Panoplie de infractori cu premier în coadă

 V-aţi imaginat vreodată situaţia în care premierul Marii Britanii ar face o propagandă deşănţată propriului partid şi o atacă pe Regină? V-aţi gândit vreodată cum ar arăta Marea Britanie dacă supuşii reginei ar asista la un spectacol penibil, josnic şi mincinos al premierului Cameron care şi-ar dori ca prerogativele regale să şi le atribuie, lăsându-l pe şeful statului doar ca pe o paiaţă pusă acolo fără vreo atribuţie concretă? Desigur, o asemenea ipoteză este imposibilă chiar şi pentru minţi mai pornite împotriva monarhiei britanice. De-aia România nu poate să fie ca Marea Britanie...

Premierul televizionist al României s-a plasat în afara legii, chiar în afara Legii fundamentale. Las deoparte inconştienţa evidentă cu care tratează problemele ţării şi prezenţa fără precedent la tele-vizuini... Las deoparte şi incapacitatea sa de a forma un guvern care să-i satisfacă măcar pe susţinătorii „cartelului roşu”, uitând că este şeful executivului şi nu un şef de partid ce ocupă un loc în Parlament. O să mă refer la brutalitatea evidentă cu care violează Constituţia, un alt fapt fără precedent în istoria modernă a României. Am spus intenţionat „violează” şi nu „interpretează”... El nu se ghidează după reguli sau norme; considera el că nu e cazul să se mai organizeze alegeri parţiale pe motiv ca... şi-aşa sunt destui parlamentari…  Oare nu există şi aici o regulă? Fie ea proastă şi strâmbă, dar care să existe? Parlamentarii au ajuns acolo ca urmare a unei decizii a plagiatorului? S-au ales ei ca la triburile de masai? Fireşte, a doua zi susţinea exact contrariul. Dar cu orele de sport în şcoli, tot treaba lui e? Adică doar pentru că vrea un habarnist, orele de sport trebuie suplimentate? Nu există la Ministerul Educaţiei măcar un studiu care să recomande numărul respectiv de ore, ca urmare a unei cercetări psihologice, la fel ca în cazul oricărei materii? 

Ambiţia lui Felix de a-l „faulta” pe Preşedinte este incontestabilă, tot aşa cum la fel de incontestabil este şi că Ponta este o slugă preaplecată în faţa varanului. Felix fuge de puşcărie ca dracul de tămâie şi e dispus să sacrifice orice pentru libertatea lui, inclusiv economia României. Dar, odată devenit premier, „josnicul Che Gargara” reprezintă interesele ţării şi nu pe ale unui turnător ordinar. Sau aşa ar trebui într-o ţară normală. Victor Ponta e un mincinos patologic. Absolvent de drept, bulevardierul de pe Calea Griviţei n-are habar de legi sau Constituţie, ceea ce nu mă miră; la fel e şi cabinetul său... A spune că primul ministru trebuie să reprezinte România la întâlnirile internaţionale este o porcărie care violează grav Constituţia. Legea fundamentală, deşi nu în toate capitolele ei e clară, în privinţa atribuţiilor preşedintelui este absolut limpede; nici nu putea fi altfel o Constituţie făcută de ilici pentru... el însuşi. Orice giumbuşluc golănesc ce îmbracă o „haină” pseudojuridică reprezintă o atingere la adresa Constituţiei şi a Statului. Dacă nu era un prost şi un mitoman ordinar, Ponta putea găsi şi „argumente” care să-i susţină inepţiile, dar slaba sa pregătire juridică l-a împiedicat. Discursul lui grăbit şi golănesc este de o abjecţie cum n-am văzut niciodată la un premier al României. Să-ţi bazezi toată argumentaţia pe nişte minciuni fioroase ce pot fi demontate şi de către un elev de liceu, asta e nepermis! Nepermis e şi să ataci o femeie care te-a făcut dintr-un rupt în fund – milionar. Fireşte, asta e în lumea civilizată, nu în mediile suburbane şi „dosnice” pe care el le frecventează.

Cum se simt românii când premierul declară public că „80% din alimente se vând fără factură”? Dar comercianţii români de produse alimentare, cei care au plătit taxe peste taxe, ei cum se simt când un derbedeu cu funcţie oficială câştigă electorat minţind în ceea ce-i priveşte? Nu spun doar eu că minte, ci, indirect, o spune FMI care a atras atenţia că guvernul mai are de luptat împotriva evaziunii, chiar dacă rezultatele de până acum au fost peste aşteptări.

O altă minciună spusă fără să clipească a fost aceea care susţinea că Preşedintele „a cerut mărirea TVA la 24%”. Este bine cunoscută poziţia lui Traian Băsescu faţă de acest subiect; a spus-o şi când a anunţat tăierile bugetare, dar şi ulterior: tăierea temporară a pensiilor (pentru 8 luni), dar NU creşterea TVA. Guvernul a preferat să mărească TVA şi să lase pensiile netăiate, ceea ce a fost greşit, acum fiind mult mai complicat să se reducă TVA-ul (daca nu chiar imposibil, având în vedere implicarea fondurilor europene pe acest subiect). Dar dacă tot crede că e o taxă mare (şi e mare, dar cu un procent sub limita maximă convenită în UE, spre deosebire de Ungaria (27%) - cu două procente peste acea limită), să aducă „specialiştii” uslaşi care vor „îndreptarea nedreptăţilor” şi să scadă taxa. De vorbe mincinoase avem sacul plin.

La fel de josnic şi de abject a fost şi afirmând că Preşedintele „nu a vrut restituirea CAS către pensionari”. Cum nimeni vreodată, în afară de scursurile de serviciu – mincinoşii Chireac şi Ciuvică nu l-au auzit pe Base vorbind despre aşa ceva, singura formulă care ne rămâne pentru a nu-l declara pe Ponta un mincinos jegos este să producă dovada în cel mai scurt timp. Dacă n-o va face (şi, desigur, n-o va face), atunci se va fi calificat singur drept un ordinar ajuns prin hazard premier. Ba chiar un premier care a făcut tot ce a putut pentru ca din creşterea economică prognozată pentru 2012, de 3%, să rămână o palidă ameliorare de 0,2%, dar şi aia bazată pe statistici contrafăcute.

Read More

Cine este Baba Dochia?

 "Este o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu noră-sa. Am văzut-o până acum culeasă de vreo opt ori şi totdeauna absurd redată. Baba trimite pe nora sa – zice povestea – cu o lână neagră să i-o înălbească. Îi mai dă apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfânt, nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbracă rând pe rând câte un cojoc, până ce rămase în camaşă şi îngheţă de frig.

Toţi culegătorii simt în ei puterea de a explica legenda. Zic ei ca Dochia – fie fata, fie ţara lui Decebal – că sfântul care ajută nurorii e Traian-împaratul şi aşa mai departe. Pe scurt, că legenda e o închipuire a cuceririi Daciei. Ferească Dumnezeu !

