Scrisoare adresată dlui Joseph Daul, Preşedinte al PPE şi Dlui Jean-Claude Juncker, Preşedinte al PE

 Domnule Preşedinte, Vă scriu cu încrederea că sunteţi unul dintre principalii apărători ai creştin-democraţiei europene, persoana care nu poate face nici o înţelegere politică în stare să afecteze Partidul Popular European. De ceva vreme, dar cu precădere în ultimele zile, se vorbeşte tot mai insistent în România despre opţiunea unui partid liberal (Partidul Naţional Liberal) de a schimba familia politică europeană, trecând de la ALDE la PPE. O asemenea mişcare poate fi înţeleasă în cazul partidului amintit, cunoscute fiind acţiunile sale anterioare îndreptate fără echivoc împotriva statului de drept, dar ar fi de neînţeles dacă el ar fi şi acceptat în rândul partidelor care formează curentul popular european.

Aşa cum ştiţi, la PPE este afiliat şi Partidul Democrat-Liberal din România. Apreciez că aceasta afiliere a avut ca baza alte considerente decât cele doctrinare, pentru că dacă vom privi Programele, atât cel al PDL, cât şi cel al PNL, nu vom întâlni nici un element care ar putea caracteriza un partid de dreapta-centru-dreapta. Azi, cele două partide liberale se unesc într-o fantasmagorică « dreaptă », manevră condusă de neo-comuniştii români, botezaţi de circumstanţă socialişti, cu scopul de a confisca orice fel de opoziţie reală în România. Aşa cum poate ştiţi, guvernul a emis recent o ordonanţă de urgenţă prin care schimbă legile electorale, în ciuda recomandărilor Comisiei de la Veneţia, doar pentru a împiedica accesul liber al Partidului Mişcarea Populară la supravegherea procesului electoral aşteptat spre sfârşitul acestui an. Fireşte, aceasta este complet antidemocratic şi se constituie într-o nouă lovitură aplicată democraţiei româneşti, atât cât a mai rămas din ea. Nici unul dintre partidele amintite mai sus, PDL şi PNL nu au sărit în apărarea democraţiei româneşti, eludând faptul, ceea ce mă conduce fără greş la concluzia că în România de azi nu avem de-a face decât formal cu un pluripartidism (excepţie făcând PMP).Vă reamintesc că PNL a fost asociat la guvernare cu PSD (cel care deţine şi azi conducerea guvernului) timp de doi ani, perioadă care vă este cunoscută prin flagrantele încălcări ale normelor elementare democratice. Sunt de notorietate legile pe care parlamentul controlat de cele două partide le-a emis, ca un atac flagrant la democraţie şi doar opoziţia fermă a Preşedintelui Băsescu, dar şi « îngrijorările » exprimate de Bruxelles şi Washington, le-au putut opri temporar. Sunt convins că sunteţi la curent cu toate faptele comise de PNL, înainte ca el să se despartă nemotivat de PSD. Dacă veţi urmări în presă atât declaraţiile « foştilor » aliaţi, cât şi acţiunile lor parlamentare, vă veţi convinge că PSD şi PNL nu fac altceva decât să mistifice electoratul român. O privire aruncată în teritoriu, vă va convinge că PNL este într-o opoziţie formală în Parlament, deoarece în teritoriu partidul a rămas la putere.

Nu în ultimul rând, ştiţi foarte bine că liberalismul european este un curent doctrinar versatil şi ramificat, dar care rămâne esenţial de stânga. Chiar şi din punct de vedere istoric, acel punct la care face referire chiar PNL când se declară continuator al politicii liberale interbelice, avem în faţă un partid indiscutabil de stânga, atât doctrinar, cât şi istoric si ideologic. Declaraţiile mincinoase ale liderilor săi, conform cărora liberalii vor să formeze un pol de dreapta în România mă conduc la concluzia că nu doar electoratul român (care nu stăpâneşte elementele definitorii ale conceptelor de « dreapta » şi « stânga ») este grav înşelat, nu fără un scop foarte bine determinat, ci se încearcă şi o manipulare a conducerii PPE. Fireşte, aş putea aduce în sprijinul afirmaţiilor mele articolele cunoscutului profesor american Ralph Raico, el însuşi un libertarian şi un specialist în liberalismul european, dar sunt convins că deja cunoaşteţi aceste lucruri până la detaliile cele mai fine.

Dle Preşedinte, cred că primirea PNL în marea familie populară europeană va însemna introducerea unui « cal troian » care va submina grav PPE şi care îşi poate aduce o serioasă contribuţie la slăbirea UE, în favoarea intereselor ruseşti, deja evidente în România şi în Europa. Ca popular convins (chiar dacă nu şi membru al vreunui partid) şi ca european, vă rog, dle Preşedinte Daul să analizaţi consideraţiile mele şi să luaţi decizia potrivită pentru ca PPE, cel care vă este şi dv. atât de drag, să nu fie afectat de interese politicianiste şi străine Uniunii Europene. Al dumneavoastră, Dragoş Gros

x

Read More

„Chapeau, monsieur le President!”

 Într-o zi cu soare, o mare „dragoste” s-a „terminat”, aparent fără motiv; era un „divorţ” ca un balet de urşi, al psd-ului de pnl. La scurt timp după trecerea pnl în „opoziţie”, la ora de maximă audienţă şi în mijlocul unui Parlament reunit, Căcărău îşi dădea teatral demisia din funcţia de preş al Senatului. Nimeni nu înţelegea demisia unui bandit, când anterior asemenea demisii în partidul său n-au existat, nici măcar când au existat condamnări definitive pronunţate de Justiţie.

