Dilema zilei – Guvernul usl a murit

 Prima „lemă”: Prefigurând „marea revoluţie socialistă din octombrie care s-a petrecut în noiembrie 1918”, în Rusia anului 1917 se produce „revoluţia din februarie care a avut loc în martie” şi la putere vin revoluţionarii lui Kerenski. Liberal la început, Kerenski devine liderul socialiştilor ruşi aliaţi cu bolşevicii, pe atunci doar o ceată de bezmetici ultra-marxiști. Născut în acelaşi oraş cu Lenin (tatăl lui Kerenski chiar i-a fost profesor lui Lenin), primul ministru, de-acum, al Rusiei revoluţionare a supravieţuit în fruntea celor trei guverne succesive, până la revoluţia bolşevică din 1918. Apoi, comuniştii minoritari, dar bine instalaţi în teritoriu l-au eliminat pe aliatul lor, Kerenski şi, odată cu el, şi partidul care îl susţinea pe acesta. Lovitura de stat produsă astfel instituia teroarea roşie ce n-a dispărut nici azi.

A doua „lemă”: La aproape 100 de ani de la lovitura de stat bolşevică din Rusia, la Bucureşti lucrurile arată cam la fel ca la Moscova anului 1918... Premier este un reprezentant al unei alianţe bolşevice strânsă în jurul psd+acd/pnl+pc, la fel cum anterior bolşevicii ruşi se aliaseră cu socialiştii şi liberalii. În această formulă nu avem ecuaţia 1+1+1=3, ci 1+(1+1)=3. Dar iată, pnl se desprinde din usl, trăgând după el afară şi pc-ul, cel care n-a intrat în alianţă de sine stătător, ci doar prin alianţa cu pnl-ul. În acest moment, în usl (juridic vorbind) mai există doar psd. În disperare de cauză, pe genunchi, se naşte un monstruleţ roşu – usd, ce vrea acum să preia „moştenirea” defunctei usl. Vrea, dar asta se poate doar de acum încolo, nu şi retroactiv. Ca urmare, avem un premier numit doar în baza unor alegeri câştigate (nu mai spun cum) de o alianţă care nu mai există. Pe cale de consecinţă, mandatul de premier al oligofrenului a încetat de jure. Oricât ar încerca să pavoazeze usd ca să pară usl, derbedeii roşii ai celui mai „important” plagiator se văd în faţa unei singure opţiuni din două posibile: 1. Mitomanul depune mandatul şi atunci adio falsificări de alegeri (mai ales cele prezidenţiale) sau 2. Nu îl depune şi se plasează într-o lovitură de stat ce tot plutea de la o vreme încoace. 

Read More

Dilema zilei – Autonomia pentru proşti

 Prima „lemă”: Provincia autonomă Catalunya este una dintre cele mai solide provincii ale Spaniei, din punct de vedere economic. Naţionalismul i-a făcut pe catalani să se separe guvernamental de administraţia de la Madrid, multă vreme reuşind să se menţină în echilibru. Economic, Catalunya stătea bine şi turismul înflorea; au Barcelona, „Sagrada Familia”, dar şi un litoral bine organizat turistic. Dar a venit criza, iar ea n-a lovit doar Madridul, ci şi Barcelona. După zbateri fără rost, guvernul catalan a adoptat decizia de a renunţa la autonomie şi de a se subordona guvernului de la Madrid; când alternativa era falimentul, alegerea s-a dovedit a fi singura posibilă.

A doua „lemă”: Într-o ţară unde „tigrul economic” e o pisică miorlăită, dar bine deghizată, o adunătură de indivizi în criză de identitate agită în permanenţă o „sperietoare” stalinistă: autonomia ţinutului secuiesc. Întâi, secuii nu sunt recunoscuţi ca minoritate de sine stătătoare, aşa că ar fi cam greu să primească autonomia. Apoi, judeţele locuite majoritar de secui sau/şi vorbitori de limba maghiară sunt printre cele mai sărmane din ţară, iar autonomia, odată primită, i-ar condamna la moarte sau la... emigrarea masivă în... România! O autonomie pentru o regiune săracă este condamnarea la moarte a celor care o promovează. Ştiu, unii vor spune că Ungaria va ajuta o asemenea regiune... Pe naiba! Ungaria abia poate să se ajute pe ea, n-are nevoie ca nişte sute de mii de persoane să-i greveze bugetul şi aşa deloc generos... Autonomia asta este o „sperietoare” din anii '50, ca şi noul MADOSZ, UDMR-ul, dar pentru a desfiinţa organizaţia stalinistă maghiară, ar merita să le fie acordată, dar nu oricum, ci total: fără finanţare de la București !

