Valahia despre care nu se vorbeşte

O stema a Basarabilor 

 Volcii sau volcae sunt un grup de popoare menţionate pentru prima dată în anul 69 i.Ch. de Cicero, în discursul său Pro Fonteio. Titus Livius, de asemenea, îi menționează în lucrarea sa Ab Urbe Condita în legătură cu Hannibal care-i întâlneşte în 218 î.Ch. pe ambele părți ale Rhône-ului. Apoi, Iulius Cezar, citându-l pe Eratostene, îi localizează pe volcii tectosagi în pădurea hercyniană ceea ce îl face să presupună că vin din regiunea Narbonne din Galia. Presupunerea s-a dovedit eronată, deoarece este mult mai probabil ca sudul Germaniei sa fie patria volcilor și unde, de altfel, germanii i-au şi întâlnit pentru prima dată. Schimburile importante dintre germani și volci ar fi dus la un împrumut lexical: cuvântul germanic wahl care desemnează oamenii de limbă celtică și prin extensie, de limbă romanică ar veni de la numele acestui popor.

Unii istorici susțin că volcii și tectosagii (numiţi separat de Cezar) au fost inițial triburi distincte. Ei ar fi alcătuit unul dintre noile grupuri etnice formate în timpul expansiunii militare celtice din sec. III î.Hr. pornind de la diverse grupuri migratoare situate în afara sistemului tribal.

Atunci când scriitorii antici plasau sosirea în Cispadana (Italia) a boii-lor transalpini în sec. V î.Ch., partea defrişată și cultivată din pădurea hercyniană (corespunzând aproximativ Boemiei actuale) pare să fi fost golită de foștii săi locuitori. (În limba germană, termenul de boier sau boer în olandeză are sensul de “țăran” sau “agricultor”. Numele Boemiei vine de la boio și proto-germanicul haimaz - "acasă" și ar însemna, prin urmare, "casa boii-lor”). S-au stabilit acolo în principal grupurile din platoul elvețian. O nouă entitate etnică s-a format treptat în Boemia și Moravia, fapt care poate fi atribuit volcilor tectosagi. În 278 î.Ch., un grup de celți desprins din ramura principală au trecut în Balcani și, sub două căpetenii, Leonnorius și Lutarius, au ajuns în Asia Mică (277 î.Hr.), înfiinţând un stat celtic care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Galatia (de la care pare a proveni şi numele oraşului Galaţi de azi). O altă ramură, în jurul anilor 270/260 i.Ch. în Narbonne, Galia, atras de mercenariatul în serviciul cartaginezilor și romanilor, s-au împărţit în două, o parte volcii tectosagi cu capitala la Tolosa (Toulouse), iar ceilalţi, volcii arecomici în regiunea Nemausus (Nîmes) cu râul Hérault ca graniță între cele două triburi.

Etimologia volcae nu este stabilită cu certitudine. Pierre-Yves Lambert oferă câteva ipoteze: ori echivalentul germanicului folkam (folk în engleză şi Volk în germană), însemnând "triburi" sau „popoare”, ori echivalentul grec λύκος "lup", ori o formă derivată din numele de "Falcon", care ar avea la origine galicul gwalch - "șoim".

Istoricii considera “Romania populară” (nu România) o comunitate latină rămasă fără acoperire politică după retragerea legiunilor romane din faţa germanilor. Comunităţi latinofone au fost multe de la Marea Nordului (Insula Walcheren în Țările de Jos) și Marea Neagră („ţările valahe" romanofone), trecând prin Ardeni ("wallonii"), Vosgi și Alsacia ("welche") și Jura elvețiană („Welsches”), Alpii Bavarezi („Walchenthal”, „Walchengau”, „Walchensee”), Carpați ("Valahia moravă” în Moravia cehă şi „Vlachfölds” în Ungaria), munții Dinarici („Romania Planina”, „Vlašina”, „Vlašic” în Bosnia, „Stari Vlah” în Serbia) și Munții Balcani („Vlahina”, „Vlashina”, „Vlachoklissoura”), dar şi Vlașca, Vlăsia, Vlăhița etc. Locuitorii acestor Valahii se numesc ei înșiși români, romanşi, ladini, friulani, istriani, dinari, armâni, aromâni, cipani, grămușteni, fărșeroți, rămăni, rumâni. Aromâni şi rumâni au înlocuit numele anterioare de vlahi, termen devenit arhaic.

„Valahiile” sunt menționate în sursele vechi astfel:

• Valahia Albă - în Moesia secolului al șaptelea;

• Valahia Neagră sau Morlahia (Mavro-vlahi) - în Dalmația, în sec. VIII;

• Valahia Mare („Megali Valacheia”) în Macedonia și Thessalia secolului al nouălea;

• Regnum Bulgarorum et Valachorum ("Regatul bulgarilor și vlahilor" numit şi "al doilea regat bulgar" de către istoricii moderni) în sudul României și actuala Bulgarie – sec. XII-XIII;

• Principatul Transilvaniei sau „Valahia interioară”, în sec. XII;

• Principatul Țării Românești sau „Ugro-Valahia”, în sec. XIV;

• Principatul Moldovei sau "Bogdano-Valahia" din secolul XIV, care a fuzionat cu principatul Țării Românești, pentru a forma Principatele Române în 1859.

Cuvântul walach provine de la germanicul wahl care înseamnă "vorbitor de limba celtică sau latină” și care vine de la numele tribului celtic al volcilor. Walach înseamnă, de asemenea, celții: Welsh-ii anglo-saxonilor şi Walhs-ii francilor. “W” german oferă un “G” dur în limba franceză: „welsh” “a dat” „gali” (Țara Galilor) şi „walh” – Galia. Patronimul de origine flamandă De Gaulle înseamnă „non-germanic” (potrivit R. Rohlfs). Acest cuvânt a dat, de asemenea, cuvintele „Wallon” şi „Walonia”, unde regiunea (Valonia) a fost unul dintre teritoriile de frontieră între celți și germani.

Istoria termenului de valah începe cu cuvântul gotic „wahl” care în limbile germanice mai înseamnă şi "non-germanic". „Wahl” însuşi are același substrat lexical ca şi volcii, nume folosit pentru a desemna două populații diferite ale antichității: celţii în Galia şi italicii în Latium. Din „wahl” derivă Wales, Walcheren, Walchen, Welschen, Walachen în germană, vlachs sau wallachians în engleză, oláhok sau vlachok în maghiară, vlahoi în greaca modernă, ​​ și iflaklar în turcă.