În locul lui Căcărău a venit, pe filieră psd, o altă lepră, Tariceanu. Mişcarea scăpa înţelesului obişnuit, ştiut fiind că în caz de suspendare sau imposibilitate a Preşedintelui de a-şi exercita prerogativele, locul său era luat tocmai de preşedintele Senatului, un vis mai vechi al lui Căcărău. Începuse să se contureze existenţa unui plan la baza tuturor acestor acţiuni, dar schiţa lui încă nu era evidentă. Totul se învârtea, se vedea încă de atunci, în jurul a câtorva persoane, printre care Căcărău, Moliceanu şi primul derbedeu oligofren al guvernului, dar rolurile încă nu erau bine stabilite; nu pentru public.

Spuneam că România joacă un rol extrem de important geopolitic (aici), pe „tabla de şah” a Moscovei, dar amănuntul a trecut aproape neluat în seamă în presa noastră, dar nu şi în afară. De altfel, rolul destinat României în campania rusească antiamericană şi antieuropeană a fost confirmat şi de Friedman, dar şi de „indiscreţiile” dintre ambasadorii ruşi în Africa. Conform acestor analize, singurul „ciot” de care se putea împiedica „sultanul roşu” era Traian Băsescu, aşa că el trebuia eliminat. Dar cum?

O nouă suspendare era de o prostie fără seamăn, având în vedere experienţele anterioare, dar şi avertismentele externe, inclusiv cele venite de la socialiştii europeni. Astfel a apărut necesitatea eliminării Preşedintelui prin punerea sa sub acuzare, cea de-a doua posibilitate prevăzută de Constituţie pentru a-l suspenda fără ca un referendum să fie necesar. Dar ce să facă ei, că timpul trecea, iar motiv de acuzare nu găseau? Au făcut „comisia Nana”, încercând ca prin manipulări să influenţeze justiţia, dar repede s-au convins că varianta e perdantă; cum alta nu aveau, încercau forţarea „comisiei”, pentru ca în cele din urmă să-l acuze de ceva pe Preşedinte şi astfel să-l suspende pe o perioadă nedeterminată, suficientă însă pentru ca ei să-şi atingă scopurile. Îl aveau pe lacheul Tariceanu ca preşedinte interimar, o covârşitoare majoritate în Marea Adunare Naţională şi un guvern gata de orice atentat la statul de drept. Cine să li se opună?

Formal, pnl este în „opoziţie”, iar Căcărău trebuie să pozeze în „catindatul” „nepătat” al „opoziţiei” de „dreapta”, secondat fără convingere de un pdl care cochetează cu împărţirea „ciolanului liberal”, imediat după europarlamentare sau, în varianta pesimistă, după prezidenţiale. Căcărău nu putea fi simultan şi candidat „curat” la prezidenţiale, dar şi preşedinte interimar care aprobă prin semnătură manevre ce ţin de proiectata lovitura de stat, aşa că rolul infantilului Tariceanu este important în „marea revoluţie socialistă” ce urmează în ore, poate zile. Preventiv, centrul „operaţional” al puciştilor s-a mutat la M.Ap.N.

Nu ştiu când se va da „asaltul asupra Palatului de Iarnă”, dar e sigur acum că el va avea la bază o plângere lipsită de obiect la adresa Preşedintelui, una depusă de oameni fără calitatea juridică de a depune aşa ceva în faţa organelor statului, o plângere halucinantă ca motivaţie juridică, o plăsmuire de joasă speţă. Noi vom accepta aşa ceva sau vom ieşi cu toţii în apărarea Preşedintelui şi a statului de drept?

De ce „Chapeau, monsieur le President”? Ştie Base de ce...

Read More

Sondaj : psd 15%, pnl 11%!!!

 În manipularea cotidiană pe care comuniştii o exercită asupra populaţiei, o să pornim, pentru a devoala o parte a ei, de la un postulat: peste tot şi în orice epocă, pentru a câştiga alegerile, comuniştii falsifică voturile şi manipulează electoratul. Că ei fraudează toate alegerile, nici nu trebuie să analizăm, aşadar să vedem cum se petrec lucrurile când tehnica de manipulare se numeşte „sondaj de opinie” şi cine are acces la aceste mijloace de mistificare a realităţii.

Primii ani după „revoluţie” au fost anii în care sistemul neobolșevic instalat prin lovitură de stat şi-a asigurat mijloacele prin care să exercite un control cât mai complet al populaţiei. Întâi a fost lupta noului-vechi regim de preluare a televiziunii publice şi de mistificare a întregii acţiuni din decembrie 1989. Cu spasme şi crime, comuniştii şi-au asigurat controlul TVR, control ce depăşeşte cadrul legal: au angajat fideli şi persoane ce sunt capabile să pară că fac jocul oricărui guvern. Adevăraţii jurnalişti de televiziune au fost ori marginalizaţi, ori eliminaţi. În paralel, presa scrisă îşi arăta primii „colţi” şi, deasemenea, presa de partid îşi începea propaganda mincinoasă. Cu timpul, „colţii” presei s-au mai „tocit”, fie cu banii puşcăriaşului Vântu, fie cu fondurile Crescent, fie prin „convingerea” jurnaliştilor; chiar dacă nu toţi au cedat presiunilor, cea mai mare parte a lor, da.