Read More

Operaţiunea „Mistificarea liberală”

 În primăvara lui 1990, când „cârpa kaghebistă” a lansat formula „pluripartidism în interiorul CFSN” toţi au sărit să critice o asemenea idee cu iz moscovit, care, pe deasupra, mai promova şi o noţiune totalitară, dar „cu faţă umană”, cea de „despot luminat”. Reacţia populară a fost vehementă, aşa că ilici a renunţat s-o mai promoveze; ceea ce nu înseamnă deloc că a şi renunţat la ea. După ani de colaborare ocultă, psd-ul iliescian şi pnl-ul filo-iliescian au decis că trebuie să-şi oficializeze relaţia anti-naţională şi aşa a apărut usl. Multora li s-a părut stranie asocierea, mai ales că pnl se reclama ca fiind de dreapta, în timp ce psd era şi este, fostul partid comunist, rebotezat de câteva ori pentru „rebrenduire” şi adaptat condiţiilor prezente în societatea românească. Astfel, egalitatea iniţială a fost înlocuită cu un soi de stratificare a turmei, în care comuniştii deveniţi capitalişti economic şi fără doctrină din punct de vedere ideologic, se „reformau” şi deveneau, în funcţie de poziţia ocupată în partid, ţar, satrap, baron local etc., în timp ce restul populaţiei se cantona în două categorii mari: slugi ale neobolșevicilor şi turma de votanţi, interesanţi doar în campaniile electorale şi, fireşte, la vot.

Dar nu trecutul îl voi analiza aici, ci viitorul, în măsura posibilităţilor. Aşadar, usl a colaborat infracţional foarte bine. Împreună au dat lovituri de stat nefinalizate, împreună au atribuit funcţii şi sinecuri pentru clienţii politici şi tot împreună au adus ţara într-un paradox politic imposibil de întâlnit altundeva pe mapamond. Deodată, cele două partide principale ale usl par a nu se mai înţelege... „Cuiul lui Pepelea” a fost întâi „neamţul” Iohanis, apoi – alianţa usd; fireşte, alianţa asta socialistă a apărut pentru a da un plus motivaţional „discordiei” useliste, ce nu părea destul de justificată. Să analizăm împreună planul elaborat în laboratoarele neobolșevice.

Să începem întâi de la „cui prodest”... Din perspectiva guvernării şi a unei potenţiale lovituri de stat ulterioare, despărţirea celor două haite nu e utilă şi nici Căcărău, dar nici primul oligofren n-ar avea interes să se despartă, mai ales că motivul principal este funcţia de vicepremier pentru Iohanis, nu un motiv cu adevărat serios. Dar obiectivul comuniştilor nu e guvernarea pe care deja o au, ci alegerile prezidenţiale. Aceste alegeri vin după o tele-guvernare catastrofală, ce încă nu-şi poate arăta efectele integral, dar care deja au nemulţumit profund electoratul, inclusiv cel tradiţional al usl. Cu un asemenea „bagaj”, usl ar pierde prezidenţialele cu strigături, deci sunt nevoiţi să pună în practică un plan care să le pună pe tavă fotoliul prezidenţial. Aşa a apărut „ruperea” usl...

