unda de şoc să distrugă fundamentul ei. Apoi, Biserica a rămas o formă fără fond, cu popi interesaţi mai mult să parvină decât să păstorească poporul care în Biserică şi-a găsit cândva refugiul în momente de restrişte. Cu toate astea, credinţa în Dumnezeu şi convingerea că faptele noastre trebuie să-I fie plăcute Lui  trebuie să însoţească orice proiect de dreapta. Politica nu e decât o artă a compromisului, dar şi compromisul trebuie să aibă limitele sale.

Nici un curent de dreapta nu se va putea ridica utilizând manevrele obişnuite ale stângii comuniste. Va trebui să opunem adevărul nostru – minciunii grosolane pe care bolşevicii o promovează în toate mediile. Suntem obligaţi să combatem furtul practicat de ei, profesând cinstea, onoarea şi munca onestă. Trebuie ca românii să reînveţe ce înseamnă să-ţi faci datoria, să nu stai cu mâna întinsă la bugetul de stat şi cum anume trebuie să procedezi pentru că demnitatea să nu-ţi fie ştirbită (nu mă refer aici la păcatul orgoliului sau al trufiei). Asta înseamnă că Mişcarea Populară acum în formare, va trebui să fie acea şcoală care să atragă şi să formeze caractere şi valori. Nu de un partid avem nevoie acum; un partid poate să apară ulterior, dar nu asta este scopul principal al Mişcării. Înainte de orice, Mişcarea trebuie să educe şi să-i facă pe români conştienţi că nu sunt deloc inferiori francezilor sau nemţilor, ba dimpotrivă. Încet-încet, toţi vor înţelege că noua construcţie este deasupra partidelor sau, cel puţin, în afara lor şi tocmai aceasta este marea şansă a Mişcării de a lupta eficient împotriva anarhiei instalate de usl.

Cineva spunea că trebuie să luptăm politic şi că trebuie să avem în vedere obiective politice. Nimic mai neadevărat! Ce obiective politice ar putea avea o structură bazată pe educarea românilor în spiritul dreptei? Desigur, şi aceste ţinte sunt importante, dar ele nu sunt un scop în sine, ci decurg în mod firesc din atingerea obiectivelor principale ale mişcării. Nu vom ajunge nicăieri dacă nu vom face altceva decât să repetăm greşelile celor care au încercat să formeze o dreaptă, dar au eşuat lamentabil. Cauzele? N-au înţeles pe cine să pună în centrul atenţiei şi nici ce anume trebuie să facă pentru a avea suport popular. Organizând mese rotunde, simpozioane şi altele asemenea va fi imposibil să-l facem pe român să înţeleagă că el trebuie să fie în centrul atenţiei, nu un politician sau altul.

Mişcarea Populară trebuie să pornească de jos în sus şi nu invers; dacă toţi vom face acea muncă de popularizare deloc uşoară, printre oameni şi pentru ei, atunci aceştia vor înţelege că nu se naşte un alt partid la fel ca toate celelalte, ci o idee naţională ce-i este destinată. Da, va trebui ca fiecare dintre noi, cu modestie, toleranţă şi respect faţă de omul simplu să-i arătăm că ne pasă, că vrem ca şi lui să-i pese şi că împreună vom face toate acele lucruri ce azi ne lipsesc. Să ne reamintim zilnic un lucru pe care politicienii l-au uitat: românul simplu, românul muncitor, românul cinstit, EL este Poporul Român, nu haita de bandiţi căţăraţi azi la putere.