Cum presa era în curs de „recuperare”, aparatul de propagandă roşie, beneficiind şi de „sfaturile” unui vechi și experimentat propagandist ce se dorea „despot luminat”, a diversificat moscovit mijloacele de manipulare. Primul pas a fost scârbirea populaţiei de tot ceea ce înseamnă politică. Obiectivul, atins de multă vreme, era cel de a îndepărta de procesul de votare o masă cât mai însemnată din populaţia cu drept de vot. Astfel, electoratul lor imbecilizat şi/sau cumpărat le asigura controlul politic. Dar asta nu era suficient... Tot în 1990, „cârpa kaghebistă” a mai emis o idee de inspiraţie moscovită: „pluripartidism în interiorul CFSN”. Altfel spus, se contura tot mai mult acea „democraţie originală” pe care o visa ilici. Procesul de transformare a democraţiei în democratură a început devreme, în primele zile din ianuaria 1990, prin înfiinţarea cu acceptul lui ilici, uneori chiar la sugestia lui, a unor partide politice aparent de sine stătătoare. Cu certitudine, o confirmă şi martorii oculari, partidele aşa-zis istorice (PNL, PNŢ şi PSDR) au căpătat acceptul de a se constitui, fără a fi evidente condiţiile pe care el le-a pus, dacă le-a pus. În conducerea lor au fost instalaţi iniţial ofiţeri de securitate fideli noului vechi regim şi/sau agenţi cu un trecut încărcat de urmăririle Diviziei anti-kgb a Securităţii. Procesul de fidelizare a partidelor aparent independente nu a fost deloc simplu şi a durat câţiva ani buni. Toată colaborarea lor rămânea însă subterană, pentru a da impresia unei democraţii în care Puterea se lupta cu Opoziţia. Pentru ca mistificarea să fie completă, au avut şiretenia de a „permite” ca alegerile parlamentare şi prezidenţiale să fie „câştigate” în 1996 de către „opoziţia” CDR şi, respectiv, Constantinescu. Mişcarea a fost inspirată şi multă vreme Occidentul chiar a crezut în existenţa acestei opoziţii. Peste ani, complet şocant, îi găsim pe foştii „opozanţi” în aceeaşi tabără, colegi de partid şi prieteni. Câştigarea primului mandat de către Preşedintele Băsescu a marcat finalul „opoziţiei de operetă”, aşa că tovarăşii au strâns rândurile, fără să le pese de memoria colectivă, nu mereu la fel de proastă că a lor.

Dacă până atunci aveau destule instrumente prin care să-şi asigure controlul politic, fie că sunt sau nu la putere, acum aveau nevoie şi de altceva. Aşa s-a născut „manipularea prin sondajele de opinie”. Întâi institutele au devenit private, chiar şi cele care anterior erau de stat (IRSOP, de exemplu, preluat de Alin Teodorescu, vechi client al Diviziei anti-kgb). Apoi au tot apărut şi alte „institute” ce aveau ca teme de cercetare cele mai năstruşnice subiecte, uneori cu întrebări chiar imposibil de regăsit în viaţa de toate zilele („aţi vrea ca Nicolae Ceauşescu să redevină preşedinte?”). Numărul patronilor de entităţi de sondare a opiniei publice a crescut, doar că patronii lor erau ori membri ai puterii roşii, ori apropiaţi notorii ai lor. Cum o opoziţie reală faţă de comuniști n-a existat până la PDL-ul lui Emil Boc, sigurele instituţii de profil rămâneau cele aservite, direct sau nu, Estului „civilizator”.

Contând pe imbecilitatea românilor (doar politrucii puteau fi „deştepţi”), sondajele au început să agreseze viaţa oamenilor în mod subliminal. Temele abordate sugestionau telespectatorilor naivi tot ceea ce ei doreau să le transmită indirect. Astfel reieşea că într-un an electoral, cel puţin 50% nu doresc să voteze cu nimeni. Lucrul ar fi fost normal, de înţeles, dacă acest tip de „sondaj” nu apărea de cel puţin două ori pe lună, în perioade atent calculate pentru ca efectul să fie maxim. Nu puţine au fost cazurile când în graba lor de a arăta „bizonilor” ce părere are „majoritatea” despre ceva, au pierdut din vedere că între un eveniment petrecut, parte și în chestionar, şi momentul anunţării rezultatului nu au cum să treacă doar 2-3 zile, când doar sondarea se face pe parcursul unei săptămâni, după care urmează şi o perioadă de analiză a rezultatelor.

O culme a aroganţei „sondajelor” a fost atinsă în campania dusă de partidele roşii împotriva Preşedintelui Băsescu, fie în campania electorală, fie în preajma suspendărilor sale ilegale, fie în general, ca mijloc de creare a unui curent de opinie cât mai defavorabil lui Traian Băsescu. Cum institutele au „muncit” bine ca parte a aparatului de propagandă comunist, ele anunţau, după încheierea scrutinului prezidenţial 2009, o victorie clară a Prostănacului. Nu, nu era vorba despre o greşeală, ci despre o manevră eşuată atunci, dar care a dat rezultate mai târziu, la alegerile generale din 2012. Cum spuneam, frauda electorală este un „must” al partidelor de orientare bolşevică, aşa că sondajele aveau rolul de a arăta populaţiei fantasma unui rezultat final, în spatele căruia evoluau falsificatorii de voturi. Ei aveau misiunea de a aduce scorul real la nivelul indicat de „sondaje”; acum aveau o „bază”. Dacă la ultimele prezidenţiale au dat greş, nu la fel s-a întâmplat în 2012 la alegerile locale şi la cele generale, unde concursul dat usl-ului de către un PDL deposedat de atributele sale anterioare şi de participarea activă a celor care au ridicat partidul - s-a dovedit a fi decisiv. Colaborarea lui Blaga a făcut ca şi cele mai neruşinate sondaje să devină o tristă realitate; dacă ne vom gândi puţin, Piedone a luat un scor cu adevărat nesimţit (90%), ceea ce a însemnat că trebuia să fi fost votat şi de activiştii şi membrii de partid PDL, ca să nu amintesc şi alte partide care n-au colaborat la mistificare.