Planul e destul de străveziu: pnl trece ca un partid de dreapta în ochii majorităţii votanţilor, mai ales că extrem de puţini ştiu că liberalismul e un curent de stânga. Uzând şi de propria popularitate (scăzută, dar oricum cea mai ridicată de la constituirea sa, în 1990), dar şi de fluiditatea ideilor promovate de partidele ce se chinuie să fie de dreapta, pnl este desemnat de ilici pentru a confisca dreapta, iar asupra acestui punct nu mai există nici o umbră de îndoială. Pentru ca succesul usl la prezidenţiale să fie complet, avem două scenarii posibile:

1. Odată cu ruptura oficială a usl, locul său va fi luat de un „carcalete” psd, unpr, pc, udmr, ppdd şi minorităţi, care ar putea asigura guvernarea roşie. Cu toate astea, este improbabil ca varianta să convină mafiei roşii pentru că ar presupune ca în campania pentru prezidenţiale să se intre cu acelaşi premier ca acum, ceea ce va face inutilă prezentarea unui candidat al usd. Cu un pnl aflat în opoziţie formal, dar susţinând discret guvernul prin câţiva parlamentari, altfel necesari psd-ului, dreapta va fi obligată să se coaguleze în jurul acestui partid care va putea să pară că e de dreapta şi astfel pnl îşi va adjudeca fotoliul de la Cotroceni. Dar dacă partidele de dreaptă nu vor accepta să colaboreze cu pnl? Atunci planul iniţial ar comporta o ajustare: pnl, cu un discurs trecut de la fascismul anterior la o democraţie foarte bine simulată, poate candida singur, chiar şi fără sprijinul altor partide de opoziţie. În acest fel, în finala pentru prezidenţiale vom regăsi doi candidaţi, anterior aliaţi: cel al pnl şi cel al psd. Cum psd va fi tarat de guvernarea ce până în noiembrie îşi va arăta şi mai bine „colţii”, fotoliul prezidenţial va reveni celuilalt, cel mai probabil Căcărău. Şi astfel, ceea ce proiecta anul trecut uniunea socialistă, Căcărău preşedinte şi primul oligofren – premier, va deveni o tragică realitate.

2. O altă variantă „de lucru” ar putea fi cea a alegerilor anticipate. Liberalii pot forţa căderea guvernului, mai ales dacă aceasta a fost decizia secretă a tartorilor moscoviţi. Varianta prezintă un avantaj, dar şi dezavantaje. Avantajul e că ar degreva de guvernare psd-ul, care oricum în teritoriu nu va fi afectat, conducerea executivului revenind unui guvern de „tehnocraţi” sau „de uniune naţională”, variantele atât de îndrăgite de „cârpa kaghebistă”, susţinut de pnl şi de partidele de dreapta. Acest guvern va recepta toate efectele guvernării roşii, ceea ce va disculpa oarecum psd-ul şi nu va afecta aproape deloc pnl-ul. Cu toate astea, varianta alegerilor anticipate are şi dezavantaje: actuala configuraţie a parlamentului este ideală pentru derbedeii de la putere, orice intruziune a altor partide fiind nedorită de către aceştia, cum la fel de nedorită este şi creşterea numărului de mandate pentru PDL şi FC. În această formulă, prezidenţialele ar avantaja net candidatul psd, culpele guvernărilor anterioare fiind recepţionate de pnl şi compania.

În ambele variante, sondajele contrafăcute cu care deja ne-am obişnuit, manipularea, minciunile ordinare, dar şi incapacitatea dreptei de a elabora anticorpi, succesul usl la prezidenţiale e asigurat. După ce îşi vor fi adjudecat Cotroceniul, colaborarea dintre cele două bande va continua, cel mai probabil subteran. Epoca complicităţii „la vedere” psd-pnl, oricum, s-a încheiat.

Read More

Tabu-uri, clişee şi analfabetism

 Suntem o naţie nu foarte credincioasă, dar foarte încrezătoare în „ce se spune”. Credem fără a cerceta, dar ignorăm orice dovadă ar putea clinti un clişeu care ne-a fost imprimat. Politica ne-a subjugat cultura, iar în şcoli se învaţă şi azi, ca un reflex al comodităţii de gândire, legende istorice, culturale şi religioase.

În anii proletcultismului, o serie de şabloane marcate politic au invadat cultura română, şi aşa destul de şubrezită în anii prigoanei ruso-bolșevice. Am învăţat cu toţii despre daci/geţi şi ni s-a spus că romanii le spuneau daci, iar grecii – geţi. Am înghiţit povestea şi am perpetuat-o, fără să ştim că erau două triburi diferite şi în spaţii geografice destul de îndepărtate unul de altul. Apoi s-a vorbit despre Decebal, glorificându-i moartea, dar nimic mai mult; nimic despre el, nimic despre numele sau cu origini feniciene şi asociat lui Baal, nimic despre formă de organizare statală. Descălecările (de fapt se vorbeşte doar despre descălecarea Moldovei, că despre cea a Valahiei nu) sunt acoperite de tăcere şi, mai ales, de legenda lui Dragoş şi Molda (o altă invenţie).