Read More

Dilema zilei - Tigan - ungur

 Prima "lemă": În toate limbile europene, "ungur" se spune.. "ungur" (hongrois, hungarian, ungherese etc.). Doar în română se spune... "maghiar", de parcă fostul imperiu s-ar fi numit Austro-maghiar. A doua "lemă": în toate limbile europene, ţiganul se numeşte "ţigan" (gypsy, gitane, gitano, zingaro etc.), doar în limba română (ţară care recunoaşte minorităţile naţionale, nu ca Franţa), ţiganului i se spune "român de etnie romă"; adică ţiganul din Spania (şi Spania are mai mulţi ţigani decât România) se numeşte "spaniol de etnie romă"? Fireşte că nu. Ceva nu se potriveşte pe la Parlament şi pe la Academia Română; nu că ar fi vreo mare diferenţă politică între ele.

Read More

„Cântăreaţa cheală”

 Am ales acest titlu pentru că trăim în plin teatru absurd. Presa din România abundă de informaţii, dar multe dintre ele sunt lipsite de orice fundament. Se vorbeşte despre „regele Mihai”, „regina Ana” şi „principesa moştenitoare Margareta”, dar toate acestea sunt titluri de operetă, mai bune pentru un bâlci decât pentru un teatru.

În 30 decembrie 1947, regele Mihai abdica „pentru el şi pentru urmaşi” şi părăsea România, conform înţelegerilor din noiembrie 1947 şi anterior, cu guvernul comunist al lui Petru Groza. Ce nume a purtat acolo, încă nu e limpede, având în vedere că mai multe nume au tot apărut în diverse acte: Mihai Argeşanu (cf. paşaportului cu care a încercat să intre în ţara în 1990), Mihai de România sau Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen. Indiferent care e numele său oficial, ceea ce ştim clar e că nu mai este rege, iar asta o atestă actul de abdicare. În plus, noţiunile de „rege” şi „regat” sunt inseparabile, iar România este republică. Chiar şi DEX defineşte limpede noţiunea de „rege”: „suveran al unui regat”. Aşadar, prin căsătoria sa cu Ana de Bourbon-Parma, aceasta a devenit Ana Argeşanu şi nu „regina Ana”; simandicoasa doamnă n-a fost regină a României nici măcar un moment, dar azi uzurpă titlul purtat anterior de marea Regină a Românilor, Maria. Prin căsătoria cu Mihai, ea nu putea primi titlul de „regină” deoarece soţul nu mai era rege; toţi ceilalţi foşti suverani îşi spun „alteţe regale/imperiale”. Este singurul caz din Europa în care un fost monarh îşi spune „rege” când ţara sa e republică. Prima lor născută, Margareta, poartă pomposul titlu de „principesă moştenitoare”; moştenitoare a ce? A averii pe care Mihai a scos-o din ţară în noiembrie 1947, că altceva n-are ce moşteni. Nu poate moşteni tronul din cauza absenţei lui, dar şi din cauza actului de abdicare semnat de tatăl său.

Pentru ca spectacolul să fie complet, Mihai şi-a construit un univers paralel în care viaţa sa şi a familiei sale se desfăşoară după criterii doar de el ştiute si impuse. Are palatele pe care Tăriceanu i le-a înapoiat în grabă, are croitoraş personal, organizează licitaţii pentru a selecta firmele ce aspiră la statutul de... „furnizor al Casei Regale”, are purtător de cuvânt şi dă „decoraţii”, „ordine” şi „medalii”. În universul lui, legile nu sunt nici cele româneşti şi nici cele europene; legea e el. „Scuipătorile” nu sunt înregistrate nicăieri, nici la Cancelaria Ordinelor şi nici la “Comisia Internaţională Permanentă a Ordinelor Cavalereşti”. Fireşte, la cea din urmă este înregistrat Ordinul „Carol I”, doar că decernarea lui s-a oprit în 1947, fără a fi reluată oficial. Reluarea distribuirii sale în 2007, ca şi conferirea altora este ilegală nu doar conform legislaţiei României, ci şi din punctul de vedere al Comisiei; dreptul de fons honorum, cel care permite unui fost suveran să decoreze, nu se aplică şi regilor care au abdicat (punctul 3 din „Principiile implicate în stabilirea validităţii Ordinelor Cavalereşti”).