Temele s-au succedat nu pentru a face o analiză obiectivă a opiniei colective, ci tocmai pentru ca ele să sugestioneze subliminal mentalul colectiv. Un exemplu recent: psd, direct sau prin interpuşi, comandă un sondaj unui institut patronat de... un membru al găştii roşii. Răspunsul la una dintre întrebări releva, mincinos, fireşte, că 46% sunt de părere că în problema Crimeii, România a adoptat o poziţie greşită şi doar 40% au opinat că atitudinea a fost corectă. Desigur, antipatia faţă de ruşi are un caracter naţional, istoric şi conjunctural, dar „sondajul” afirma exact contrariul, aşa cum anterior alte „sondaje” îşi aduceau contribuţia la lupta ilegală de demitere a Preşedintelui. Întrebarea nu este deloc întâmplătoare, ci este una al cărei răspuns plăsmuit constituie o pregătire a populaţiei pentru acţiunile ulterioare ale usl şi o justificare a acţiunilor lor antinaţionale şi pro-moscovite.

Manipularea sondajelor este o treabă făcută de profesionişti ai manipulării şi ai propagandei. Fiecare întrebare poate fi astfel formulată (în cazuri precise, chiar este) încât ea să conţină şi răspunsul dorit, o parte importantă a respondenţilor nefiind capabili să deceleze substanţa întrebării de forma pe care ea o îmbrăca în mod perfid. Un alt palier al manipulării este tematica generală a sondajelor. Ea este atent împărţită diverselor institute, în aşa fel încât fiecare din ele să dea o analiză similară celorlalte, ca linie generală, chiar dacă întrebările au fost majoritar diferite, iar împreună să constituie o falsă opinie generală faţă de care subliminalul individual nu se poate opune. În acest fel, opinia manipulată capăta valoare de adevăr inconştient. Aici intervine presa care, uneori mecanic, diseminează rezultatele, cimentând astfel un fals. Deloc de ignorat este rolul pe care îl joacă, fără să-şi dea seama, jurnaliştii şi formatorii de opinie recunoscuţi ca fiind fără reproş, atât moral, cât şi profesional. De bună credinţă, ei difuzează nişte rezultate pe care le cred reale şi astfel, o minciună de partid capăta atât de dorita credibilitate.

Scopul sondajelor nu e deloc diferit de celelalte manevre comuniste: principalul obiectiv intern este de a convinge populaţia credulă că între psd şi pnl există o „prăpastie” de netrecut pentru că unul e de stânga (psd) şi celălalt de dreapta (pnl, care e tot de stânga), astfel ei revenind la falsa alternanţă Putere comunistă – Opoziţie anticomunistă. După ce îşi vor atinge scopul, acela de a avea în turul doi al prezidenţialelor candidaţii lor, unul dintre ei, nu contează care, urmând a fi preşedinte, vor avea la dispoziţie toate instituţiile statului de drept, iar calea către Uniunea Euro-asiatică - liberă de orice opoziţie semnificativă la nivel naţional. 

Read More

Liberalismul – o doctrină de stânga

 Liberalismul este un curent ideologic și social-politic care promovează libertatea și egalitatea în drepturi. Liberalii îmbrățișează o gamă largă de opinii; în funcție de modul de înțelegere a acestor principii, majoritatea liberalilor susțin următoarele idei fundamentale: constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile omului, comerțul liber, precum și libertatea religioasă. Liberalismul cuprinde mai multe tendințe intelectuale și tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în secolul al XVIII-lea și liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.

Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

Liberalismul este frecvent cunoscut şi drept idealism. Originile acestuia trebuie căutate în gândirea politică europeană modernă, care l-a conturat şi influenţat decisiv. În prim plan este situată libertatea individului, statul fiind obligat să se abţină de la subminarea acesteia prin orice mijloace. Adepţii liberalismului consideră că relaţiile internaţionale pot constitui o sursa de progres. Acest sistem teoretic a fost ilustrat de nume celebre, precum cel al lui Immanuel Kant (1724- 1804). Considerat fondatorul idealismului critic, Kant încearcă să explice în lucrarea „Despre pacea universală” (Zum ewigen Friedem) cum ar putea fi creată o societate federală a naţiunilor. Acesta este primul care vorbeşte despre dreptul naţiunilor şi al cetăţenilor acestora de a se pronunţa în privinţa păcii şi a războiului.

În primul rând putem vorbi de un liberalism clasic, situat temporal la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioada în care se definitivează şi se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum se pun bazele liniilor de forţă ce definesc liberalismul şi se constituie doctrina liberală. După a doua jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja la putere şi de o construcţie politică şi socială pusă sub semnul liberalismului. În această perioadă, liberalismul a suferit mai multe mutaţii în special legate de asumarea puterii şi de aplicarea principiilor liberale în spaţiul public. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de naţiune, în special pe continent.

Construcţia politică impusă de liberalism este aceea a unei democraţii instituţionale puternice, care se focalizează în special pe construcţia statului naţional. De altfel, duşmanul liberalismului încetează să mai fie în special conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul şi anarhismul, două erezii ce îşi au sorgintea tot în liberalism.În perioada de după primul război mondial, liberalismul încearcă să îşi revizuiască relaţia cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se va repercuta şi în politicile sociale şi în cele ce ţin de însăşi esenţa liberalismului (în special individualismul).

Din liberalism și-au tras rădăcinile doctrinare darwinismul social fundamentat de Herbert Spencer și libertarianismul lui Dean Russell, doi „gemeni” doctrinari, dar și comunismul, prin ideologia criminală a lui Karl Marx. Pe plan politic, darwinismul social a fost folosit pentru a justifica „științific” mai multe concepte politice de dominație a elitei asupra maselor considerate mai puțin adecvate. Printre acestea se numără colonialismul, eugenia, fascismul și mai ales nazismul. În fapt, această ideologie elimina rasele umane și ființele cele mai slabe, astfel încât acestea să lase locul indivizilor cel mai bine pregătiţi pentru a supraviețui.