Istoria noastră e plină de lucruri, evenimente şi personaje asupra cărora ori nu se insistă, ori informaţia se cantonează într-un soi de naţionalism de paradă. Să spunem că domnitorul Al. I. Cuza, principe electiv, n-a fost deloc o victimă şi nici n-a fost dat jos de „monstruoasa coaliţie”, ci a venit pe tron pentru a uni Principatele Române, ca urmare a unei înţelegeri între Marile Puteri şi cu susţinerea lui Napoleon al III-lea. El urma să stea pe tron şi să aplice reformele prevăzute pentru o perioadă de 7 ani, după care i-ar fi urmat un rege străin. Cei 7 ani au trecut, dar Cuza a descoperit că puterea e dulce, aşa că a început să-şi pregătească băiatul pentru a-i urma, ignorând înţelegerea care l-a adus pe tron. A fost înlăturat după 7 ani şi două luni, fără a mai avea dreptul de a reveni în ţară pentru că îşi călcase în picioare onoarea sa de colonel.

Peste timp, Titulescu a fost glorificat. Figura sa apărea sistematic în cărţi, ziare şi reviste, la televizor şi în diverse manifestări. Era unul dintre cei mai mari politicieni români din istorie. Nu s-a spus o vorbă despre apropierea sa faţă de Moscova sovietică, nici despre vina pe care o poartă în problema tezaurului României ce a luat calea Rusiei, deşi era limpede pentru toţi politicienii români ai timpului că acolo puterea e deţinută de bolşevici.

Anual, de 23 august aveam programul binecunoscut de cădelniţări „antifasciste”. Şi azi se ascunde realitatea referitoare la acea zi, deşi pe alocuri martorii epocii o mărturisesc în memorii. Politica de ieri şi de azi escamotează cu grijă adevărul. Nu se spune decât ceea ce poate manipula mai bine un popor şi aşa nu foarte aplecat spre cultură. În fapt, actul de la 23 august a fost o conspiraţie, aşa cum toate revoluţiile romane moderne au fost, o conspiraţie a regelui (pe atunci) Mihai şi a partidelor „istorice”, pe de o parte şi a comuniştilor români(?) susţinuţi de Moscova. Împreună şi din motive diferite fiecare, urmăreau debarcarea Mareşalului Antonescu şi preluarea puterii în stat de catre forţele „progresiste”. Cât de progresiste au fost ele s-a văzut: regele a anunţat mincinos că încheiase un tratat cu URSS, tratat semnat abia trei săptămâni după ce Armata Roşie invadase ţara, capitularea necondiţionată a României lăsând România pe mâna ruşilor. Dar să nu uităm să ne amintim şi de un alt şablon: „actul de la 23 august a scurtat cu 6 luni al doilea război mondial”... Pentru cine l-a scurtat? Pentru ruşii care ar fi întârziat, în absenţa lui, iar Europa şi ţările Europei centrale şi de est n-ar mai fi cunoscut cizma rusească, ci democraţia Aliaţilor.

Fără discuţie, Maniu şi Mihalache au fost nişte martiri care şi-au găsit sfârşitul în gropi comune, ispăşind astfel vina de a fi crezut în vorbele comuniştilor cu care anterior conspiraseră. Cu toate astea, un alt şablon comunist al zilelor noastre face din ei nişte oameni de... dreapta! Nu, nici unul nu a reprezentat un curent de dreapta, ci de stânga, amândoi. PNŢ era un partid ţărănesc de nuanţă socialistă, iar liberalii au fost mereu de stânga şi în opoziţie cu conservatorii, reprezentanţii dreptei.