Prima formă scrisă a acestui cuvânt a fost în scrierile istoricului bizantin Kedrenos la mijlocul secolului al XI-lea. În Evul Mediu cuvântul ia forme diferite în limbi occidentale: velaci sau valacchi (italiană), valaques (franceză), velascos (spaniolă), dar şi în variante grecești (moshovlahoi, koutsovlahoi sau mavrovlahoi sau „morlaci”, tsintsaroi etc.).

Termenul de valah este la origine un exonim. Îl regăsim, de asemenea, în literatura de specialitate etnografică și lingvistică, desemnându-i pe aromâni, istrieni, istro-romani, istro-români, megleno-romani, megleno-români sau megleniotes. Au existat evoluții începând cu secolul XX:

•  Majoritatea aromânilor din Grecia utilizează în limba greacă, mai curând Βλάχοι ("Vlachoi" vlahi), decât Αρμάνοι („Armanoi”- Aromâni) şi sunt susținători ai apartenenței la „comunitatea națională elenistică” (Ελληνικη εθνικη κοινονια); o minoritate filoromână sau filo-latină, dar, de asemenea, anti-greacă, îşi atribuie alte identități, fie ca armânji („aromâni”) sau ca makedorromânji („macedoromâni”), derivate din porecla dată de obicei aromânilor din România. Cei mai extremişti dintre aceştia se reclamă ca fiind coborâtori direcţi din macedonenii antici;

•  o minoritate română trăieşte în Serbia în Timočka Krajina (Valea Timocului). Deși ei vorbesc un dialect al limbii române, aceştia îşi zic în principal vlahi. În recensămintele din fosta Iugoslavie, aromânii din Macedonia și românii din Serbia sunt clasificaţi ca vlahi;

•  megleno-românii sunt singurul grup care a folosit doar termenul de valah (vlaşi) pentru a se  auto-desemna.

sursa: Wikipedia şi bibliografia indicată acolo

Read More

Fructele minciunii şi ale imposturii

 Ca să zic aşa, concluzia privitoare la aderarea României la spaţiul Schengen a fost clară şi exprimată diplomatic: „vom aborda această problemă până la sfârşitul anului 2013, cu scopul de a examina calea de urmat, pe baza unei abordări în două etape”. Asta înseamnă aşa: ori vă băgaţi minţile-n cap repede şi reveniţi la lupta împotriva corupţiei şi respectaţi instituţiile statului de drept, ori aderarea la Schengen se va amâna sine die. Sunt convins că madam Temnicereasa s-a bucurat enorm (de Stroe n-am ce să zic, că la Consiliu a fost piesă de muzeu), dar bucuria îi va fi scurtă.

 Anul trecut, când „d-rul Schengele” Ponta (mi-a plăcut enorm cum l-a botezat Kamikaze) mergea hoţeşte la Consiliul European minţind că l-a mandatat Preşedintele Băsescu, presa de la noi s-a împărţit în două: antenele şi restul presei; unii continuau minciuna prim-ministeriala, ceilalţi, unii mai timid, alţii mai apăsat – au condamnat acest comportament complet anormal. Dacă presa noastră a fost împărţită, cea străină – nu, iar politicienii europeni au fost şi ei, indiferent de grupul din care fac parte, de aceeaşi parte a „baricadei” şi au calificat ca inacceptabilă minciuna ca politică europeană. Barroso chiar i-a dat plagiatorului o listă de cerinţe pe care acesta s-a angajat să le transforme în realităţi. Din cele 11 puncte, guvernul prim-plagiatorului a realizat... zero!, dar manipularea ordinară şi-a văzut de treaba ei, însoţită îndeaproape de deversările de lături ale antenei3.

Seria de minciuni n-a contenit nici până azi, în schimb atentatele la libertatea Justiţiei s-au îndesit. „Pe sticlă”, aceiaşi păduchi au dus şi duc aceeaşi campanie cretinoidă, maladivă, anti-europeană şi naţional-socialistă. Conform lor, vina pentru situaţia economică şi politică o poartă... Base şi PDL, deşi Preşedintele, chiar să vrea n-ar putea influenţa, iar PDL încă nu există. Nici o vorbă despre infracţiunile comise de către parlament şi guvern din mai şi până în decembrie anul trecut. Chiar dacă ei tac mâlc, oficialii europeni ştiu clar cum stau lucrurile la Bucureşti şi n-au de gând să pună în pericol fragila construcţie europeană doar pentru că în România puterea e deţinută de nişte demenţi fanatici, de nişte obsedaţi corupţi şi însetaţi de dictatură.

Mesajul transmis printre rânduri de către Consiliul JAI e încărcat de semnificaţii, unele cu bătaie lungă. Aşadar, dacă puterea roşie de la Bucureşti va continua atacurile cu intenţia vădită de a-şi subordona Justiţia şi dacă aceeaşi Putere va elabora o Constituţie golăneasca, în folos propriu, atunci „până la sfârşitul anului”... nu se va întâmpla nimic, cum nimic nu se va decide nici în anii următori, referitor la aderarea României la Schengen. Fireşte, impostorii căţăraţi la putere vor debita o lungă serie de inepţii, minciuni şi fantasmagorii, dar ele nu ţin loc de realitate, aşa cum se obişnuiseră să creeze în timpul guvernării Boc, când premierul de atunci îşi sacrifica viitorul politic pentru ca ţara să iasă la liman, iar leprele se duceau în Parlamentul European pentru a cere... sancţionarea României!

Planurile bandei de infractori sunt destul de străvezii, deşi doar unul dintre ele va fi pus în practică; deocamdată nici ei nu ştiu care, pentru că încă n-au pus complet mâna pe Justiţie. În funcţie de „realizările” lor, vor putea alege formula potrivită. Altfel spus, ori fac o Constituţie pentru Căcărău şi compania, ori fac una care să transforme ţara într-un regat obedient lor.

Varianta de „republică parlamentară” e una dintre opţiuni, gândindu-se că ei vor avea majoritatea, dar au mai socotit ei o dată aşa, când cu mandatul de 5 ani pentru Bombonel şi a ieşit.. „marinerul”, aşa că nu se anunţă o formulă sigură. În mod cert, nu vor lăsa la dispoziţia „prostimii” să le impună un preşedinte.

Varianta monarhistă, deja în plină construcţie (PNŢ-CD cere această formă de guvernământ, diverse site-uri apărute în februarie 2013 – la fel etc.) are un imens dezavantaj: bătrânul trădător (de două ori trădător) e aproape să-şi încheie socotelile cu lumea asta, iar Mărguţa lui, cu toată învestitura simbolică drept urmaşă a tatălui său îi va fi imposibil să beneficieze de aceeaşi popularitate; nu că Urechiatul ar fi cu adevărat popular, dar pentru asta a plătit turnătorul Felix.