 Libertarianismul, în sens strict, propune reducerea intervenției guvernamentale asupra indivizilor în raport cu gradul de intervenție din prezent. Liberalismul libertarian pare să scape din dihotomia politică clasică, stânga/dreapta prin tezele sale, care îl situează uneori la stânga, la nivelul libertăților individuale (dezincriminarea drogurilor, libertatea de exprimare, libertatea de imigrație, libertatea sexuală, refuzul recrutării etc.) și chiar în dreapta din punct de vedere al libertății economice (respect pentru proprietatea privată, libertatea de a întreprinde, liberul schimb, reducerea drastică a fiscalității, respingerea politicilor de redistribuire ale statului etc.). Ideile libertariene au fost exprimate din secolul al XIX-lea, cu lucrările lui Wilhelm von Humboldt („Eseu cu privire la limitele de acțiune ale statului”), Herbert Spencer, Lysander Spooner și Gustave de Molinari.

Liberalismul social (sau „Noul liberalism”, dar nu neo-liberalism) este un curent postliberal apărut în Europa Occidentală în primul sfert al sec. XX. Proiectul liberal, ce viza găsirea și instaurarea modelului perfect de convețuire a indivizilor și comunităților cu viziuni etice, estetice, religioase și sociale diferite, a fost dărîmat de ideologiile totalitare din prima jumătate a secolului XX. În condițiile crizei politice de după primul război mondial, „statul minimal” promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.

Liberalismul social acoperă ca doctrină politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte.

În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. Dupa cum remarca politologul rus Kamaludin Gadjiev, în funcție de conjunctură și de realitățile social-economice, liberalismul social pledează pentru acțiuni de dreapta (acolo unde modul de organizare social-economică e unul de stînga, iar politicile sociale excesive periclitează buna funcționare a economiei) sau de stânga (acolo unde modelul de organizare e unul pronunțat de dreapta și sfera socială e ignorată). Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. In fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane. Este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental. 

Read More

Europa sau EurAsia?

 Când viaţa e ca o scenă, spectatorii devin actori, iar păpuşarii creează iluziile. Cortina se ridică şi „magicianul” apare în mijlocul butaforiei, în timp ce mulţimea tâmpă aplaudă fără să ştie de ce. Când reprezentaţiile sunt zilnice, cu toţii sunt doar servitoare şi soldaţi în termen ce au căpătat câteva ore libere pentru a merge la bâlci. Zilnic e acelaşi spectacol, aceeaşi punere în scenă, doar actorii se mai schimbă între ei, aducând astfel fiecare o notă personală rolului. Desigur, publicul e acelaşi, tot aşa cum fiecare din ei vine la bâlci, nu pentru prima oară. De fiecare dată îi atrage „magicianul”, cel care le vinde uneori aproape gratis, iluziile cu care se hrănesc. Dar pe scena nu e un magician, ci un escroc... El a învăţat nişte trucuri cu care reuşeşte să conducă un public întreg, acolo unde vrea el. Cine s-ar putea opune, când nici soldaţii nu ştiu carte şi nici servitoarele nu au creier? Ei sunt împăcaţi în sinea lor cu condiţia prezentă şi ştiu că mai mult de atât nu vor deveni vreodată. Singurul lucru pe care îl pot face este să privească periodic aceleaşi trucuri pe care aceiaşi actori le produc spre stupefacţia mereu nouă a auditoriului prezent; prezent fizic şi absent în rest…

Ca la bâlci a început în România şi democraţia. „Magicienii” au creat iluziile, cu panglici şi porumbei scoşi de nicăieri, iar populaţia le-a luat ca pe nişte minunăţii. Nu s-au gândit la manevrele pe care păpușarul-„magician” le face, ci doar au savurat momentele de încântare pe care pasele lui le produceau. Încet, ţara a devenit un bâlci, cu „magicieni’ şi cu asistenţii lor, cu iluzii şi mistificări, cu „femei cu barbă” şi cu pitici grobieni, dar şi una populată din ce în ce mai mult cu servitoare şi soldaţi analfabeţi. Circul şi derizoriul s-au amestecat grotesc cu această adunătură de gură-cască şi vânzători de iluzii deşarte, pentru ca subteran să apară şi rezultatele.

Mistificarea a marcat începutul a ceea ce românii au numit „democraţie”, în realitate ea fiind o „democratură”. Întâi a fost „Europa Liberă”, cu ai săi „60.000 de morţi la Timişoara” şi toţi românii au fost şocaţi şi oripilaţi de „dictatura criminală”. Urmărea n-a fost cea scontată, pentru că în stradă n-au ieşit decât câteva zeci, poate sute de români care au protestat faţă de un regim opresiv; erau cei care îşi doreau democraţie şi o viaţă normală. Poate ar fi avut-o, dar ceea ce era pregătit, lovitura de stat bolşevică, a precumpănit. Complotul a pus la cale debarcarea lui Ceauşescu şi s-a suprapus peste un protest natural, acoperindu-l. Aşa s-a născut mistificarea numită ulterior „revoluţie”. Din acest episod, românii au rămas cu o idee adânc înfiptă în creier, dar nu şi în realitate: „l-am dat jos pe Ceauşescu (deşi cel care gandește asta a stat acasă), putem da jos pe oricine va încerca să devină la fel ca el”; sfânta naivitate!... În realitate, românul a văzut butaforia şi a confundat-o cu realitatea, ceea ce a şi dorit „magicianul”, cel care de atunci şi-a construit scena şi a perfecţionat scenariul.