După lovitura de stat din decembrie 1989 (şi ea prezentată ca revoluţie), regimul comunist pro-sovietic care a preluat conducerea ţării de la foştii lor stăpâni, a continuat imbecilizarea sistematică a unui popor dispus să accepte tot ceea ce e frumos prezentat. Acest regim a „născut” un fel de pluripartidism inexistent în alte ţări europene. Ca urmare, „despotul luminat” a aprobat apariţia partidelor pe care astfel le putea controla, pentru ca împreună cu ele să poată prezenta ţării şi lumii întregi că România e o ţară democratică. În realitate, toată viaţa politică „democratică” a fost şi este şi azi în prea mare măsură, o mistificare de cea mai joasă speţă, dar una care prinde şi la proşti, dar şi la formatorii de opinie inocenţi (şi la propriu, dar şi la figurat).

Jurnalişti şi politruci, cu toţii promovează, unii inconştient, alţii foarte conştient, idei ce n-au legătură cu realitatea, nici istoric şi nici ideologic sau doctrinar: „liberalii sunt de dreapta”. Suficienţa jurnaliştilor este la fel de evidentă şi aici, ca şi atunci când ei se declară „monarhişti”, fără a se documenta nici măcar dintr-o singură sursă credibilă, nicidecum din trei surse independente. Apar „pe sticlă”, fac inconştient jocul puterii roşii, iar apoi se miră că românii sunt proşti şi votează pentru o cinzeacă „socialistă”. Păi cum să fie altfel şi cine să-i „deştepte”?

Read More

Dilema zilei – Avionul lui Raed din Nablus

  Prima „lemă”: Doctorul „Arahat” a anunţat cu pompă că „Fundaţia pentru SMURD” (nu SMURD) a cumpărat un avion nou (nu un nou avion) cu un milion de euro, ca dovadă că nu degeaba fundaţia primea 2% din impozitele proştilor ce îngrăşau comitetul care conduce ONG-ul. Fireşte, avionul nici n-a costat atât şi nici nou nu era, ci doar proaspăt cumpărat. Mult lăudatul avion, Piper PA-42 Cheyenne III, a fost produs până în 1993, motiv pentru care acum stă, responsabilii căutând piese de schimb şi este o „conservă zburătoare” pavoazată şi declarată ca fiind „de ultima generaţie”.

A doua „lemă”: acelaşi tip de avioane intră în componenţa flotilei de 6 avioane din dotarea firmei „Alfa Air” a lui Yigal Zohar, acelaşi Zohar care l-a transportat pe Căcărău la Timişoara în vremea interimatului sau prezidenţial. „Alfa Air” are în dotare avioane-taxi, dar şi avioane destinate intervenţiilor medicale tip SMURD, echipate cu aparatura necesară. Mai mult decât atât, „Alfa Air” are sediul pe bulevardul Ficusului, nr. 44A, adresă comună şi grupului de firme aparţinând lui Ştefan Vuza, cel care insistă să cumpere Oltchim, dar şi Trustului INTACT. Să spună Raed din Nablus, dacă avionul cumpărat este la mâna a doua sau a fost cumpărat la mâna a treia de la Zohar şi în ce fel infractorul Felix este amestecat în deturnarea a 2% din impozitele populaţiei.

Pe aceeasi tema: "Fratele" Hayssam, varul Arafat si cartelul usl

Read More

Decalogul după B.O.R.

foto: www.kmkz.ro 

 1.  „Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”;

Biserica noastră autocefală a cam uitat prima poruncă, astfel încât banul, luxul şi huzurul au luat locul lui Dumnezeu. În fond, din ce să facă ei hoteluri, restaurante şi altele lumeşti? Din propovăduirea Cuvântului Domnului n-au cum. Modestia, apostolatul asumat la hirotonisire, sărăcia chiar – au devenit doar forme fără fond, cuvinte pe care popii le repetă ca papagalii, fără să le înţeleagă cu adevărat şi fără ca jena să lase vreo urmă în discursul lor. Bogăţia şi luxul, bijuteriile opulente şi hainele de mii de euro sunt acum apanajul popilor, iar „obrazul subţire, cu cheltuială se ţine”; de unde, dacă nu de la... săraci?

2.  „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor”;

Chip cioplit nu şi-a făcut popimea noastră, dar Catedrala din bani de la buget – da. O Catedrală deloc necesară, una pentru preamărirea nepermis-de-preafericitului şi a acoliţilor săi, purtători sau nu de sutană. În acest timp, bisericile istorice şi mănăstirile noastre stau şi cerşesc să se renoveze patrimoniul naţional pe care îl au în îngrijire.