Indiferent ce plan vor încerca să pună în practică pentru a transforma ţara într-o moşie personală, un lucru e cert: politicienii europeni le-au pus pe frunte eticheta potrivită, iar o colaborare a lor cu aceste jivine care conduc ţara spre prăpastie, este exclusă. Vor sta deoparte şi vor aştepta ca Bucureştiul ori să-şi revină şi să înceapă să guverneze, ori vor scoate ţara noastră de pe harta UE. Fireşte, asta vor şi uslaşii, dar întrebare e „ce facem apoi?”. Rusia are probleme suficient de serioase ca să nu fie capabilă să-i ajute pe colaboraţioniştii lor români, iar fondurile externe se vor opri. În condiţiile în care lor le e imposibil să guverneze şi să managerieze problemele actuale, este de neimaginat ce vor face când fondurile europene se vor fi oprit. 

Read More

Românii între Schengen şi Moscova

 Una dintre caracteristicile noastre, ca popor, este lipsa aproape completă de solidaritate. Ea izvorăşte dintr-o pronunţată individualitate, dar şi dintr-o nepotrivită delăsare. Cum spunea Iorga, fiecare român se simte şef la el acasă şi tinde să exteriorizeze această atitudine, din care cauză corpul social apare ca o turmă. Nici un popor european n-a răbdat, aşa cum au făcut-o românii, asuprirea şi dominaţia străină. Ungurii au avut  revoluţia lor anti-sovietică (1956), cehii au avut „Primăvara de la Praga”, polonezii – „Solidarnost”, românii... nimic! Celelalte ţări foste socialiste au avut regimuri comuniste, dar unele „de catifea” comparativ cu regimurile asasine de la noi. Nici un popor european ocupat de ruşi nu a dat atâtea victime ca românii. Unii au luptat cu arma-n mână şi s-au sacrificat pentru patrie, alţii au fost asasinaţi mârşav sau au făcut ani grei de muncă silnică, după modelul rusesc. Sute de mii de români au plătit cu viaţa, zeci de mii de familii au fost distruse, dar solidaritatea n-au învăţat-o.

Marcaţi de un soi de fatalism, românii au acceptat şi ororile anilor '50, dar şi dictatura ceauşistă. Au stat la cozi uriaşe pentru a „beneficia” de oase de vită complet dezgolite de carne, au tremurat de frig pentru un pachet de „unt” de proastă calitate dat cu raţia, dar nu s-au revoltat, nu s-au ridicat împotriva orânduirii comuniste. Paradoxal, cei care în 22 decembrie 1989 au făcut-o totuşi, au fost „acompaniaţi” de injuriile pensionarilor care stăteau la cozi: „derbedeilor!”... Cu toată revolta din decembrie '89, în România n-a fost nici o revoluţie. Câteva sute de disperaţi au ieşit în stradă dispuşi să plătească pentru curajul lor, dar să încerce să pună capăt unei dictaturi comuniste mult prea îndelungate. Peste revolta lor s-a suprapus repede lovitura de stat, aşa că nu ne putem mândri îndeajuns cu „revoluţia” noastră. Nu, nu am fost şi nici nu văd să fim vreodată că ungurii, că polonezii sau cehii, nu mai zic ca popoarele din lumea liberă.

În 1990, după ce noii bolşevici au pus mâna pe putere, o mână de „golani” au luat poziţie faţă de regimul ce îşi pregătea instalarea „legal”. Ei au născut fenomenul „Piaţa Universităţii”, cel care a fost scânteia de anti-comunism a românilor, poate singura Revoluţie pe care ei au dat-o. Invazia triburilor barbare „minereşti” au înăbuşit în sânge aspiraţiile românilor pentru libertate şi democraţie. Bâtele şi odgoanele aplicate pe spinări de studenţi şi nu doar, au plantat pe spinările românilor câte o piele de iepure, cum spunea regretatul Petre Ţuţea. După pulverizarea cumplită a Pieţei Universităţii, lipsa de solidaritate a românilor s-a accentuat cu fiecare an. Românii reintraseră în epoca fatalismului care aproape îi obliga să accepte regimul bolsevizant.

După o perioadă lungă de dezastru economic şi de „democraţie originală”, românii au cunoscut revirimentul economic, dar şi democraţia adevărată; păcat că nu le-a plăcut, păcat că n-au ştiut la ce e bună... S-au lăsat momiţi cu o pungă de zahăr şi un litru de ulei, şi i-au adus la putere pe aceiaşi derbedei care în trecut le-au făcut viaţa amară. Au uitat românii, au uitat nepermis de repede vremurile când comuniştii (pe atunci se recunoşteau ca atare, iar un oarecare Ponta arbora bereta de Che Guevara şi obişnuitul său zâmbet tâmp) jefuiau ţara, iar ei răbdau de foame. Profesorii au uitat că aveau cel mai mic salariu dintre bugetari, medicii – că erau umiliţi după ani de şcoală şi specializări, pensionarii – că nu-şi puteau duce zilele decât dacă se asociau pentru a locui, într-un apartament, trei persoane fără vreo legătură între ele; doar colegi de suferinţă.

I-au readus la putere, deşi „colţii” şi-i arătaseră încă de anul trecut, iar declaraţiile lor rusofile au fost fără echivoc. Acum, iată, derbedeii neo-nazişti (că nu pot să le spun „comunişti”, deşi de fapt e acelaşi lucru) complotează în cel mai evident mod la scoaterea ţării din Uniunea Europeană. N-au curajul s-o facă ei înşişi, aşa că se limitează în a-i manipula ordinar pe românii cărora le-au oferit creşteri de taxe, concedieri şi o declarată scădere a nivelului de trai. Episodul Schengen, cu scandalul uluitoarelor declaraţii guvernamentale este, cred eu, unul regizat. Derbedeii ar fi putut pune şi miniştri mai puţin corupţi sau chiar unii încă necorupţi, dar asta nu le-ar fi folosit. Astfel că l-au plantat pe Fenechiu în scaunul de ministru, ştiind foarte clar că aceasta numire va împiedica intrarea României în spaţiul Schengen. Dar de ce să facă asta? De ce să nu dorească aderarea ţării? Să ne uităm în jur... După „câştigarea” alegerilor de către derbedeii roşii de la Bucureşti, la Sofia şi Chişinău au început „manifestaţiile”, după acelaşi scenariu ca la noi în ianuarie 2012. Guvernele pro-occidentale de acolo au demisionat, locul lor fiind luat de cele rusofile, socialiste. Din câte se vede, spaţiul româno-moldo-bulgar devine unul cu aspiraţii clare de aderare la... CSI. Pentru ţările respective, Europa devine, pe zi ce trece, un obiectiv tot mai îndepărtat, ceva similar „venirii” americanilor în anii '50; aşteptat, dar niciodată realizat.