România pare a fi ţara cu o penibilă notorietate „regală”. Este republica bananieră europeană în care cine are chef se proclamă rege. Astfel, îl avem pe senilul trădător Mihai şi „curtea sa regală”, dar îi avem şi pe „regele” Cioaba, vărul lui ilici şi pe „împăratul Iulian”, tot al ţiganilor, toţi fiind „regi” fără regate. Fireşte, asta nu îl împiedică pe Cioaba să aibă şi el o „curte regală” şi toate acele „prerogative” ca şi Mihai. Cu toţii au transformat ideea de monarhie într-o mascaradă de prost gust ce nu poate prinde decât la prostimea de gură cască de pe la bâlciurile unde evoluează „femeia cu mustaţa” şi teatrul de păpuşi cu poveşti pentru soldaţi şi servitoare. În spatele „regilor” din România stă frecându-şi mâinile, eterna „cârpa kaghebistă”, ilici şi alături de el - marele său partid comunist, azi denumit usl.

Read More

De unde vin ţiganii? (III)

 Am avut curiozitatea să citesc o... „lucrare” intitulată pompos „Istoria ţiganilor”, scrisă de un anume Petcuţ, un ţigan absolvent de istorie, cum singur se recomandă. Lucrarea are 27 de pagini şi încearcă să argumenteze că ţiganii sunt romi, nu ţigani pentru că... în limba romani nu există cuvântul „ţigan” (aş zice eu „şi multe alte cuvinte”), dar asta nu poate fi un argument. Fireşte, o lucrare atât de „vastă” ar putea măcar să creioneze mănunchiul de fapte care îi conduc pe emitenţi la concluzia că originile ţiganilor se află în India. N-am văzut aşa ceva, dar să le luăm pe rând...

Unul dintre argumentele utilizate de Petcuţ, dar şi de lucrarea care a văzut lumina tiparului sub oblăduirea Fundaţiei Söros este că prima „atestare” a ţiganilor ar fi fost undeva în India, unde un rege local a invitat la curte o populaţie foarte talentată la muzică. Aşa, şi? Doar ţiganii au talent la aşa ceva în toată India şi Persia, amadouă imperiile  fiind conglomerate de populaţii? Scrie acolo că erau romi sau ţigani? Fireşte că nu, iar toată această argumentaţie e doar o speculaţie neinspirată.

Pentru a susţine că originea ţiganilor este în îndepărtata Indie, ar trebui ca măcar acolo să existe nişte dovezi incontestabile; doar n-au plecat toţi… Am înţeles că pe tot drumul până în Europa n-au lăsat nici măcar o urmă, dar în locul de „origine” ceva urme trebuie să găseşti dacă vrei să baţi în cuie teoria. Istoria foloseşte în mod obişnuit două mari categorii de surse: cele scrise şi concluziile săpăturilor arheologice. În ceea ce-i priveşte pe ţigani, arheologia este neputincioasă sau nu are ce descoperi nici în India şi nici pe traseul ipotetic spre Europa.

Cât priveşte sursele documentare, lucrările acceptate citează nişte năzdravanii de documente, unele în care au găsit cuvinte ce par a desemna populaţiile de ţigani, dar refuză cu încăpăţânare să citeze sau să verifice cărţi şi documente aflate în Biblioteca Academiei Regale a Spaniei. Fireşte, izvoarele documentare aflate acolo le-ar da peste cap teoria conform căreia ţiganii au apărut în Europa după anul 1350, pentru că ei erau deja o problemă pentru peninsula Iberică de 150 de ani. Îmi pare neserios să ne imaginăm că vin din India, crează animozităţi în Spania anilor 1100-1200, deci în vestul Europei, pentru ca abia apoi ei să se întoarcă în Est, în Valahia (1387). Aceasta cronologie arată că există o altă logică a migraţiei sau cel puţin un alt izvor al nomadismului decât cel acceptat azi.