3.  „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”;

Biserica a găsit cu cale să transforme religia în bani. Cu ajutorul folclorului religios, mult cultivat de popi, a apărut „pelerinajul la moaşte”, o afacere extrem de profitabilă pentru Patriarhie. Să luăm un exemplu: Sf. Dimitrie cel Nou, cel care are moaştele pe Dealul Patriarhiei în permanenţă; 362 de zile pe an, abia dacă trece cineva pe la moaştele sfântului, dar în cele 3 zile de pelerinaj organizat contra cost, peste 30.000 de credincioşi trec să atingă racla. Popii spun ei prostimii că nu acţiunea în sine, adunarea ca o turmă pe lângă raclă, este importantă, ci credinţa? Nu! Credinţa românilor este ultima lor grijă, dar cultivă cu cinism (ca să-i „vadă” bine preafericitul) folclorul conform căruia moaştele „au mai multă putere” în zilele stabilite de Patriarhie.

4.  „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte”;

Este ceea ce spun şi popii mereu, sperând că turma (în zilele noastre accepţia termenului e chiar cea proprie) nu va observa că tocmai ei, popii sunt cei care s-au abătut de la Cale. De aici şi vorba românească „să faci ce zice popa, nu ce face popa”, fie că e vorba despre respectarea duminicii ca zi religioasă (nu doar ca zi liberă, laică), fie că e vorba despre respectarea zilelor sfinte din Calendarul ortodox. Făţărnicia a luat locul cucerniciei, aşa că vorbele rostite pe această temă nu mai ajung ca purtătoare de mesaj la amărâtul de credincios ce caută un refugiu sufletesc în Biserică; îl caută, se amăgeşte singur că l-ar fi găsit, dar ştie şi el că totul e doar de faţadă.

5.  „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”;

Absenţa aproape completă a educaţiei din predicile preoţeşti, maniera dură în care popii se adresează enoriaşilor, ca şi intoleranţa manifestă faţă de păcatele lor, altfel normale, toate au dus la comportamente absolut nefireşti ale copiilor lăsaţi în voia sorţii de către Biserică, faţă de părinţii lor, faţă de copiii lor sau faţă de semeni. Pe cine să preocupe asta? Popa îşi face „meseria”, ca strungarul care face şaibe, apoi dă jos sutana, încalecă o motocicletă şi se opreşte la discotecă; își comandă o tărie şi reflectează: „încă o zi de muncă încheiată”.

6.  „Să nu ucizi”;

Cine să mai îndemne credincioşii să nu ucidă? Cine să-i înveţe să nu păcătuiască grav faţă de semenii lor? Popii noştri îşi ţin predicile formal, fără cuvenitul har, ca pe o cuvântare politică a partidului roşu, de multe ori chiar susţinând politica lui de partid şi trecând repede peste pildele atât de necesare credincioşilor. Susţinerea lor nu este pentru cele sfinte, ci pentru a sprijini o clică de criminali, fie ei astfel în mod direct (cazul Panait) sau indirect, prin înfometarea celor cărora nu demult le promiteau prosperitatea.

7.  „Să nu fii desfrânat”;

Păi să nu fii tu, enoriaşule! Popa îţi va spune ce rău e să fii desfrânat, te va flagela cu vorbe grele, apoi va pleca şi, la adăpostul casei se va deda la orgii sau va „încerca” un minor sau o minoră, totul în deplină „armonie” cu porunca lui Dumnezeu. Sigur, nu toţi preoţii sunt popi şi nu toţi popii sunt pedofili, dar când Teodosie Şpagoveanul este implicat în aşa ceva, iar restul tac, credinciosul ce să mai creadă?