Legenda, cum o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei – şi mai absurdă. Întâi. E nefiresc lucrul spus de legendă. Când e vremea caldă pleci mai uşor îmbrăcat şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu tine o haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine e nebunul să se-mbrace cu cojoace când e vremea caldă; iar când dă zăpadă cu viscol şi ger, să se dezbrace aruncându-şi hainele ? Baba Dochia pleacă îmbrăcată cu noua cojoace pe timp cald, şi când o ajunse gerul îşi leapădă cojoacele. De ce? Nu e aşa povestea; e nenatural aşa. Povestea cea adevărată spune tocmai dimpotrivă: baba, cu cât o răzbeşte gerul, cu atât se îmbrăca mai bine, tot luând un cojoc peste altul – şi totuşi îngheaţă. Aşa ştiu eu povestea, nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o, că o spun litvanii, sârbii, bulgarii, ruşii, polonii şi chiar ungurii.

Al doilea. Povestea nu e românească – vreau să zic, nu e numai a românilor – şi, după cât e dovedit pân-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa. Litvanii o spun mai scurt aşa : baba, răutăcioasă, trimite pe nora-sa să-i facă neagră lâna cea albă. Sf.Petru i-o face. O trimite apoi să-i toarcă fir alb din lâna neagră. Iarăşi îi ajută Sf. Petru. Îi dă apoi o creangă uscată s-o înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci pleacă cu oile, dar dă gerul, ea îmbracă pe rând noua cojoace şi totuşi îngheaţă. Nu e bine să caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A explica o legendă e lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe cunoştinţe despre legendele altor popoare. Şi mai ales să nu ne silim să vedem în oricare legendă pe Traian şi pe nepoţii lui Romul(us). Noi tot români rămânem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sârbească ori bulgărească ; nu e nevoie să tragem câinele de coadă, ca să scoatem din fiecare legendă un obicei roman ori o tradiţie romană.

Să stăm la legenda noastră. Adică Dochia. Zor-nevoie să fie Dacia ? Şi de ce ? Pentru că vorbele astea cam aduc la sunet – ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia ? Nu. N-au a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sânul cu gheaţa şi nuca cu peretele. Prea ar fi o poveste simplă povestea asta a Dochiei. Eu n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi mi-aş face o idee proastă de poporul care ar spune două mii de ani o poveste aşa de banală şi fără nici o licărire de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o poezie adâncă, are un rost uimitor de frumos, şi de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de două mii de ani, dar poate de 4-5.000 de ani, dacă nu aici, dar prin Asia de unde au pornit. Şi tocmai fiindcă o spun atâtea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia şi cu Traian. Ce-or fi având de împărţit ungurii cu Traian ? Legenda Dochiei există, probabil, şi la arabi şi la persani şi la popoarele de pe lângă Gange ; ce-au avut ăştia cu Traian ? Şi încă cum îi de ani înainte de-a fi Traian pe lume…

Legenda Dochiei e una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii, nu a românilor, şi una dintre cele mai vechi pretutindeni cunoscută. E o poveste solară. Poveştile solare se ocupă cu fenomenele naturei, cu ploile, cu vânturile, cu schimbările lunei,  cu nourii, fulgerele,  curcubeul,  cu rotirea soarelui, cu  anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile  acestea au zăpăcit întâi pe oameni, iar ei şi le-au explicat în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi. Când se întunecă soarele, îl mănâncă vârcolacii, când  tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, când se cutremură pământul, se mişcă peştii pe care stă pământul, şi câte nenumărate! Toţi ştim lucruri  de acestea măcar câte un leghion la număr. Ce sunt Sân Toaderii? Prorocul Ilie? Atanasie al Ciumii? Moşii? Haralambie  cu  aripi de foc? Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Păliile? Ce sunt ielele, vântoasele, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana? Şi ce e în urmă baba Dochia ? Toate acestea sunt  întrupări ale fenomenelor din natură.

Credeţi că e întîmplare că de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumitru e tocmai atâta vreme ca de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe? Şi că sfântul Gheorghe e tânăr şi  omoară balaurul,  iar  Sf. Dumitru e  bătrân cu barba albă şi-l ţin ţin închis în Sîn-Toaderii de toamnă? Sf. Gheorghe e tânăr, căci el începe primăvara, omoară balaurul întunericului iernii; Sf. Dumitru e bătrân, căci de la el începe toamna cea cu zăpezi, şi e închis cum e soarele peste iarnă. E întâmplare că începutul primăverii e tocmai în  zilele babei Dochia? Că începutul toamnei e tocmai la Sf. Măria-mică ? Nu. Toate  sunt chibzuite şi potrivit aşezate şi au un rost solar.

Baba Dochia reprezintă timpul răutăcios şi vecinic schimbător de la începutul primăverii. Nora ei - care dealtfel poate să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorţeală, câmpia cu ierburile, codrii cu frunzişul etc. Ginerele poate să fie, ori să nu fie, în poveste el n-are a face. Sfântul Petru e  soarele.

Restul povestei e acesta: E  iarnă. Pământul e  acoperit cu zăpadă - ca şi cu o lână albă - cerul e acoperit de nouri negri, ca şi cu o lâna neagră. Se apropie de martie.  Baba cere nurorii sale să-i facă lâna cea albă, neagră. Ce adică? Să topească zăpada, ca să se vadă pământul care e negru. Nora (natura) nu poate face. O face însă soarele, care e Sfântul Petru. Acu cere baba: să-i toarcă fir alb din caier negru. Ce e asta ? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să rămâie cerul senin, alb (seninul  e înţeles că alb, contrar negrului; aşa zice ţăranul: e senin ca laptele). Nora nu poate face, dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind topită şi cerul înseninat, cere nurorii să-i înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sfântul Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă înverzirea câmpiilor. Amăgite de căldură, răsar flori în martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin "zilele babei" cu ger, cu viscol (lucru ce se întâmpla în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rând nouă cojoace. Ce sunt aceste nouă cojoace? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare: tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe partea sudului. Aceste treceri ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de vreme, vânturi şi ploi. Cele nouă cojoace sunt cele 9 zile răutăcioase.

De ce e vorba de o babă? Pentru că babele sunt de felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii rele. De ce noră sau  fată vitregă? Căci cerul într-adevăr se poartă cu câmpiile, la începutul primăverii, ca o mamă cu fata vitregă, sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia?  La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar. Deschide-l: ce sfânt cade pe ziua de 1 martie, ziua întâi a lunei de primăvară? Sfânta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au  aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele bisericei creştine, desigur  nu s-a[u] gândit la Dacia şi la Traian şi nici la români, şi n-ar fi zis  doar: haide să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legenda babei. Nu. Întâmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am luat-o ca "babă" a legendei. Dacă o chema altfel, baba noastră nu s-ar fi numit Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian".

de George Cosbuc

Read More

„Apostolii” sărăciei altora

 Azi lucrurile sunt clare : în decembrie 1989 a fost o lovitură de stat cu o puternică implicare externă. Estul şi Vestul şi-au dat mâna pe deasupra României pentru a-i face bine cu forţa ; binele rusesc, glaznost. Pentru asta, URSS a trimis « turiştii » Spetnaz (serviciul special ce acţiona sub autoritatea comună KGB-GRU), iar americanii au pregătit populaţia din punct de vedere psihologic (« 60.000 de morţi la Timişoara » etc.). În ţară era totul pus la punct : un individ cu petardă, un regizor cu sunete de război şi o clică de conspiratori pregătiţi la Frunze. Şi « revoluţia » îşi atinge scopurile pentru care ilici se întâlnea cu Militaru în Cişmigiu. Peste o mie de morţi a dat această lovitură de stat, morţi care n-ar fi trebuit să existe, dar ei au fost necesari unui singur grup : cel al conspiratorilor. Ei n-au avut scrupule… Ce însemnau o mie de morţi raportat la populaţia ţării ? Mai nimic… O mie de familii distruse, mii de copii fără unul dintre părinţi, zeci de mii de suferinţe ireparabile. Un fleac pentru ei, nu-i aşa ?