Ţine de manipularea elementară că dacă vrei să obţii rezultate, atunci îi spui prostului că e deştept, uratului că e frumos, hoţului că e cinstit etc. Plecând de la bază, comuniştii post-Ceausescu şi-au construit „democratura”, cu talent prezentată ca „democraţie” şi au dus scenariul „pe cele mai înalte culmi” şi până în cele mai ascunse cotloane ale societăţii, acele părţi importante ale ei. Scandalizând populaţia conştientă, imediat după preluarea puterii prin asasinat, ilici a devenit un mic Lenin şi, mai apoi, Stalin. El, ca persoană ce nu deţinea nici o funcţie în stat, a anunţat că „partidul comunist e scos în afara legii” şi românii au crezut, pentru că nu ştiau nimic despre democraţie. Cine să le spună că totul a fost o vorbă goală? Cine să-i informeze că „scoaterea în afara legii” este apanajul dictaturilor? De unde să ştie ei ca un partid, fie el şi comunist, nu se desfiinţează prin anunţul la tv al unui cetăţean complotist în folosul Moscovei, ci doar printr-un congres al partidului care decide dizolvarea sa? Fireşte, românii n-au ştiut şi nici azi nu-i interesează. Pe această necunoaştere, pe această indiferenţă s-a şi bazat ilici când şi-a început manipularea şi tocmai de-aia a şi câştigat.

Aşa cum era firesc, încă din ianuarie 1990, comuniştii şi-au început campania de preluare şi a democraţiei, pentru a „naşte” o „democraţie originală”. Cum ar fi trebuit să arate ea „original? A spus-o ilici: prin introducerea unui concept inexistent altfel, cel de „pluripartidism în interiorul FSN”, unde el urma să fie „despot luminat”. Reacţia populară a fost vehementă, pentru că atunci românii chiar vedeau realitatea și simţeau pericolul. Peste ani, în 2012, comuniştii şi-au încheiat proiectul din 1990: s-a născut usl, un partid ce formal este alcătuit din câteva partide şi care nu-şi ascunde (cum nici ilici nu şi-a ascuns) natura sa politic filorusă. Fireşte, acest usl a părut la început o „struţo-camilă”, o alianţă de „stânga-dreapta” nenaturală. Dar cine era de dreapta în această complicitate politică? Nimeni! Minciuna generalizată a creeat o altă iluzie: „liberalismul românesc înseamnă dreapta”. Fireşte, liberalii români au fost, sunt şi vor fi mereu de stânga, dar manipularea comunistă l-a catalogat aşa, doar pentru ca în faţa Europei şi a ţării să figureze şi o dreaptă, dar şi o alternanţă falsă la guvernare. Aceeaşi manevră a fost CDR şi mandatul lui Emil Constantinescu, „opozant” slugarnic faţă de ilici, azi aflându-se în aceeaşi barcă, dar şi guvernul Tăriceanu, cel care spăla „rufele murdare” ale psd-ului care îl ţinea la Palatul Victoria şi care azi i-a pus pe tavă funcţia de preşedinte al Senatului. De atâta amar de vreme, liberalii comunişti tot clamează apartenenţa lor la o „dreaptă” încă nenăscută în România şi nimeni nu le arată că mint! Azi au o misiune în această butaforie arătată unui popor ce n-a învăţat nimic în ultimii 25 de ani, cel puţin nu politic. Rolul său este de a împiedica accesul la Cotroceni al unui reprezentant al dreptei, iar asta merită orice sacrificiu din partea lor: apoi vor avea tot timpul să-şi împartă funcţii, să apuce împreună hălci din ceea ce a rămas nepreluat din economia naţională şi, nu în ultimul rând, cât se poate din fondurile europene; fireşte, cap de listă la accesarea fondurilor este numărul 2 al psd, Dragnea, cel care îşi face staţiune din bani europeni la Baia de Aramă, cu „doar” 7 miliarde euro.