8.  „Să nu furi”;

Fireşte, asta cu furtul este o poruncă greu de rostit în timpul predicilor... Popa stă cu gândul la hotelul pe care şi-l face lângă biserică şi la cine ce ochi trebuie să „închidă” pentru ca nimeni să nu vadă că el n-avea banii necesari cu care să ridice un hotel de 4 stele. Cutia milei poate fi găsită chiar în recepţia hotelului, în timp ce mitropoliţii cer un „ajutor” de 300.000 lei de la fiecare consiliu local, consiliu care se vede în imposibilitatea de a mai da ajutoare sociale, dacă dau curs cererii Patriarhiei. Dar dacă nu dau, dracu’ e-al lor, doar că nu din partea Bisericii; partidul îi va „judeca” pentru că au refuzat să cotizeze faţă de entitatea care le va face campanie electorală, în loc să educe. Dar la ce să ne aşteptăm, când patriarhul a fost ales de Sinodul manipulat de francmasonul Frunzăverde? „Datoriile” politice trebuie şi ele plătite...

9.  „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”;

Una dintre cele mai grele porunci, aceasta este deseori eludată. Cum ar putea popii să propovăduiască adevărul şi, simultan, să le spună enoriaşilor ce bine o duc ei (deşi n-au ce mânca) de când la putere au revenit comuniştii?!

10. „Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău”.

Nu, Biserica noastră nu pofteşte la ceva care să aparţină aproapelui său, ci la avutul public. Deşi este cea mai bogată entitate juridică din România, Biserica vrea să apară ca fiind săracă. Astfel, „pofteşte” la bani de la buget pentru a ridica acea Catedrală a proslăvirii personale, dar şi la hoteluri de la RAPPS, că doar au agenţie de turism, nu-i aşa?! Activităţile COMERCIALE ale Patriarhiei sunt discret trecute ca activităţi de... cult(!), doar pentru ca ele să scape impozitării.

Ca o concluzie, i-aş întreba pe decidenţi, pe „brusc-credincioșii” comunişti, de ce tolerează aşa ceva? De ce nişte activităţi ce aduc sute de mii de euro la fiecare pelerinaj sunt scutite de taxe şi impozite? Nivelul colectării de taxe scade continuu, dar guvernul comunist îşi permite un teatru de cea mai joasă speţă, cruci bătute unele peste altele, peste tricourile cu criminalul Che Guevara şi scutiri nepermise de taxe. Toate astea, doar pentru ca ei să pună mâna pe puterea totală, discreţionară, iar Biserica noastră strămoşească să devină o „biserică roşie”. În fond, cine crede în Cuvântul Domnului, să iasă în stradă şi să protesteze...

Read More

Dilema zilei – „Să nu iei numele Domnului în deşert”

 Prima „lemă”: Când un fost premier italian, socialistul Bettino Craxi, a fost condamnat la închisoare pentru fapte aproape la fel de grave cum sunt cele comise de fostul premier comunist al României, tovarăşii lui nu şi-au permis să sfideze poporul italian spunând că e o condamnare politică. În cazul nostru, avem în vedere două condamnări, ambele calificate drept politice de către un premier al României. De ce este asta posibil? Pentru că românii sunt proşti (iar guvernanţii ştiu), pe când în Italia aşa ceva n-a fost posibil.

A doua „lemă”: Diferenţa e că Bettino Craxi a fost condamnat la 27 de ani pentru corupţie şi finanţare ilegală a Partidului Socialist, pe când puşcăriaşul Năstase la doar 4 ani pt că a spoliat banul public în interes personal. Similitudini ar mai fi... Şi Craxi s-a aliat cu partidul comunist (în cazul nostru, partidul comunist s-a aliat cu liberalii) şi visa la o Italie de stânga în care „ei” să facă aproape orice. Ca şi similitudinile, sunt şi diferenţele: în Italia, oamenii l-au huiduit imediat pe fostul premier, iar studenţii au fost în stradă; la noi... altădată...

Read More

2014 - Sfârșitul anarhiei comuniste

 În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus, valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia, familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului, instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie, conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate, solidaritate, progres, nesupunere/frondă.

Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de dreapta:

1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;

2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;

3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;

4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două intrând în conflict;

5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o compun;

6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul, organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul, forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa contemplativă”).

În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi progresiv.

În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit primar de sector. Anul ăsta e compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca şi în acest an o lovitură de stat, singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu vor că alegerile prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un M. R. Ungureanu ca preşedinte (şi cel mai probabil el va fi) ar însemna moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...

În aceste condiţii, falimentul stangii comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate fără aplicare practică”. 

Read More