În aceste condiţii, românii au încă o şansă istorică: să demonstreze că pot să fie solidari, că au curaj să iasă în stradă şi să-şi exprime cu voce tare opţiunea pro-occidentală, să ceară actualilor guvernanţi rusofili să plece şi să-şi ia soarta în propriile mâini. Ştiu, nu avem partide de opoziţie suficient de bine reprezentate în Parlament, dar asta nu e o problemă; nici nu avem un parlament, ci un soi de „marea adunare naţională”, mai fascizată şi mai populată cu infractori decât cea de pe vremea lui Ceauşescu. Nu mai e timp de stat pe gânduri... Când toate cele trei ţări vor avea conducerile rusofile adânc înfipte, va fi imposibil ca o acţiune populară să-i mai clintească. Apoi va urma o foarte lungă perioadă de prăbuşire economică şi o depărtare tot mai pronunţată de lumea liberă şi democratică. E vremea să alegem, e timpul să ne decidem încotro vrem s-o apucăm: spre normalitatea occidentală sau spre prăpastia moscovită. Şi asta nu mâine, ci ieri de s-ar putea.

Read More

Alegeri anticipate!

 Anul trecut am avut ocazia să demonstrăm că am înţeles lecţia trecutului. Am ratat-o... Când trebuia să ieşim în stradă şi să ne sprijinim statul de drept, noi am ales să stăm în faţa televizorului.  Apoi am ales prost de două ori, în alegerile locale şi apoi în cele parlamentare (nu luăm în discuţie fraudele uriaşe pentru că n-are rost). Lăsând deoparte indiferenţa, noi, românii avem un soi de „boierie” care  ne împiedică să acţionăm. Puciştii au scos oameni plătiţi în stradă, noi n-am putut ieşi; nici pentru a le arăta că suntem mai mulţi - în ianuarie, nici  ca să sancţionăm fărădelegile comise de ei şi care au revoltat toată Europa; şi pe noi ne-au revoltat, dar am rămas revoltaţi şi atât.

Nicolae Steinhardt spunea aşa: „Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect. A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici”. 

Pornind de la concluziile sale, soluţiile nu sunt multe... Am lăsat o mână de derbedei, hoţi şi trădători să decidă în numele unui popor întreg deoarece acţionau sub acoperirea Constituţiei pe care au violat-o neîncetat şi a legii pe care mereu au încălcat-o. S-au angajat să respecte independenţa Justiţiei, iar ei tocmai asta n-au făcut. De fiecare dată am fost indiferenţi sau ne-am limitat la acţiuni simbolice, petiţii etc. Acum însă, “pendula’’ naţională a bătut al 12-lea ceas: aderarea la Schengen, cea pe care infractorii practic o resping, este doar preambulul scoaterii ţării din UE. E şi normal să o respingă, atât timp cât ea e strâns legată de combaterea corupţiei, iar ei, cu toţii sunt corupţi până în măduva oaselor. La fel de normal este să-şi dorească ieşirea României din Europa, din moment ce ei sunt atât de legaţi de Rusia.

Dacă planul le va reuşi (dar asta depinde doar de noi), lovitura va fi dublă: întâi că România nu va mai fi supusă controlului european şi ei vor putea să o exploateze cum vor, iar apoi – aderarea Moldovei la UE va fi definitiv împiedicată. S-ar reface astfel, fie şi parţial, fostul spaţiu sovietic din care „Stalin şi poporul rus/ fericire ne-a adus”; câtă „fericire” nu mai e nevoie să spun. Spunând toate astea anul trecut, părea că sunt fantezii sau temeri nejustificate, dar iată, azi, nu doar presa de la noi vorbeşte despre asta, ci şi presa internaţională. Tragic sau nu, asta vom vedea, ceea ce anul trecut părea imaginar, acum, iată, e aproape o certitudine. Dacă vom aştepta ca intenţiile lor să se concretizeze, apoi va fi inutilă orice acţiune, imposibilă orice schimbare.

Trădătorii se aşteaptă ca timp de 4 ani nimeni să nu-i clintească de la putere pentru că, nu-aşa?, au luat-o prin alegeri „libere”; despre fraudele uriaşe de la alegerile locale şi de la cele parlamentare nu se spune o vorbă, nimeni nu-şi pune problema cum se poate ca la referendum să înregistreze 43%, iar la alegerile parlamentare, după luni de guvernare catastrofală, să obţină 65-70% din opţiuni. Să urmăm sfaturile lui N. Steinhardt şi să le oferim „principiul armelor egale”: credem în democraţie, respectăm statul de drept, dar este imperios necesar să ieşim în stradă, să cerem abandonarea puterii şi organizarea de alegeri parlamentare anticipate, cu respectarea rezultatelor referendumului din 2009. E şansa noastră de a rămâne un popor european şi de a construi un viitor modern pentru noi şi pentru copiii noştri.

Dacă vom ignora o dată în plus pericolul ce se poate vedea acum şi cu ochiul liber, ne vom merita soarta. O experienţă deja a fost făcută când unii au decis să dea puterea unor golani odioşi; iată că acum ne apropiem cu paşi repezi de un sfârşit pe care nimeni nu l-a dorit, pe care unii doar l-au imaginat, dar nu la dimensiunea care se profilează. Vreau alegeri generale anticipate!

Read More

„Adieu, Bruxelles!” – „здравствуйте, Mockba”

foto: karikaturapolitica.wordpress.com 

 Contrar opiniei generale, Ceauşescu n-a fost comunist, cel puţin nu în ultima perioadă a „domniei” sale. În anii '70, Ceauşescu era popular şi bine primit de toate guvernele din lumea liberă. Se distanţase de Moscova şi părea un comunist modern, ceva asemănător lui Tito. Cum economia comunistă este sortită eşecului, tot aşa s-a întâmplat şi cu economia României comuniste. Când a simţit că pierde „pariul” pe acest plan, ca un dictator autentic, Ceauşescu a luat socialismul, l-a asezonat cu elemente naţionaliste şi l-a retuşat cu un dezechilibru psihic evident şi a obţinut noua doctrină de partid: naţional-socialismul românesc. Nu lipsea nimic din ceea ce putea aminti de Hitler şi de NSDAP: lozincile mobilizatoare în sprijinul „marilor proiecte naţionale”, „sacrificiul” pentru „cauza socialismului” sau mizeria cozilor la alimente date pe bonuri şi cu raţia.