Un alt element ignorat este culoarea pielii. Oricât ar fi de dominantă în rândul populaţiilor de ţigani culoarea smeadă şi chiar melano a pielii, să spunem că există şi ţigani cu ochi albaştri şi piele albă şi chiar unii blonzi. Aceasta eterogenie ar putea părea întâmplătoare sau rezultată din combinările ţiganilor cu populaţii nordice, dar nu e deloc aşa; fireşte că au existat şi căsătorii accidentale între ţigani şi femei ce făceau parte din popoarele care îi găzduiau pe ţigani, dar aceste cazuri sunt insignifiante ca număr pentru a putea motiva existenţa a mii de ţigani cu pielea albă şi ochi albaştri. Aceeaşi situaţie o regăsim la berberii nord-africani, ei înşişi purtători ai caracteristicilor mai sus-amintite. Sunt berberi cu piele albă şi ochi albaştri, cu piele smeadă şi ochi căprui, dar şi cu piele neagră sau melano.

„Argumentul” lingvistic iar mi se pare o făcătură. Se susţine că limba romani este una arhaic-indo-europeană şi deci ar justifica teoria originilor indiene ale ţiganilor. Deloc, aş zice eu! Toate limbile europene au ca origine limba primară comună din care a derivat limba persană şi, mai apoi, toate celelalte limbi indo-europene, dar şi nord-africane. Chiar şi berbera, o limbă considerată hamitică şi înrudită apropiat cu limba bască şi cu dialectul napolitan are o origine pierdută în negura timpului, dar în care cuvintele de origine sanscrită încă ocupa un loc important (de ex. Deva, Arad, fota, Bârsa etc.).

Să spunem şi că la Alexandria, Tunis şi Constantine (Algeria) erau în Evul Mediu cele mai mari târguri de sclavi şi astfel vom începe să înţelegem şi sclavia ţiganilor. Ipotetica şi nerealista lor migraţie din India nu a lăsat nici o urmă, însă Africa de Nord de azi are la tot pasul urmele originilor lor. Toate caracteristicile întâlnite la ţiganii europeni, începând cu fizicul, trecând prin obiceiuri şi terminând cu apucăturile – le întâlnim azi în Maghreb; obiceiul de a fura este atestat documentar încă de pe vremea faraonilor, inapetenţa faţă de muncă, minciuna şi înşelătoria, propensiunea faţă de gesturi şi atitudini teatrale, de bâlci, ca şi interesul faţă de hrana de bază lipsită de rafinament – toate sunt proprii şi ţiganilor, dar şi nord-africanilor. Lista punctelor comune e lungă, dar nu e aici locul ei.

Ţiganii au ajuns, prin asimilarea forţată practicată de austro-ungari să constituie o problemă şi pentru naţionaliştii unguri. Utilizând termenul de „maghiar” în locul celui firesc de „ungur” (locuitor al Ungariei), regimurile de la Budapesta – şi după ele, organizaţiile comunist-extremiste şovine de la noi şi de aiurea – au încorporat de-a lungul timpului secui şi ceangăi, dar şi ţigani descendenţi ai celor obligaţi să devină „unguri” în vremea Mariei Tereza şi a lui Franz Iosef sub un singur nume asimilant: maghiari. Acum este aproape imposibil ca ţiganii maghiarizaţi să-şi descopere originile, aşa cum la fel de complicat este şi pentru restul lor. Aparţinători ai unei populaţii aproape complet analfabetă, ţiganii se văd obligaţi să accepte „originile” trasate de alţii şi savant interpretate azi în „laboratoarele” Söros.

Pe aceeasi tema: 

http://munchausentimes.blogspot.com/2013/02/de-unde-vin-tiganii.html

si

http://munchausentimes.blogspot.com/2013/02/de-unde-vin-tiganii-ii.html

Read More