Au luat puterea. Ilici nici măcar n-a ascuns în numele căror idealuri a acţionat. Idealuri? Nu. Idealurile nu produc morţi şi suferinţa, astea le fac crimele şi criminalii. Cu toate astea, ilici a prostit un popor întreg. Şi-a dorit ca România să fie ocupată de militari ruşi; n-a acceptat Gorby. Apoi a oferit ţara Uniunii Sovietice prin criminalul acord de subordonare a ei bunului plac bolşevic, iar România a rămas cu o independenţă scriptică şi doar teoretică. Şi a urmat vizita unui consilier al preşedintelui de atunci la Moscova pentru a duce solia de pace : « prioritatea noastră numărul unu este soarta Uniunii ». Pentru a doua oară criminal, ilici îşi bătea joc de toată lumea, secondat de « mineri », aceste batalioane SD de inspiraţie nazistă. Presa dezvăluia, opoziţia reclama, ambasada americană oferea azil politic, ceea ce nu se gândea nimeni că va mai fi posibil după ’89. Opoziţia de atunci, bătută şi umilită, înjurată şi terfelită de către presa comunistă, azi face front comun cu ilici şi gaşca lui criminală ; un al doilea front al « salvării » naţionale.

La scurt timp, URSS sucomba. Abia atunci a început aventura lui ilici pe spinarea poporului român. Până la decesul « fratelui de la răsărit », piaţa era invadată de ajutoare ; desigur, nu erau distribuite ca ajutoare, ci erau vândute în magazine, chiar dacă fuseseră oferite gratuit de către ţările care înţelegeau ce pas făcuse România. Este perioada în care « cinstiţii bolşevici », « apostolii sărăciei » se transformă în afacerişti veroşi. Legile nu-i urmăreau, mafia politică se întărea, populaţia sărăcea. Este perioada când mergeam la alimentară pentru a cumpăra ulei de măsline rafinat la cutie de metal ; costa doar 100 de lei şi pe cutie scria « donaţie a Statului italian »… Aşa a făcut Cico Dumitrescu avere (la fel şi alţii). Ne luasem porţia de libertate, acum luam ce rămânea de la masa bogaţilor. Construiam democraţia şi pluralismul ; « pluripartidism în interiorul CFSN » era « strălucita » idee iliesciană menită a pune cizma pe grumazul partidelor politice dornice de exprimare. Nu s-a realizat… o vreme… Azi, visul de aur al « cârpei kaghebiste » s-a împlinit : se numeşte usl.

În anii ’90, jaful a atins proporţii istorice. Eram la dentist şi “doamna” stomatolog negocia la telefon vânzarea către un nene a… staţiunii Neptun! Doamna era soţia ministrului privatizării… Toţi miniştrii au « prosperat ». Dan Radu Ruşanu, ministru fiind şi-a cumpărat… un bloc ! Era printre primele manifestări de jaf fără jenă. Nu era grav… Grav este că justiţia punea încet-încet mâinile pe piept… În timpul ăsta, ilici stătea în umbră ; el era preşedinte « nejucător » şi superviza jaful folosindu-l în interesul lui (în genul « ştiu ce ai furat, aşa că acum joacă tu cum cânt eu »). De aceea un oarecare Temeşan era în puşcărie preventivă (conform “presei”) şi pe terenul de tenis în buricul târgului – în realitate. « Noua » societate avusese nevoie de milionarii săi, cei care nu putuseră mişca în vremurile apuse. Aproape fără excepţie, nou apăruţii milionari porniseră afacerile cu o sută de dolari ; nimeni nu pomenea vreo vorbă despre Bancorexul lui Temeşan. Creditele plecau de la bancă pe sub mână către clienţii care vor forma peste ani reţeaua de « oneşti » afacerişti în slujba bolşevicilor. Banca a fost falimentată, banii n-au mai fost recuperaţi şi aşa au dispărut 3% din PIB în buzunare private. Iar ilici îşi freca mâinile în al treilea mandat din două posibile legal.

« Finit coronat opus », aşa că Năstase a desăvârşit hoţia şi a introdus elemente demne de conaţionalii săi cu pielea tuciurie. « Suveica » a căpătat noi valenţe şi s-a numit în lumea lor – « Licitaţia de artă », traficul de carne vie s-a transformat în « adopţiile ilegale de copii » în perioada de interdicţie europeană a adopţiilor din România. Acum, după anul 2000, hoţia nu se mai face brutal şi haiducesc, ci cu « ştaif » : « Care cu boi », salvări SMURD şi miliardari recunoscători făcuţi peste noapte. Ce făceau românii în timpul ăsta ? Profesorii făceau foamea, iar medicii asistau lipsiţi de reacţie cum meseria lor liberală devine o ocupaţie la stat. Nici unii, nici alţii nu ieşeau în stradă, nu protestau pentru că sindicatele şi asociaţiile profesionale erau 100% controlate de către Bulănel şi ilici (ca şi azi, de altfel). Apoi a urmat dezmăţul care nici azi nu conteneşte… Pierzând puterea politică, bolşevicii-capitalişti s-au dezlănţuit monarhist întru distrugerea economiei pentru a putea lua ei cioburile rezultate. Nu mor caii când vor câinii…

După toată această « epopee a hoţiei » cred că este momentul ca vinovaţii să plătească factura întârziată. Crimele de care se face vinovat ilici nu se mai prescriu, aşa că îşi aşteaptă rândul în boxa acuzaţilor. Pe rând, mulţi vor avea de dat socoteală ; ori pentru salvările SMURD, ori pentru manipularea bursei, ori, de exemplu, pentru pumnii în gură daţi libertăţii justiţiei sau libertăţii de exprimare. Fireşte, puşcăriaşul Năstase va fi eliberat, ca o dovadă ca Justiţia trage să moară. Următorul Raport pe justiţie va arăta horror, dacă nici nu s-au stins ecourile ultimului şi ilegalităţile au şi început. Cazurile „Jiji” şi „Bombo” vor atârna greu în balanţa Raportului. Se vor adăuga pe rând Fenechiu şi compania, aşa că speranţa de intrare a României în Schengen dispare. Bani de la FMI – nu, ţara nu produce nimic (cum să producă dacă guvernul e ocupat cu golăneli?), şomajul creşte, preţurile – la fel, doar nivelul de trai va scădea continuu. În condiţiile astea, vine sau nu plata şi pentru ilici, ponta, felix sau căcărău? Implacabil ca destinul, da!

Read More

Iluzia libertatii

Avem libertate... Avem libertatea de a alege orice, fie că ne referim la politică şi societate sau la mâncare şi modă. Avem liberul arbitru, dar el e strict controlat. Vrem ceea ce trebuie, ne dorim ceea ce subliminal ne sugerează publicitatea, în general vrem ceea ce alţii vor de fapt. În politică avem spectacolul puterii care se "luptă" cu opoziţia, în showbiz avem divorţuri aranjate şi despărţiri publicitare, în reclame avem produse miraculoase care pot cel mult să dăuneze, dar să folosească – nici vorbă etc.