Şi a venit şi decembrie 1989, luna când oricum era planificată lovitura de stat. Ceauşescu a fost asasinat după un simulacru penibil de proces, iar puterea a fost luată de „cârpa kaghebistă”, ilici. N-o să trec în revistă toate fărădelegile comise de el împreună cu acoliţii săi timp de 14 ani şi nici n-o să înşir flagrantele încălcări ale legilor ce n-au scăpat Europei democratice. O să spun doar că a luat de la Ceauşescu anumite elemente de naţionalism, le-a grefat pe un bolşevism preexistent şi a „născut” un partid „nou”, cu o nouă alcătuire şi cu o ideologie imprecisă; era comunistă şi parcă nu era, dar dacă nu era comunistă, atunci ce fel de ideologie să fi fost? A fost botezată „social-democrată” doar după unificarea prin absorbţie a Partidului Social Democrat al lui Sergiu Cunescu, cel care s-ar fi vrut continuatorul partidului cu acelaşi nume din perioada interbelică. Cum nu de prea multă social-democraţie sufereau cei care dăduseră lovitura de stat în decembrie 1989, aspectele legate de ideologie şi doctrină au fost rapid eludate; mai apăreau accidental în discursuri rostite în „cheia” „limbii de lemn” şi atât.

Ca să nu ne pierdem în aduceri aminte, zic să revenim la trecutul apropiat şi la prezent. De doi ani încoace, liderii usl au înţeles că în România, cartea „comunismului” n-are viitor; intrarea ţării în UE a făcut imposibilă revenirea la economia comunistă a lui Ceauşescu. De unde să dai de lucru tuturor, de unde să le dai salarii şi pe ce resurse să te bazezi? Promisiunile le puteau face, fără jenă, ştiind clar că nu şi le vor ţine, dar nici să sfideze electoratul cu speranţa că vor reveni la comunism, egalitate etc. Aşa s-au decis să joace cartea… „anti-comunismului”. În fond, aşa nu erau obligaţi să-şi ascundă averile uriaşe furate de la buget, pentru că, nu-i aşa?, să ai bani nu e o ruşine... Pe de altă parte, „anti-comunismul” de stânga(!) le dădea posibilitatea să jongleze cu toate noţiunile politice posibile. Ponta a lepădat bereta asasinului Che Guevara, ilici a ieşit mai puţin la declaraţii, astfel că au fost create toate condiţiile pentru un anti-comunism de faţadă care să ascundă fascismul de azi.

Treptat, discursurile s-au împănat cu accente tot mai dese de „naţionalism”, liderul pnl ajungând să aibă chiar atitudini şi grimase ce-l aminteau pe Hitler. Presa a semnalat asemănarea frapantă, unii au râs, dar „Il Duce di Căcărău” nu s-a limitat la atât... Diverşi membri usl au început să aibă chiar poziţii antisemite; faptul e penal în legislaţia românească, dar legea e pentru căţei, nu pentru dulăii de la guvernare. Discursurile patriotarde s-au înteţit, dar nimeni nu a băgat de seamă prea bine; câteva glume, câteva spirite ofensate, însă totul a rămas cum ştiam, fără urmări.

Şi iată că ne apropiem de problema fierbinte: aderarea României la spaţiul Schengen. Raportul MCV a fost mai mult decât limpede, iar Preşedintele Băsescu a atras în câteva rânduri atenţia asupra lui arătând că şansele de aderare ale României sunt infime, atât timp cât guvernul nu încearcă să rezolve măcar o parte din problemele ridicate de Raport. Evident, asta o ştiau şi liderii usl, doar că declarativ au făcut pe proştii, nu că în realitate n-ar fi. Toată acţiunea lor a fost una premeditată, ştiind clar că fără a scăpa de penalul Fenechiu, România n-are nici o şansă de aderare. Plagiatorul Europei a încercat să ia pulsul la Paris, cu „prietenul” Hollande „cu care are o relaţie veche şi personală”. Nu ştim ce i-a spus în realitate Preşedintele Franţei, dar Mickey Mouse-ul guvernului a revenit în ţară cu „temele” făcute; nu făcute de Hollande la Pariş, ci de Moscova, la Bucureşti.

Declaraţiile uluitoare referitoare la Schengen n-au apărut din senin. Ele au fost „prefaţate” de unele discursuri anti-europene ale parlamentarilor usl şi chiar de o declaraţie net anti-americană a unui ţâşti-bâşti usl-ist. Abia apoi a venit analfabetul Corlăţean să spună ceea ce şi Ceauşescu spusese: „cine ne vrea, bine, cine nu – să fie sănătoşi, că nici noi pe ei”. Este momentul radicalizării în sens naţional-socialist al discursurilor liderilor usl. Pe bună dreptate şi vrând să minimalizeze uriaşa imbecilitate a lui Corlăţean, Băsescu a luat declaraţia ca pe un punct de vedere personal, o inabilitate sau o idioţenie deloc greu de întâlnit la ministrul de Externe. Dar iată că Titus Corlăţean nu era decât un purtător de cuvânt al partidului, un „antemergător” al liderilor. Cei doi păcălici de partid şi de stat s-au luat la întrecere în a face declaraţii sforăitoare naţionalist-socialiste şi, practic, ei au provocat şi sfidat şi Franţa, dar şi Germania şi Olanda. Gestul este unul fără precedent în ultimii 20 de ani în Europa şi dovedeşte fără dubiu că este unul bine studiat şi a cărui pregătire s-a făcut cu multă răbdare.

Şi cui foloseşte „manuşa” aruncată Germaniei şi Franţei? României în nici un caz. Din ceea ce se vede azi şi din contactele permanente pe care usl le are cu diverse servicii ruseşti, pare limpede că obiectivul neo-naziştilor români este scoaterea ţării din UE şi integrarea ei în CSI. Nici nu e greu să o facă... Au promis locuri de muncă, dar trebuie să concedieze, iar de asta se face „vinovată”... UE(!); vor măriri de salarii şi scăderi de preţuri, dar UE „nu ne lasă” etc. Aşa vor pregăti „terenul” pentru ca la un previzibil referendum populaţia să voteze în majoritate pentru ieşirea României din UE. Până atunci vor avea ei grijă să „ajusteze” Constituţia în aşa fel încât rezultatul referendumului să fie zdrobitor în favoarea lor. Ce va urma după aşa ceva? Nimic... Un „nimic” de încă 50 de ani.

Read More

„Sărăcia” fostului rege Mihai

 Observ cu neplăcere că un partid ce se considera de dreapta, azi face demersuri dragi pnl-ului. Mă refer aici la PNŢ-CD. Pe site-urile partidului sunt tot mai dese cererile de schimbare a formei de guvernământ, prezentând cu aceeaşi ocazie şi „avantajele” pe care monarhia le poate aduce ţării. N-ar trebui să fie de mirare campania, atât timp cât Pavelescu, cel care negociază cu pnl azi, cândva era un apropiat al lui Cozmin Guşe. Dacă mai adăugăm campaniei „străjerii” lui Carol al II-lea şi militarizarea lor, coroborat cu tendinţele tot mai evident fasciste ale puterii roşii – avem gata „monarhia naţional-socialistă” de orientare rusofilă. Dacă promotorii inconştienţi ar avea habar ce anume promovează, poate că s-ar potoli, dar se pare că e mai importantă comanda de la „centru”, unde „centrul” poate fi la Bucureşti sau la Moscova. Să urmărim un episod din „măreţele fapte de arme” ale lui Mihai cel „sărac”.