Lista manipulărilor, a mistificărilor şi a minciunilor ordinare e uriaşă, dar de această dată cred că e necesar să lăsăm istoria recentă să fie lămurită în mod natural şi să vedem ce ne aşteaptă. Recent, primul oligofren al guvernului s-a întâlnit „cu treabă”, fireşte, cu omologii săi din Bulgaria şi Serbia, cu toţii socialişti de nuanţă bolşevică. Poate că întâlnirea putea părea firească în alte condiţii, deşi bulgarii şi sârbii nu sunt celebri prin legăturile lor strânse, aşa cum nici întâlniri tripartite de acest tip n-au mai fost; ce să construiască împreună, trei ţări care au graniţe comune? Bulgarii şi sârbii vor face ei ceva în beneficiul României? Dar românii şi sârbii, vor construi ceva în folosul Bulgariei? Nu. Rostul întâlnirii e altul... Ca să înţelegem ceva din ceea ce nu se spune, să ne gândim la începuturile noastre în UE. În 2007, România şi Bulgaria intra în UE. Desigur, nici una dintre ele nu avea o economie care să-i permită accesul într-o comunitate a ţărilor cu un cu totul alt potenţial economic, dar totuşi asta s-a întâmplat. De ce? Pentru că sunt ţări riverane Dunării şi Mării Negre. Oricât ar părea de puţin important, Dunărea este extrem de valoroasă pentru UE, economic şi geostrategic. Bătrânul fluviu face legătura pe apă între Marea Baltică şi Marea Nordului, prin canalul Rin-Dunăre, cu Marea Neagră şi Mediterana, asigurând astfel un transport ieftin al mărfurilor cărora astfel le scad preţurile la livrare. Nici SUA nu a rămas indiferentă, în România având şi o bază militară la Marea Neagră, dar şi o componentă a sistemului de apărare – scutul antirachetă, în România la Deveselu. Aceasta „sulă” în „coastele” Rusiei nu pot lăsa Moscova fără reacţie şi iată că reacţia nu a întârziat să se manifeste, deocamdată doar în Crimeea. Placând de la ideea că mereu trebuie să existe un folos al cuiva din orice acţiune, să privim un pic la întâlnirea celor trei premieri socialişti. Apoi să ne gândim cui i-ar folosi dacă România şi Bulgaria ar părăsi UE, iar Serbia n-ar mai intra? Rusiei. Ce ar câştiga? Economic, ar da o lovitură năucitoare Europei, care astfel se va vedea lipsită şi de Dunăre, dar mai ales de Marea Neagră, reţeaua Baltică fiind astfel pe jumătate inutilă. Militar, Rusia ar anihila o foarte importantă componentă a scutului, ar putea elimina bază militară americană şi astfel ar „tăia” legătura Turciei cu NATO pe mare, dar şi a Georgiei şi, mai ales, a Modovei. E foarte posibil ca armata desfăşurată acolo - destul de inutil, de altfel, atât timp cât populaţia oricum i-ar fi susţinut pe ruşi, chiar şi fără desfăşurare de forţe – să fie doar o „cortină de fum” pentru Europa şi SUA. În acest fel, fără armată ca în Crimeea, Rusia poate să dea o lovitură cumplită unei Comunităţi Europene aflată deja în criză economică, iar americanilor le-ar tăia orice posibilitate de apărare avansată până lângă graniţele Rusiei. Odată renăscut imperialismul de tip sovietic, nu văd cine îi va mai putea pune stavilă pentru încă minim 20 de ani. Şi când te gândeşti că toate astea pot fi împiedicate de cineva care nu a fost luat în calcul decât ca masă de manevră: populaţia României! Ieşirea masivă în stradă a românilor sătui de o guvernare catastrofică, poate zădărnici tot acest plan minuţios conceput în laboratoarele moscovite. Să sperăm? Poate, dar nu prea mult…

Read More

Dilema zilei – „La vremuri noi, tot noi”

 Prima „lemă”: Ovidiu Tender, clientul psd şi unul dintre reprezentanţii săi în ale afacerilor suspecte a creeat „CarpatAir”, fireşte nu fără legătură cu Carpatica (pentru cei care nu-și amintesc, este banca unde era director comercial colonelul MAI Buzatu, fostul director general adjunct al Direcţiei de Logistică și Inzestrare a MAI). Cum nu poţi spăla bani şi, simultan, să faci transport aerian profitabil, iată, CarpatAir nu se simte prea bine. Soluţia „eficientizării” companiei a venit repede: faliment şi o altă companie care să facă zboruri ieftine, „social-democrate” şi, tot simultan, profitabile.

A doua „lemă”: Un mare om de afaceri româno-siro-palestinian (ca să nu bată la ochi spune că e libanez, dar să-l ascultaţi şi dacă în loc de „p” pronunţă „b”, e sirian; dacă nu - palestinian) a venit rupt în dos să se căpătuiască în România. Nu voi relua ce am spus deja... E vorba despre Muhamad Murad. În urma vizitei pe care teroristul Yasser Arafat i-a făcut-o „cârpei kaghebiste”, mulţumindu-i cu această ocazie pentru armele furnizate nucleelor „revoluţionare” (a se citi „teroriste”) palestiniene, în România au început să prospere brusc diverşi „valutişti” arabi, printre ei, colaboratori mai vechi ai serviciilor secrete siriene şi ceauşiste. Încetul cu încetul, fraţii Muhamad au devenit extrem de bogaţi şi foarte bine văzuţi pe lângă „despotul luminat”.

Iată că ultimele informaţii vorbesc despre o nouă afacere prosperă a fraţilor „Spring Time”. După pateul „Mandy” de la „fratele” Hayssam, ei fac acum o linie aeriană! Primul Boeing 737-300 a ajuns deja în România şi până la sfârşitul anului sunt aşteptate încă trei aparate. Achiziţia a fost făcută în străinătate, iar avioanele, produse începând cu 1996, sunt cele care cândva aparţinuseră falimentarei (în 2009) companii spaniole Air Comet, desi ea a declarat doar Airbus-uri. Ce drum au apucat avioanele de la acel faliment încoace este imposibil de ştiut, dar ceva îmi spune că ele au trecut şi pe la CarpatAir sau TendAir, că la Fly România nu cred să fi ajuns. Fireşte, preţul avioanelor a fost simbolic, dacă el a fost plătit (dar asta e treaba DNA să stabilească), altfel „fratele” Muhamad nu şi-ar permite să anunţe un preţ „sub 99 euro dus-întors”, când se ştie că la un asemenea număr de avioane, pentru a le amortiza ai nevoie de numeroase „rotaţii”, ceea ce doar pentru zboruri interne este imposibil; doar dacă nu vine ordin de la partidul roşu de guvernământ de a folosi exclusiv avioanele arabului... Ca şi în cazul celuilalt „frate Hezbollah”, Arahat, se pare că achiziţia de avioane este maniera perfectă de a acoperi diverse tranzacţii ilegale pe care oricum nimeni nu le anchetează, chiar dacă presa abundă de detalii.

Read More

Bătălia pentru Europa

 În aceste zile, Rusia a declanşat ofensiva ce vizează recuperarea terenului pierdut prin cedarea internaţională a lui Gorbaciov şi prin desfiinţarea juridică a URSS. Primul pas a fost Crimeea, unde prezenţa militară semi-oficială a ruşilor e capabilă să abată atenţia de la celelalte obiective ruseşti. În fapt, suntem în faţa unei ofensive ruseşti pe mai multe fronturi, dar şi cu mijloace diferite. Semnalul de început l-a dat Putin când i-a explicat lui Ianukovici paşii de urmat.