În politică vedem justiţiari ca Morar şi Kovesi, dar uităm repede că tot ei erau în funcţii când diverşi lideri politici reclamau că Justiţia nu-şi face treaba. A fost de-ajuns ca Olanda să voteze împotriva intrării României în Schengen, că a şi început spectacolul anticorupţiei declanşat de "justiţiarii" sus-amintiţi. Valuri de laude au însoţit cerneala care a curs întru proslăvirea intransigenţei celor doi. Memoria electoratului e scurtă, iar capacitatea de manipulare este mult superioară rezistenţei psihice obişnuite a alegătorului român (sau străin, că totuna e...). Prieteniile politice nu mai sunt ca în trecut, între partide aflate în aceeaşi parte a eşichierului politic, ci sunt transpartinice şi obscure, ascunse de ochii înceţoşaţi ai prostimii. Afacerile politice îşi văd de drumul lor, fără vreo legătură cu spectacolele televizate. Un exemplu clar în acest sens este cooperarea ce poate părea bizară politic dintre Ponta şi Udrea, colaborare în plan economic ce a adus multe milioane în buzunarul "săracului" Ponta-plagiatorul. Cineva spunea prin luna mai că Ponta nici n-ar trebui să sufle în faţa Elenei Udrea, dar fără a explica motivul. În cele din urmă, motivul a ieşit la iveală fără vreo consecinţă politică sau de alt fel. Să nu uităm că în acest timp alegătorul era ocupat şi avea şi treaba cu... showbiz-ul şi manelele.

În showbiz făcătura e cel puţin la fel de evidentă. Românului i se servesc nu realităţi, ci scenarii. Aşa au apărut diverse personaje în căutarea unui autor, fiinţe de multe ori obscure, dar care fac rating şi aduc bani, spre deliciul prostimii. Presa a scris despre tomberonul lui DD şi despre "accidentul" suferit, ignorând complet că într-o televiziune păzită nu se plimba nimeni cu tomberonul după el. Astfel de întâmplări deloc întâmplătoare au fost, sunt şi vor fi în continuare pentru că nimic nu aduce mai mulţi bani în buzunarele sărmanilor de ieri, ca impozitul pe prostie televizat. Personajele lansate pe piaţă plimba scenariul pe la toate tele-vizuinile, chiar dacă de multe ori minciuna este străvezie pentru cineva cu un coeficient mediu de inteligenţă. Bălăcăreala din familia Moculescu le-a prins foarte bine tuturor membrilor ei (mai ales lui Horia, cel care e în stare să-şi caute publicitate şi la ANGST-ul de lângă casă), dar şi celor care au jucat diverse roluri în povestea lor prost însăilată. Exemple sunt grămadă, dar nu ele sunt importante, ci maniera în care noii potentaţi manipulează şi deturnează atenţia de la manevrele pe care ei le fac. Cei care cred că dacă o tele-vizuină prezintă nişte "dezvăluiri" sau un ziar dă în fapt un personaj și asta înseamnă tot ceea ce se petrece, aceia sunt naivii care au aflat târziu despre afaceri prospere despre care tele-vizuinile aveau consemn să nu vorbească. Multe afaceri subterane nici n-au ieşit la iveală şi vor ieşi doar dacă se strică armonia transpartinica şi trebuie plătită o poliţă.

Alegătorul nu are libertatea de a alege nimic. El este păpuşa care crede că decide ceva, iar în spatele lui se fac adevăratele jocuri. A câştigat Piedone alegerile cu 90%? Da. E logic sau posibil scorul? Evident că nu, că doar n-au votat pentru el şi activiştii PDL, de exemplu. A acuzat cineva din PDL vreo fraudă, în cazul Piedone sau în altele? Nu. Alternanţa la putere este doar o înţelegere între politicieni, nu o decizie a electoratului, oricât ar fi asta de dezamăgitor pentru alegători. S-a impus MRU ca un adevărat lider de dreapta aşa cum se declară iniţial? Nu. Dar a creat o formaţiune de centru-dreapta care s-a amestecat repede (o altă cedare în raport cu dreapta) cu PDL-ul roşcat al lui Blaga-vameșul. Iluzia dreptei a fost creată, aşa că toată lumea e mulţumită. Nimeni nu încearcă în vreun fel să dea jos un guvern de handicapaţi, de departe cel mai incompetent, mai corupt şi mai plagiat guvern pe care l-a avut România în ultimii 23 de ani. De ce? Pentru a da posibilitatea usl-ului să câştige prin fraudă alegerile. Peste încă 4 ani vom avea un alt partid la putere, de data asta unul de dreapta sau o alianţă care se va declara de dreapta. De 23 de ani, în Parlament avem aproape aceleaşi persoane, un mandat la un partid, un mandat la altul şi încă un mandat la un al treilea partid şi tot aşa. Dar în spatele pozei de partid se ascund rechinii intereselor personale, de grup şi de partid care pactizează zilnic. Când îi văd la tv îmi amintesc de desenele animate în care Speedy Gonzalez este alergat de lup până la terminarea programului, apoi pleacă împreună ca nişte colegi buni ce sunt, uitând că tot episodul şi-au pus bombe sub fund unul altuia.

Libertatea de a alege e prezentă (mai curând absentă) şi când vorbim despre produsele promovate în diverse medii. Efectele promovării sunt atât de devastatoare încât Coca-Cola nu se mă jenează să spună că băutura este 100% artificială şi că e opera unui farmacist. Cu toate astea, behavioriştii şi-au făcut treaba, aşa că dăunătoarea băutură este cea mai vândută în lume. Sugestia funcţionează şi în cazul altor produse, dar asta nu înseamnă că tot ceea ce vedem promovat la tv este nociv. Reclama televizată la un produs altfel indiscutabil bun este obligatorie, iar producătorul nu mai are libertatea de a se distanţa de producătorii nocivi, ci trebuie să ţină pasul cu ei, altfel scad vânzările sau iese de pe piaţa în favoarea concurenţei care poate promovează produse proaste.

Totul în jur e spectacol. Uneori scenariştii sunt buni, alteori – penibili, dar cu toţii manipulează acel concept, acea formă fără fond care se numeşte libertate de opţiune.

Read More

De unde vin ţiganii ? (II)

 De parcă ar fi o ruşine, ţiganii au cerut să li se spună « romi » ; de fapt, nu « romi », ci « rromi ». Spun mulţi, dar fără a se constitui într-o argumentaţie serioasă, că « rom » vine de la cuvântul ţigănesc … « dom », care ar însemna… « om ». Pentru copiii de grdinita, explicaţia ar putea părea plauzibilă… « Rom » aş putea înţelege, dar « rrom » ? Să le luăm pe rând…

Într-o carte din sec. XIX aflată în Biblioteca Naţională a Franţei, ni se explică anumiţi termeni vehiculaţi în Evul Mediu în Africa de Nord. Printre ei găsim şi cuvântul « rom ». El era folosit de către arabi pentru a-i desemna pe creştinii ce aparţinuseră cândva Imperiului Roman din Africa. De altfel, în limba arabă se păstrează şi azi « roum/roumi » sau « rum/rom » cu aceeaşi semnificaţie – « creştin ». Aşadar, dacă vom certifica denumirea de « rom » va trebui să acceptăm că ţiganii au convieţuit în acelaşi areal cu arabii cuceritori ai Maghreb-ului. De altfel, popoarele şi populaţiile Africii de Nord au fost puternic creştine (începând cu sec. ÎI d.Ch.) şi până în anul 1137, cel puţin (de atunci datează ultima atestare documentară a creştinismului în Africa ; până în timpurile moderne, când Puterile europene au anexat teritorii africane, creştinismul a fost înlocuit complet de islam).