Că fostul rege Mihai a scos din ţară tablouri de o inestimabilă valoare şi că a valorificat o parte a lor, nu mai e de demonstrat pentru că notorietatea realităţii e dată de prezenţa în instanţe a faptelor. În plus, cartea lui Jacques Vergotti pune punct speculaţiilor şi minciunilor conform cărora Mihai a plecat cu mâna în buzunar, iar abdicarea ar fi fost forţată.

Sa vedem mai jos lista tablourilor scoase din ţară în noiembrie 1947 (cu o lună înaintea abdicării) de către, pe atunci, regele Mihai cu acceptul lui Petru Groza şi a guvernului său (dupa cum reiese şi din marturiile lui Jacques Vergotti - cf. Depoziţia legală a lui Jacques Vergotti ca martor în acţiunea civilă întreprinsă de R.S. România împotriva Kimbell Art Foundation privitoare la 2 picturi de El Greco, 1985 (Hoover Institution, Register of the Jacques M. Vergotti Papers, 1948-1991, Biographical file, 1985, box 1, folder 1, dar si din cartea "Fără drept de înapoiere în ţara", editata în anul 2000 de editura Albatros) - Prefect al Palatului până în ianuarie 1948, însarcinat cu organizarea transportului special).

Dintre toate, "San Sebastian" şi "Călugărul Bosio" de El Greco se ştie că au fost vândute la o licitaţie în SUA pentru suma totală de 33 milioane de dolari în 1975, ceea ce a dus la o anchetă americană declanşată de plângerea Statului Român, cel care deţine titlurile de proprietate ale tablourilor. Prima figurează într-o colecţie privată din Franţa, iar cea de-a doua la Kimbell Art Museum, în Fort Worth, Statele Unite ale Americii. Un al treilea tablou, intitulat "Concerto" şi pictat de artistul italian Tintoretto, se găseşte în Colecţia Labadini din Milano şi un al patrulea tablou, "Madonna" de Francia a fost donat Muzeului de Artă al României de către un ginere al fostului rege care a declarat că l-a primit de la socrul său. Din 1975, statul român a sistat şi reluat procesul civil de câteva ori, chiar şi dupa 1990, dar nu ştiu care este azi rezultatul,  dacă există o decizie clară a instanţei. Decizia instanţei este lipsită de relevanţă acum, dar prezenţa cazului pe rolul tribunalului atestă clar că tablourile au fost scoase din ţară şi vândute pe bani grei. Astfel, teoria „sărăciei” lui Mihai pică şi se deschide calea către demistificarea poveştilor legate de trădările de la 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947.

1. Madona şi pruncul de Francesco Raibolini, zis Francia (1450-1517), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 11, pictură pe lemn, 0,57 x 0,45 m.

2. Apariţia Fecioarei de Rafaelino del Garbo (1475-1530), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 20, pictură pe lemn, 0,44 x 0,30 m.

3. Adoraţia pruncului Iisus de Antonio Allegri (1494.1534), şcoala din Parma, catalog Bachelin poziţia 36, pictură pe lemn, 0,58 x 0,40 m. Provenea din colecţia ducelui Litta din Milano.

4. Răstignirea de Polidoro Caldara de Caravaggio (1495-1543), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 34, pictură pe lemn (?), 0,60 x 0,34 m.

5. Concert de îngeri de Domenico Zampieri (1581.1641), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 46, pictură pe pânză în semiboită, 0,33 x 0,80 m.

6. Scenă câmpenească de Giorgio Barbarelli, zis Giorgione (1478-1510), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 62 A, pictură pe lemn, 0,33 x 0,75 m.

7. Sfântul Ieronim de Tiziano Vecellio, zis Tizian (1477-1576), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 66, pictură pe pânză, 0,53 x 0,34 m. .

8. Sfânta Treime de Georges Pencz (1500-1550), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 95, pictură pe lemn, 0,40 x 0,30 m.

9. Marină de Salvatore Rosa (1615-1673), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 79, pictură pe pânză, 1,00 x 1,25 m.

10. Marină de Salvatore Rosa (1615-1673), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 80, pictură pe pânză, 1,99 x 1,25 m.

11. Peisaj de Andrea Locatelli (1660-1741), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 82, pictură pe pânză, 0,45 x 0,59 m.

12. Peisaj de Andrea Locatelli (1660-1741), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 83, pictură pe pânză, 0,45 x 0,59 m.

13. Gloria Sfintei Fecioare de Paolo Caliari, zis Carletto Veronese (1528.1588), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 70, pictură pe pânză, 0,69 x 0,29 m.

14. Bunul samaritean de Adam Elzheimer (1578-1620), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 98, pictură pe pânză, 0,28 x 0,45 m. Figura şi în catalogul Péreire la poziţia 103.

15. Peisaj de Jean-Henri Roos (1630-1685), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 102, pictură pe pânză, 1.30 x 1,50 m.

16. Hristos în faţa lui Pilat de Hubert Coltzins cel Bătrân (Secolul XV), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 105, pictură pe lemn, 0,32 x 0,24 m.

17. Portretul unui cavaler spaniol de Antoon Mor van Dashorst, zis Antonio Moro (1519 ?-1575), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 108, pictură pe pânză, 1,30 x 0,90 m.

18. Arta inspirată de Amor de Frans Floris (1520 ?- 1570), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 109, pictură pe lemn, 0,51 x 0,42 m.

19. Glorificarea Fecioarei de Frans Franck (1540-1610), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 110, pictură pe aramă curbată, 0,39 x 0,25 m.

20. Scenă ţărănească de Cornelius Molenear (1540-1591), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 111, pictură pe lemn, 0,22 x 0,19 m.

21. Peisaj de Jan Bruegel (1568-1625), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 112, pictură pe pânză, 0,35 x 0,51 m.

22. Portretul unei tinere femei de Jansz van Mierevelt (1567-1641), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 115, pictură pe pânză, 0,72 x 0,54 m.

23. Flagelarea lui Hristos de Anthonis van Dyck (1599-1641), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 122, pictură pe lemn, 0,57 x 0,43 m.

24. Schiţă de Frans Snyders (1579-1657), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 125, pictură pe lemn, 0,22 x 0,29 m.