Dar să lăsăm « rom » şi să analizăm un pic cel de-al doilea termen, cel de « rrom ». Acest dublu « r » îl întâlnim grafic (în pronunţie mai există și la alte popoare, dar cu aceeaşi origine) în două limbi : în spaniolă (castellano, de fapt ; limba spaniolă nu există în Spania, ci doar castellano, catalan, gallego şi vasco) şi în tamacheq, limba tuaregilor. Tuaregii sunt doar unul dintre popoarele berbere, ele întinzându-se din Maroc şi până în sudul Egiptului, oaza Shiwa. În Antichitate şi în Evul Mediu răspândirea lor era cu mult mai pronunţată, berberii dând Egiptului doua dinastii de faraoni (ultimele cercetări spun că şi Ramses al II-lea era tot berber). În alfabetul libico-punic, strămoşul alfabetului tuaregilor, dar şi al alfabetelor europene « r »-ul dublu era ortografiat ca şi azi, cu grupul « gh ». Cei care au vizitat Tunisia, în special Tamerza, poate au văzut plăcuţele pe care încă scrie « Tameghza/Tamaghza ». Evident, maurul Tarek a ocupat Spania în folosul califilor de la Bagdad şi Cairo, nu aşa cum greşit se spune uneori, că arabii ar fi ocupat-o. Arabii au venit imediat după Tarek şi au instalat administraţia lor, dar componenta militară a rămas maură (berberă) şi majoritară până la Reconquista. De altfel, cărţile de istorie spaniole au un capitol distinct, « istoria maură a Spaniei (aici)».

Dacă mai avem dubii, să privim totuşi şi la portul popular ţigănesc şi să-l comparăm cu portul tradiţional al unor triburi/populaţii nord-africane. Asemănările sunt enorme, diferenţele – doar de nuanţă. Elementele constitutive ale portului feminin, de exemplu, n-au absolut nici o diferenţă. Putem observa fustele bogate, lungi şi înfoiate (« fota », în limba autohtonilor), cu motive tradiţionale pe care le întâlnim şi la ţigăncile din şatră, basmaua înflorată sau şalul strident colorat. Obiceiurile de nuntă sau cele cotidiene le sunt comune ambelor populaţii, desigur, cu diferenţele apărute pe parcursul timpului în mod diferit şi adaptat mediului în care populaţiile respective se stabiliseră temporar. Apetenţa lor pentru culori stridente, materiale sclipitoare şi complet lipsite de gust este încă o caracteristică a ambelor grupe luate în discuţie.

Din punct de vedere fizic, asemănările sunt şi mai evidente. Fără a face vreo referire ce poate fi interpretată ca rasistă (nu e cazul, dar răuvoitori sunt mereu şi peste tot), tipologia proprie ţiganilor, aşa cum ea a fost descrisă în cărţile publicate în Evul Mediu târziu o regăsim şi la triburi sau indivizi din populaţiile Africii de Nord. Uneori asemănările merg până la identitate şi descoperim exact aceleaşi caracteristici, aceleaşi tipuri de conformaţie a corpului de ambele părţi ale Mediteranei.

Desigur, asemănările nu se opresc aici, dar cred că sunt suficiente pentru a trage o concluzie : teoria care susţinea că ţiganii au venit în Europa în jurul anului 1350 din Asia este una complet lipsită de credibilitate. Ţiganii nu puteau face obiectul unui edict al regelui Spaniei la 1387, fără ca ei să devină, cu timpul, o problemă socială. Un alt motiv pentru care nu avem măsuri coercitive ce să le fie destinate înainte de 1387 este faptul că Spania a fost o lungă perioadă sub ocupaţie maură. Reconquista nu a durat un an – doi, ci peste 700 de ani, creştinii recucerind încet şi cu dificultate teritoriile deţinute cândva. Prin aceasta recucerire, creştinii au « moştenit » nu doar teritoriile, ci şi mare parte a populaţiilor străine care le populau, printre ele şi ţiganii. 

Read More

De unde vin ţiganii ?

 Un subiect mereu delicat a fost cel al originii ţiganilor. A fost suficient ca  un oarecare să afirme că vin din India, că atât de interesantă li s-a părut oamenilor de cultură ideea, încât au şi decretat : având pielea închisă la culoare, originea lor nu poate fi decât indiană, eventual pakistaneză. Cercetări serioase nu ştiu să se fi întreprins, dar, ca în multe alte situaţii, demonstraţia a vrut să certifice o idee, aşa că toate « informaţiile » au mers convergent către aceasta. De curând, un om de cultură important în diaspora (nu-i dau numele, că n-are el nevoie de publicitatea mea) povestea într-un amplu articol cum au venit ţiganii din India. Mă văd obligat să-l contrazic : ţiganii nu de-acolo au venit în Europa, ci din Africa ! Desigur, dacă ar fi o noutate absolută, teoria ar putea părea fantezistă ; doar atâţia politicieni susţin teoria indiană ! M-am întrebat mereu cum e posibil ca un popor să migreze la distanţe atât de mari, iar în locurile de baştină să nu mai rămână nici măcar urme ale lui. Cum a fost posibil ca o populaţie să fie declarată europeană încă din 2004, fără ca aceasta să poată certifica originile sale ? N-am idee şi e treaba Uniunii Europene să-şi acorde o notă proastă pentru asta.

Să pornim de la nume. În toate ţările europene, populaţiile respective sunt numite ţigani, gitanos, zingari, gypsies,  cigány, cigan etc. Fără dubiu, această denumire provine din « egyptian » etc., adică « egiptean ». Ce treabă are un popor nomad venit din India cu egiptenii, asta nu s-a străduit nimeni să explice. Ţiganii sunt nomazi chiar şi în zilele noastre şi trăiesc mulţi dintre ei în corturi ; chiar şi cei care şi-au ridicat « pagode » şi « tajmahale » tot în corturi îşi duc existenţa. Aşa trăiesc şi indienii ? Din câte ştiu, nu. În schimb, Africa de Nord e plină de oameni asupra cărora atracţia corturilor încă acţionează, aşa că oricât de mare ar fi casa în care locuiesc, măcar un cort pe plajă tot fac ; de weekend… Asemănările sunt multe, obiceiurile – aceleaşi, dar nu mi-am propus să scriu o carte, cel puţin nu încă.

Ţiganii au ajuns întâi în Spania, aproape concomitent cu ocupaţia maură a peninsulei. Aceste triburi native în deşerturile din Yemen și în califatul din Egipt, au luat numele de egipteni, pentru a le distinge de triburile berbere care veneau din Fez şi din regatul Maroc condus de prinții Almohazi, berberi  care erau cunoscuţi sub numele de mauri (moros). După căderea tronurilor de la de Sevilla și Cordoba, majoritatea mahomedanilor învinşi aparțineau triburilor de origine egipteană și sub acest nume au fost cunoscute de obicei aceste bande de migratori rătăcitori  pe care soarta războiului i-a obligat să devină fugari, fără a le da timp să se așeze și se aclimatizeze. Erau ultima clasă de mauri, compusă în principal din descendenți ai triburilor stabilite în Spania după cucerirea ei maura și din triburile care au venit mai târziu în urma lui Abderahman, primul rege al Cordobei. A  început astfel persecuția împotriva „egiptenilor” și vagabonzilor arabi rătăcitori, atunci când războaiele civile au devastat Andaluzia şi după ce emirii locali au cedat puterea în Valencia, Catalonia, Aragon și Castilia (cf. Nueva Recop., tom. 2 , lib. 8, tít. 11 , f ol. 371 şi următoarele).

Regele Juan I, în 1387, Enrique II – în anul 1407, Juan II – în anul 1437, au emis serioase decrete împotriva „egiptenilor” sau a celor care luaseră drumul pribegiei. Aceste dispoziții regale, care doar impuneau vinovaţilor diverse pedepse de servitute fără nici o despăgubire nu au fost suficient de energice pentru a combate leneveala lor. Ambiția lui Abu Abdallah și lipsa de talent a concurentului său, Abdullah el-Zagal, au dat ultima lovitură puterii maure şi a înmulțit numărul de victime de război, pe care le-au lăsat fără nici o altă şansă decât sclavia, rigorile exilului şi pericolele unei vieţi rătăcitoare.

Pe 12 februarie 1501, un million de mauri care refuzaseră botezul s-au îmbarcat pentru Africa, diminuând astfel forțele învinșilor, în timp ce acela al învingătorilor creștea prodigios. În 9 decembrie 1609 a fost decretată expulzarea totală a maurilor din Spania. « Egiptenii » sau « maurii » fugari, urmăriţi fără încetare de autorităţi din cauza numeroaselor fărădelegi comise şi slăbiţi ca forţă colectivă s-au dispersat pe teritoriul spaniol şi în afara lui. Locul vechilor triburi fusese luat de familiile migratoare. În 5 octombrie 1611 a fost reînnoit ordinul ca ţiganii sau egiptenii să se ocupe exclusiv de muncile agricole sub protecţia nobililor, dar asta doar ţiganii care se recunoşteau ca şerbi. Foarte puţini au consimţit la acest statut, ceea ce a dus la elaborarea unor decrete (cf. Const. de Catalunia, libro 9 , título 17, mím. 1 y 2. — Nueva Recop., tom. 3 , lib. 8, tít. 2) împotriva tuturor acelora care se sustrag prin fugă statutului care le fusese destinat.

Edictul din 1611 i-a recunoscut sub denumirea comună de ţigani (gitanos) pe toţi indivizii migratori. Codul de legi din 1785, literele E şi G arata că denumirea de « ţigani » şi « egipteni » sunt sinonime. Două edicte ale lui Filip al II-lea din 1566 şi 1586 declarau că regulamentele poliţiei îndreptate împotriva vagabonzilor sunt aplicabile « egiptenilor » şi « ţiganilor ». Această ultimă denumire se folosea efectiv în Spania cu mult timp înaintea edictului din 1611. (cf. Nueva Recopilacion, vol.2, titlul 11, legile 11 şi 14)

Bula Regală a lui Filip III din 28 iunie 1619 a accentuat severitatea impusă rămăşiţelor de mauri ; mai mult decât atât, în această epocă şi ceva timp înainte s-a format opinia generală împotriva ţiganilor. Bula îi prezenta ca proscrişi şi le dadea un termen de 6 luni pentru a părăsi teritoriul spaniol. Acesta a fost rezultatul tuturor decretelor elaborate în decursul sec. XVII şi despre care a scris şi Cervantes (La Gitanilla, scrisă în 1612, trei ani după expulzarea maurilor).

Fără îndoială, ţiganii au continuat să trăiască în număr mare în Spania, cu toate edictele date de regi, ascunzându-se deseori după publicarea unui  decret, aşteptând să treacă zelul de început al autorităţilor. Cum iureşul trecea, ţiganii reveneau în locurile pe care le ocupaseră iniţial, reluându-şi obiceiurile lor.

Şi în 9 mai 1633, regele Filip IV a ordonat publicarea unui alt regulament destinat ţiganilor. Printre multele prevederi ale acestuia,  multe dintre ele regăsindu-se şi în cel din 1499, se interzicea ca ţiganii să locuiască în cartiere exclusiv ţigăneşti sau să formeze majorităţi, le erau interzise meserii sau ocupaţii ce nu le erau în mod expres destinate şi li se interzicea să se depărteze de locul de domiciliu, totul sub ameninţarea celor mai severe pedepse. Edicte şi regulamente similare au elaborat de-a lungul timpului mulţi regi ai Spaniei, dar ele nu fac decât să certifice că ţiganii au fost sever reprimaţi şi marginalizaţi în Evul Mediu spaniol și că locul lor de baștină e Africa. 

Va urma(?)

Read More

Ion Ili(c)escu: „Salvarea URSS, în asta vedem noi obiectivul nostru”.

În anarhia mascată pe care bolşevicii le-o oferă românilor găsim două personaje care implementează diferit, în aparenţă, tacticile de preluare forţată a puterii totale. Fiecare dintre ele este strâns legat, direct sau prin interpuşi, de „firul călăuzitor” prin care vine „lumina de la Răsărit”. Cei doi „komisari ai poporului” sunt „cârpa kaghebistă”, ilici şi plagiatorul halucinat – Ponta. Dacă primul este un moroi politic, o rămăşiţă nefericită a unui sistem violent, opresiv şi detestabil, al doilea nu părea să poată evidenţia apucături similare cu ale primului. Se pare că la bolşevici vârsta nu înseamnă mare lucru atunci când e vorba despre accesul la putere. Aşa cum se ştie prea bine, ilici a dat lovitura de stat din decembrie 1989 cu ajutorul şi în beneficiul „marelui prieten de la Răsărit”. După ce s-a folosit de serviciile „turiştilor” sovietici, ilici a trecut la faza a doua – implementarea structurilor care să-i asigure trecerea României de la statutul de ţară independentă şi nu foarte iubitoare de ruşi, la cel de ţară subordonată intereselor majore ale URSS.

Presa a semnalat la vremea respectivă derapajele din discursurile rostite cu limbă de lemn ale noului „dictator luminat”, aşa cum îi plăcea să se considere. Pentru ilici n-a contat nici o secundă ideea vehiculată de unii, „jos comunismul”; doar nu era nebun să calce în picioare „nobilele idealuri ale socialismului”. Că individul este un trădător de ţară, acum nu mai e un secret decât pentru copiii de grădiniţă, iar că este şi un criminal încă în libertate – pentru asta stau mărturie dosarele nesoluţionate pe care familiile dispăruţilor la Revoluţie şi mineriade le-au înaintat justiţiei. Ca un adevărat bolşevic, în 1991 ilici era preocupat cu precădere de „binele URSS”, ţel din care făcuse „principala preocupare”, aşa cum reiese limpede din mesajul pe care i l-a transmis lui Gorbaciov prin intermediul lui Ioan Mircea Pașcu. Reproduc aproape integral informarea pe care i-a făcut-o lui Gorbaciov consilierul acestuia, V. Zagladin:

La 9 februarie m-am întâlnit, la cererea lui, cu consilierul preşedintelui României, Ioan Mircea Pașcu (venit pentru a înmâna mesajul lui I. Iliescu lui M.S. Gorbaciov).