25. Apariţia îngerului în faţa ciobanilor de la Bethleem de Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1608-1669), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 127, pictură pe aramă curbată, diametru 0,25 m.

26. Cap de bătrân de Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1608-1669), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 129, pictură pe lemn, 0,17 x o,12 m.

27. Peisaj de Willem Hensch (1638-1712 ?), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 136, pictură pe lemn, 0,50 x 0,61 m.

28. Peisaj de Jan van Goyen (1596 x 1656), şcoala olandeză, pictură pe lemn, 0,36 x 0,51 m.

29. Vânătoare de Albert Cuyp (1620-1691), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 142, pictură pe lemn, 0,58 x 0,73 m.

30. Peisaj de Meindert Hobbema (1638-1703), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 143, pictură pe lemn, 0,46 x 0,63 m.

31. Un buchet de Jan van Huysum (1682.1709), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 150, pictură pe lemn ?, 0,23 x o,17 m.

32. Portretul lui Diego Covarruvias de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1548 ?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 161, pictură pe pânză, 1,15 x 0,86 m.

33. Hristos purtând crucea de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 154, pictură pe pânză, 1,10 x 0,66 m.

34. Sfânta Familie de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 165, pictură pe pânză, 0,70 x 0,54 m.

35. Hristos îşi ia rămas bun de la Maria de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 167, pictură pe pânză, 0,23 x 0,20 m.

36. Don Carlos pe cal de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 168, pictură pe pânză, 1,08 x 0,58 m.

37. San Sebastian de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 169, pictură pe pânză ovală, O,99 x 0,68 m.

38. Calugarul Bosio de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?-1625), şcoala spaniolă

39. Adormirea Fecioarei de Francisco de Zurbaran (1598-1662), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 174, pictură pe pânză, 0,55 x 0,30 m.

40. Portretul unui general călare de Diego Rodriguez da Silva Velasquez (1599-1660), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 176, pictură pe pânză, 0,33 x 0,29 m.

41. Peisaj de Claude Gellée, zis Le Lorrain (1600-1682), şcoala franceză, catalog Bachelin poziţia 191, pictură pe pânză, 0,19 x 0,25 m.

42. Portretul lui Gluck de Jean-Baptiste Greuze (1725-1805), şcoala franceză, catalog Bachelin poziţia 204, pictură pe pânză ovală, 0,61 x 0,50 m.

"Galeria mea de tablouri, cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va rămâne pentru totdeauna şi în întregul său în ţară, ca proprietate a Coroanei României”. (Carol I – extras din testament)

Read More

Ponta a decis: „Bye, bye, Schengen!”

 Când am calificat politica dusă de usl drept una neo-nazistă, foarte mulţi, sunt sigur, au considerat că este doar o figură de stil, o manieră de a ataca o Putere incapabilă, mincinoasă şi evident retrogradă. Nu, din păcate (şi am arătat asta aici) nu despre o figură de stil a fost vorba.

Se uită sau nu se ştie că, înainte de a-şi fonda partidele de extremă stângă, Hitler şi Mussolini au fost social-democrat cu simpatii comuniste (primul) şi socialist – al doilea. Fiecare dintre ei s-a desprins de curentele respective pentru că n-au regăsit în ele „naţionalismul” care îi caracteriza pe ei. Pendulând între social-democraţi şi comuniştii germani, Hitler s-a cantonat în obscurul Partid Muncitoresc German pe care repede l-a orientat către extrema stângă. Dat afară din Partidul Socialist Italian, Mussolini înfiinţează Fasciile, partid de aceeaşi factură naţional-socialistă ca şi Hitler.

În România de azi întâlnim în discursurile usl tot mai dese accente ce amintesc fie de fascism, fie de naţional-socialismul german. Fireşte, discursurile lui Căcărău şi adesea ale plagiatorului sau ale altor complici pot să pară de sorginte comunistă şi chiar sunt. Ce îi diferenţiază, totuşi, de comunism? Comuniştii şi anterior bolşevicii aveau drept ţintă bunăstarea tuturor în mod egal repartizată, „fiecăruia după nevoi”; desigur, o utopie dovedită. După anii '90 dominaţi de ideile „despotului luminat” – ilici, de câţiva ani încoace, usl a schimbat radical orientarea. „Sărăcia că virtute” promovată de ilici a fost complet abandonată, cum de altfel au procedat şi Hitler sau/şi Mussolini anterior. Deja acum nu mai vorbeşte nimeni despre „meritul” de a fi egal în sărăcie, conceptul fiind înlocuit cu discursurile mobilizatoare patriotarde. Un asemenea discurs este şi cel al lui Corlăţean, care spune limpede că interesul ca România să intre în Schengen ar trebui să fie al... UE(!), că România „poate trăi şi fără această apartenenţă”. Reacţia Preşedintelui Băsescu faţă de această declaraţie ce părea una susţinută doar de idei personale ale lacatuş-mecanicului a fost una aşteptată, europeană şi modernă. Dar iată că opinia ministrului de Externe este susţinută şi de liderii usl care şi-o asumă integral. După minciuna cu „Băsescu nu vrea să intre România în Schengen” (Ponta), acelaşi mitoman susţine, la 3 zile distanţă un punct de vedere din care transpare evident modul şantajist de a face politică al actualei puteri: „Dacă nu intrăm acum, mai târziu nu va mai fi o prioritate pentru NOI (s.m) intrarea în spaţiul Schengen”. Aşadar, „noi” nu înseamnă, aşa cum poate s-ar gândi cineva, noi – poporul român, ci „noi” – clica de derbedei penali ajunsă la putere. La fel de evident este că actuala politică dusă de golanii roşii este una personală, în propriul folos şi subordonată criminal intereselor Rusiei. In realitate, Ponta ştie foarte bine că peste o săptămâna România nu va intra în spaţiul Schengen, afirmaţie făcută limpede în interviul acordat de Ponta lui Ion Cristoiu.

Deci, putem face pasul până la concluzia că aroganţa despre care vorbim este o premeditare, o ocazie de a depărta ţara de UE.

Realitatea este că naţional-socialiştii aflaţi la putere urmăresc ieşirea ţării din UE şi apropierea până la identificarea cu aceasta, de Rusia. Declaraţii arogante, mincinoase şi rupte de realitate făcea şi Hitler, jucând ipocrit cartea „democraţiei” în timp ce-şi consolida poziţia internă şi-şi construia sistemul represiv şi tot asemenea declaraţii fac şi liderii usl, în timp ce acţiunile subterane duc spre subordonarea totală a Justiţiei. Revocarea complet lipsită de o motivaţie limpede şi legală, a membrilor CSM Ghica şi Dănileţ este o acţiune similară celei de instaurare a dictaturii unui grup de pucişti în Germania anilor '30.