1. În cursul discuţiei, care s-a desfăşurat într-o atmosferă foarte caldă, de încredere, I.M. Pașcu ne-a informat mai întâi de toate despre motivele care l-au determinat pe preşedintele României să trimită mesajul lui M.S. Gorbaciov. După prezentarea mesajului, el a făcut o caracterizare succintă a situaţiei interne din ţara sa, evidenţiind două momente esenţiale.

Pe de o parte, în plan economic, situaţia rămâne extrem de complicată, în special din cauza insuficienţei resurselor energetice. O parte considerabilă a întreprinderilor îşi întrerup activitatea (total sau parţial), ceea ce provoacă încordarea relaţiilor cu clasa muncitoare. Muncitorii înţeleg că guvernul actual, spre deosebire de regimul Ceauşescu, preferă să reducă alimentarea cu energie a întreprinderilor decât să nu încălzească locuinţele, şcolile, grădiniţele, şi acest lucru este întâmpinat cu aprobare. Cu toate acestea, întreruperea producţiei, conjugată cu pierderile salariale etc., nu pot să nu genereze nemulţumiri. Dacă nu se îndreaptă situaţia, măcar parţial, va fi o explozie.

Pe de altă parte, începerea războiului din Golf a slăbit întrucâtva împotrivirea opoziţiei. În fond, s-a ajuns la un fel de armistiţiu. E clar, Frontul (Salvării Naţionale - n.n.) încearcă acum să profite de situaţia creată şi să-şi întărească propriile rânduri. Se pregăteşte congresul Frontului, care va adopta, după exprimarea interlocutorului, „o orientare social-democrată“. Bineînţeles că, dacă acum ar avea loc alegerile, Frontul nu ar mai obţine atâtea voturi ca anul trecut. Dar în ansamblu poziţia lui nu arată rău. El nu va suferi pierderi mari, dacă, bineînţeles, va putea să-şi întărească rândurile. Aceasta depinde însă de îmbunătăţirea situaţiei din economie.

Opoziţia, fireşte, vede tot ce se întâmplă, dar deocamdată nu se hotărăşte să încalce „armistiţiul“, deşi forţele externe, în primul rând englezii, fac presiuni foarte active asupra ei (în special asupra Partidului Ţărănesc), o cheamă să manifeste „mai multă activitate“, să emită cereri noi către conducerea ţării.

Date fiind toate cele spuse, rugămintea de livrare către România în cursul lunii proxime a unei cantităţi suplimentare de gaz este dictată nu doar de raţiuni economice, ci şi politice. Livrarea unei cantităţi suplimentare de gaz ar fi, înainte de toate, un ajutor acordat clasei muncitoare, dar şi conducerii ţării în confruntarea ei cu forţele duşmănoase interne şi externe.

Din partea mea mi-am exprimat convingerea că cererea lui I. Iliescu va fi atent analizată; tot ce se poate va fi făcut, dar ţinând cont de situaţia noastră proprie complicată.

2. Desigur, au fost abordate problemele relaţiilor sovieto-române. I.M. Pașcu a vorbit despre faptul că preşedintele I. Iliescu este în general mulţumit de dezvoltarea lor. Totodată, după părerea lui, posibilităţile de aprofundare a lor nu s-au epuizat nici pe departe, atât în plan politic, cât şi în plan economic.

După părerea lui I.M. Pașcu, în plan politic nu este pusă încă la punct o „interacţiune autentică“ cu Uniunea Sovietică. Vechiul sistem de legături nu mai funcţionează, iar unul nou nu a fost încă stabilit. Potrivit impresiei interlocutorului, ansamblul relaţiilor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene se dezvoltă extensiv şi, în mare parte, fără planificare. Acum nu trebuie întârziată înfiinţarea unei noi structuri de interacţiune, pe cât posibil organică. Este nevoie de aceasta şi din punct de vedere al construcţiei europene, şi din punct de vedere al influenţei asupra evenimentelor interne într-o ţară sau alta.

Antisovieticii acţionează peste tot, ajutaţi de anumite forţe din Vest (deşi, a spus Pașcu, nici pe departe de toate: în decembrie şi în ianuarie li s-au dat sfaturi românilor de la Pariş, Roma şi, de asemenea, de la Bonn să nu facă nimic ce ar fi putut să-i dăuneze lui Gorbaciov. Pașcu ştie că sfaturi asemănătoare au primit polonezii şi ungurii). Inerţia conceptuală a părţii sovietice, care se ocupă deocamdată numai de probleme curente, conjuncturale, îi ajută pe adversarii Uniunii Sovietice.

I.M. Pașcu a spus că declaraţia conducerii române privind necesitatea rezolvării rapide a problemei Tratatului de la Varşovia nu trebuie privită nicidecum ca o schimbare a poziţiei, ca o tentativă de a slăbi legăturile cu URSS. Pur şi simplu, a spus el, noi nu am dorit să trecem sub tăcere o problemă care a devenit evidentă. Dar, după spusele lui Pascu, la Bucureşti se aşteaptă ca lichidarea OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia – n.n.) să fie însoţită de „noi iniţiative cu caracter strategic“ din partea sovietică.

Răspunzând la întrebarea la ce fel de iniţiative se gândeşte el personal, Pașcu a spus: trebuie, mai întâi, o reînnoire rapidă a sistemului tratatelor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene, aici întârzierea este evidentă; în al doilea rând, sunt necesare unele înţelegeri cu privire la colaborarea neformalizată (în orice caz, în prima perioadă), care atinge probleme general europene şi în special est-europene. Problemele acestea sunt similare pentru toate ţările regiunii, numai că deocamdată fiecare le rezolvă singur. Chiar şi schimbul de experienţă ar oferi multe lucruri utile. Sau, poate, s-ar reuşi stabilirea unor mecanisme temporare de ajutor reciproc pentru rezolvarea problemelor urgente, inclusiv cele economice. Şi, desigur, trebuie luate în calcul şi dificultăţile interne, suficiente în fiecare ţară, inclusiv în România, şi dificultăţile în rezolvarea problemelor naţionale.

Desigur, a încheiat această temă I.M. Pașcu, în ultimă instanţă, rolul decisiv în evoluţia evenimentelor din Europa Răsăriteană şi pe întregul continent îl au procesele care se desfăşoară în Uniunea Sovietică. Din păcate, după greutăţile justificate şi inevitabile chiar şi în URSS, nemaivorbind de ţările din afara graniţelor ei, nu sunt remarcate acele mutaţii adânci care acolo deja s-au produs sau se produc şi care au cu adevărat o însemnătate revoluţionară pentru noi toţi. Este oare posibil ca, dacă M.S. Gorbaciov va veni la şedinţa OTV, să „clarifice situaţia pentru toţi“?

3. Profitând de ocazie, l-am rugat pe I.M. Pașcu să-mi spună care este poziţia conducerii ţării (România – n.n.,) faţă de procesele care se desfăşoară în Moldova.

I.M. Pașcu a spus că în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme. Părerea generală şi singură: nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M.S. Gorbaciov. Desigur, moldovenii sunt fraţii noştri, a spus Pașcu. Dar nimeni nu ne împiedică să dezvoltăm relaţiile frăţeşti, dacă ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie. „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament.“ Salvarea Uniunii RSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru.

Apropo, Pașcu a spus că acele dificultăţi care au apărut în Moldova, inclusiv în urma acţiunilor conducerii acestei republici, împiedică în esenţă dezvoltarea unei relaţii normale a României şi cu Moldova, şi cu URSS în general. Aşa încât, de pe aceste poziţii, România nu este interesată nicidecum în adâncirea acestor dificultăţi. Având în vedere acest lucru, a spus interlocutorul, într-un discurs recent, rostit din însărcinarea preşedintelui I. Iliescu la Timişoara, am spus că problema Basarabiei este pentru URSS la fel ca problema Transilvaniei pentru România. Şi, dacă nu dorim să ne facem rău nouă, atunci nu trebuie să creăm probleme Uniunii.

Desigur, nu putem să nu recunoaştem că în România sunt forţe care se străduiesc să aprindă „problema moldovenească“. Dar marea majoritate a acestor forţe se manifestă împotriva Frontului, împotriva actualei conduceri a ţării. „Se distinge“ în acest plan Partidul Ţărănesc, în spatele căruia se află englezii.

Conducerea ţării are în vedere continuarea muncii cu aceste forţe, străduindu-se să nu permită apariţia unor probleme suplimentare pentru Uniune.

Prezent la discuţie, ambasadorul României, V. Şandru, a adăugat că el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I.M. Pașcu".  (V. Zagladin) Februarie 1991 Arhiv Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V.V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Pascu (Rumânia, sovietnik prezidenta), data 09.02.1991, listov 6." (Revista "22")

Iată că şi urmaşul lui ilici are „fapte de arme” similare cu ale tovarăşului său, în sensul că admite şi se angajează fata de responsabilii ruşi cu care a intrat în contact ca „din luna iulie (2012) să înceapă un proces de „purificare”, cum a fost stabilit, și dânsul, ca și altă dată, contează pe ajutorul nostru (al ruşilor n.n.). Și că, din momentul începerii „curățeniei” totale, investițiile noastre locale vor fi valorificate” (Evgheni Egorov, consilier la Ambasada Rusiei la Bucureşti). De o gravitate extremă pentru România, asemenea înţelegeri pe care trădătorul Ponta le încheie din poziţia sa de premier nu pot rămâne fără urmări penale excepţionale. Să consimţi la aplicarea metodelor de lucru ale NKVD într-o ţară europeană şi membră a Uniunii Europene înseamnă să faci parte dintr-o caducă structura ce urmărea şi urmăreşte extinderea pe orice cai a influenţei nefaste a Moscovei în România. Aşa cum aflăm din directivele elaborate de Beria în 1947 şi distribuite partidelor comuniste subordonate Moscovei, cunoscute sub numele de "Moscova2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47" (ap. ), „Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stimă populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite "întâmplări neprevăzute" sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de "înaltă trădare". Coroborând directivele sovietice cu ultimele înţelegeri dintre ruşi şi „cartelul roşu” de la Bucureşti, viitorul imediat nu sună deloc bine. Anarhia sădită şi împrăştiată peste tot de către pucişti, răstălmăcirea şi falsificarea datelor, indiferent care ar fi ele arăta că ultimele spasme ale moroiului roşu încă nu s-au manifestat. 

Read More

Comoara «uitată» a României

 Eram elev şi auzeam la şcoală, la tv şi în „presă” că Nicolae Titulescu a fost o mare personalitate politică. Nu contest asta, poate chiar a fost, dacă stăm să ne gândim că el a fost unul dintre iniţiatorii Ligii Naţiunilor, predecesorul ONU de azi. Cu toate astea, URSS/Rusia n-ar fi trebuit să aibă multe motive să-l omagieze. Nu în aparenţă... O personalitate nu are doar realizări şi merite, ci are şi pete, iar Titulescu are şi el o vină, cel puţin. Dar să vedem care...

Era anul 1918, luna ianuarie, iar Titulescu era ministru de finanţe. România era aproape ocupată de trupele germane, iar în decembrie un tren transportase 314 milioane lei aur în valute diverse la Moscova, cu toată opoziţia lui Mauriciu Blank care nu vedea cu ochi buni trimiterea tezaurului în Rusia, având în vedere situaţia politică de acolo. Aşa că, în decembrie pleacă valuta Băncii Naţionale. Oficialii români care încercau să stabilească nişte contacte fireşti cu partea rusă descopereau că de fiecare dată era altcineva în funcţie şi fiecare reacţiona diferit. Haosul era maxim, iar ţarul nu avea nimic de spus ; ca de obicei, de altfel. Bolşevicii îşi făceau loc cât mai în faţă prin mijloacele prea bine cunoscute şi pe care le descoperim şi azi la usl. Acesta era cadrul general în Rusia încă ţaristă din punct de vedere juridic.

Cu toate că semnalele de anarhie şi derută politică erau clare, Titulescu decide în ianuarie 1918 să trimită un al doilea transport spre Moscova, de data asta restul tezaurului: 7 miliarde lei aur în diverse valori (tablouri, obiecte de patrimoniu etc., dar şi valori personale depuse de persoane fizice la Banca Naţională şi la Muntele de Pietate). Desigur, tezaurul a fost mult subevaluat. După ce acesta a ajuns la Banca Naţională a Rusiei şi a fost închis în camere special afectate şi sigilate, la Moscova a început balamucul. Nimeni nu ştia nimic despre nimic, iar puterea o avea cine putea şi pentru o perioadă incertă. A urmat apoi lovitura de stat bolşevică (aia din Rusia, nu asta de acum din România), iar soarta tezaurului României a rămas până azi incertă. E drept, în anii '50 Moscova a acceptat să ne înapoieze 12 din cele 22 de piese ce compun „Tezaurul de la Pietroasa”, dar nu mai mult.

Timpul a trecut. A trecut şi „Revoluţia”. În anii '90, un ministru de externe al României, T. Meleşcanu pune problema tezaurului la Moscova. Omologul său rus îi răspunde... ruseşte: „ca discuţie filozofică e interesantă, dar din păcate fără aplicare practică” şi subiectul „moare”, mai mult sau mai puţin. In timpul guvernării filoruse, ambasadorul Rusiei la Bucureşti s-a trezit vorbind despre tezaur într-o manieră care amintea de Molotov care şi-a permis să bată cu pantoful în pupitru la ONU. Nu e treaba istoricilor să stabilească oarece despre tezaurul României aflat la Moscova, ci este obligaţia Rusiei să-l înapoieze în baza actelor existente în România, dar şi la Moscova. Nu, tezaurul României nu e monedă de schimb. Nici un român responsabil nu va accepta ca ţara să fie sub tutela Rusiei, aceasta oferind la schimb tezaurul ce oricum i se cuvine de drept României. Dar cum ţara e condusă de niște penali iresponsabili, mincinoși și escroci, toţi preaplecaţi Moscovei, soarta tezaurului pare pecetluită ; dacă nu cumva și a României...

Read More