Aceste declaraţii iresponsabile ale uslaşilor, ca şi acţiunile lor ulterioare ce sunt evidente încă de acum vor costa enorm România, care deja este profund afectată de iresponsabilitatea primului guvern Ponta. Legea bunului plac e pe cale să devină politica internă şi externă, politică fiscală şi de „protecţie socială”, iar opoziţia încă nu e capabilă să aibă o reacţie, fie ea doar verbală.

Read More

Despre Sânziene şi Sfântul Ion de Vară

 Una din cele mai cunoscute sărbători populare a poporului român este cea câmpenească şi florală a Sânzienelor care corespunde în creştinism cu Sfântul Ion de vară şi care are multiple semnificaţii.

Cea mai simplă dintre aceste semnificaţii se referă la ajutorul pe care zânele bune îl pot da fetelor care vor să se mărite şi băieţilor care vor să se însoare. Fetele şi băieţii se strâng seara în ajun de Sânziene şi efectuează unele ritualuri variabile de la o zonă la alta a ţării.

Fetele fug pe dealuri şi împletesc cununi de flori şi întorcându-se în sat le aruncă pe casă. Dacă cununa s-a agăţat de hornuri înseamnă că respectiva se va mărita chiar în anul acela.

Pe de altă parte băieţii fac ruguri, aprind făclii şi se învârtesc în jurul focului, strigând:

„Du-te soare, vino lună/ Sânzienele îmbună/ Să le crească floarea floare/ Galbenă mirositoare/ Fetele să o adune/ Să le prindă în cunune/ Să le pună la pălărie/ Struţuri pentru cununie”.

A doua zi de dimineaţă cetele de feciori străbat satele cu struţuri de sânziene la pălărie ceea ce vrea să însemne că, la fetele pe care-i interesează, cununile aruncate de acestea s-au prins de hornuri.

O semnificaţie mai importantă a Sânzienelor este cea magică respectiv a nopţii spre 24 iunie. Ea se înţelege în mai multe feluri şi anume:

1. Contactul dintre lumea noastră şi lumea cealaltă atunci când pentru o clipă la miezul nopţii se deschid porţile cerului. Semnificaţia momentului a fost sesizată de toate popoarele Europei şi i se acordă o mare importanţă în special de nordici.

Clipele respective se desfăşoară în mare linişte, când parcă toată natura se opreşte în loc. Animalele oriunde s-ar afla se adună şi stau la sfat. Comorile ard şi piticii ies din ascunzişurile lor. Vrăjitoarele se adună şi ele şi îşi realizează sărbătoarea lor specifică numită Sabat. Tot atunci se pot întâmpla şi o mare varietate de fenomene luminoase care acum sunt trecute pe seama OZN-urilor. În viaţa oamenilor pot apare atunci o serie de idei creatoare, nişte inspiraţii care să le influenţeze traseul vieţii, afirmaţia fiind valabilă în special pentru scriitori.

Aceste situaţii neobişnuite au fost folosite şi prelucrate de mari scriitori în operele lor. Aşa este cazul cu Shakespeare care a scris piesa „Visul nopţii de Sânziene”, Mihail Sadoveanu care a scris romanul „Nopţile de Sânziene” sau Mircea Eliade cu romanul „Noaptea de Sânziene”.

2. O altă semnificaţie a Sânzienelor, numite şi Drăgaică în unele părţi ale ţării, este legată de planta cu acelaşi nume şi de plantele medicinale în general. Planta numită Sânziene are flori galben-aurii cu un miros foarte plăcut şi creşte prin fâneţe, livezi şi margini de pădure. În dimineaţa zilei de 24 iunie, îmbrăcate în haine de sărbătoare femeile în vârstă pornesc să culeagă tot felul de plante medicinale considerând că numai în această zi ele sunt cele mai bune. Se poate de altfel observa că acum suntem la solstiţiu când ziua a fost cea mai lungă faţă de noapte, deci este un moment de vârf în ciclul de vegetaţie. Menţionăm că este vorba de culesul tulpinilor, căci rădăcinile se culeg toamna şi florile mai devreme în primăvară.

De Sânziene se culege şi roua de pe plante care este bună pentru ochi. Plantele propriu-zise se pun în scăldătoarea copiilor debili. Fierte în apă cu lapte plantele Sânziene se dau la erizipel. Plămădite în rachiu se folosesc la hernii şi la dureri acute.

În Moldova în special, la Sânziene se spune drăgaică şi marea importanţă în popor a evenimentului a fost sesizată şi de Dimitrie Cantemir, fiind în special legat de starea semănăturilor care acum la solstiţiu încep să se coacă. Toate fetele din mai multe sate se adunau pe vremea lui Dimitrie Cantemir şi o alegeau pe cea mai frumoasă pe care o denumeau Drăgaică şi o petreceau pe ogoare cu mare alai. Drăgaica purta o cunună împletită din spice şi avea multe basmale colorate pe ea. Întorcându-se de la câmp, Drăgaica cutreiera toate satele împreună cu celelalte fete cântând, dansând şi stârnind mare bucurie pe tot traseul parcurs.

Referitor la plante, Dimitrie Cantemir consemnează că începând de atunci - odată cu ziua - plantele dau îndărăt, de unde rezultă că Sânzienele reprezintă momentul optim de culegere.

Deşi este răspândită în toată Europa, fiind legată de un eveniment astronomic care este solstiţiul, sărbătoarea Sânzienelor are probabil cea mai mare semnificaţie şi vechime în ţara noastră.

Nu se poate trece cu vederea semnificaţia ortodoxă acordată zilei de 24 iunie, care spuneam înainte că este a Sf. Ioan, respectiv Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, dar şi aducerea la Suceava a moaştelor Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou. Voi insista asupra celui de-al doilea deoarece el este un sfânt al nostru, mare făcător de minuni şi în ziua de astăzi dar şi din cauză că despre el se ştie mai puţin în afara zonei de Nord a Moldovei.

Marele viitor Mucenic s-a născut în jurul anului 1300 în Asia Mică. Ca negustor a ajuns pe corabie în Cetatea Albă care ţinea de tătari. Acolo fiind reclamat că este un creştin fanatic a fost chinuit şi în final decapitat de un iudeu. Moaştele lui au stat 70 de ani în biserica ortodoxă din Cetatea Albă, făcând de pe atunci vindecări de boli. În anul 1402 aceste moaşte au fost aduse de Alexandru cel Bun la Suceava, apoi au stat la Iaşi şi 97 de ani în Polonia. În anul 1783 au fost aduse definitiv la Suceava, la Catedrală. În tot acest timp şi în prezent moaştele realizează vindecări şi împlinirea dorinţelor fiind protectorul Nordului Moldovei.

de Dan Corneliu Brăneanu 

Read More