Lovitura a fost destul de bruscă şi a surprins Occidentul, cel care se implicase în discuţii şi negocieri cu „ursul” care nici nu discută şi nici nu negociază, ci doar bate cu pantoful în pupitru sau, după caz, cu pumnul în masă. Primele ţări vizate sunt, fireşte, Ţările Baltice, poate şi Polonia parţial, dar nu trebuie pierdut din vedere că de un maxim interes pentru Rusia se bucură Republica Moldova. Dacă Ţările Baltice se simt mai în siguranţă cu „poliţia aeriană” NATO care să vegheze la integritatea lor teritorială, Moldova nu are deloc aceleaşi condiţii. Ea se bazează mult pe sprijinul pe care România ca membră NATO şi UE i-l poate da, când ameninţarea moscovită va deveni evidentă.

De aici, lucrurile se complică... Moldova este aproape în UE, dar asta e posibil doar dacă România rămâne în UE şi NATO. În aceste condiţii, cu o Românie leală partenerilor euro-americani, Moldova nu poate fi atinsă, iar Rusia va fi obligată să bată în retragere. Dar dacă la Bucureşti are loc o lovitură de stat neobolșevică, datele problemei vor rămâne aceleaşi? Să vedem...

Rusia are un interes mai mare decât Crimeea şi/sau Moldova, iar acest interes poartă un nume: Deveselu. Pentru Rusia, demantelarea sistemului antirachetă american este un obiectiv de prim rang, aşadar prima lor atenţie este nu la Crimeea, Moldova sau Ţările Baltice, ci la România şi la Polonia, ţări fără de care sistemul antirachetă nu există. Maeştri ai manipulării şi cu „cârtiţe” plasate inteligent, ruşii se pregătesc acum de o lovitură de faţadă. Ea va avea scopul de a concentra atenţia NATO în orice parte se poate, doar-doar vor pierde din vedere cele două ţări, România şi Polonia. Vor face manevre militare, unele dintre ele chiar sfidătoare (cel mai probabil în Crimeea), dar se vor concentra cu adevărat pe scopul lor principal, cel care îi face să devină o ţară puternică militar, dar un „uriaş cu picioare de lut”: scutul antirachetă.

Dacă România ca membru NATO şi UE, poate fi anihilată, Moldova rămâne o pradă uşoară pentru ruşi, pentru că va fi izolată. Dar va face România o asemenea porcărie istorică (altfel, deloc prima)? La Bucureşti se joacă în aceste zile un „meci” în care Preşedintele trebuie să lupte singur. Împotriva sa sunt aceiaşi derbedei, slugile Moscovei, cei care tes perfid lovitura de stat care să elimine opoziţia unui preşedinte care se încăpăţânează să rămână partener onest al lumii civilizate. Graba lor este evidentă: trebuie să aibă guvern, iar acum îl au, unul care nu-şi va asuma responsabilitatea unui program de guvernare, considerând că în felul ăsta sunt şmecheri şi că îi „fac” din vorbe pe Preşedinte şi pe ambasadorii în faţa cărora şi-a luat un angajament. Cum se întâmplă de obicei, toţi proştii se cred deştepţi, aşadar şi puciştii. Nu le atrage atenţia că planul lor era cunoscut de ceva vreme chiar şi la Washington, iar recent şi în celelalte capitale europene. Nu, nu vor câştiga altceva decât nişte ani de puşcărie bătuţi pe muchie, dar de încercat, vor încerca; dacă un bâlbâit frustrat a fost capabil să schimbe destinul Europei, vânzând lui Stalin pentru o „scuipătoare” cu diamant, Cehoslovacia, Ungaria, Ţările Baltice, Polonia şi jumătate din Germania, ei, care sunt cu mult mai „dastepti”, de ce n-ar putea? În fond, cum spunea trimisul lui ilici la Gorbaciov, „interesul URSS e pentru noi principalul obiectiv”...

Read More

Dilema zilei – Guvernul usl a murit

 Prima „lemă”: Prefigurând „marea revoluţie socialistă din octombrie care s-a petrecut în noiembrie 1918”, în Rusia anului 1917 se produce „revoluţia din februarie care a avut loc în martie” şi la putere vin revoluţionarii lui Kerenski. Liberal la început, Kerenski devine liderul socialiştilor ruşi aliaţi cu bolşevicii, pe atunci doar o ceată de bezmetici ultra-marxiști. Născut în acelaşi oraş cu Lenin (tatăl lui Kerenski chiar i-a fost profesor lui Lenin), primul ministru, de-acum, al Rusiei revoluţionare a supravieţuit în fruntea celor trei guverne succesive, până la revoluţia bolşevică din 1918. Apoi, comuniştii minoritari, dar bine instalaţi în teritoriu l-au eliminat pe aliatul lor, Kerenski şi, odată cu el, şi partidul care îl susţinea pe acesta. Lovitura de stat produsă astfel instituia teroarea roşie ce n-a dispărut nici azi.

A doua „lemă”: La aproape 100 de ani de la lovitura de stat bolşevică din Rusia, la Bucureşti lucrurile arată cam la fel ca la Moscova anului 1918... Premier este un reprezentant al unei alianţe bolşevice strânsă în jurul psd+acd/pnl+pc, la fel cum anterior bolşevicii ruşi se aliaseră cu socialiştii şi liberalii. În această formulă nu avem ecuaţia 1+1+1=3, ci 1+(1+1)=3. Dar iată, pnl se desprinde din usl, trăgând după el afară şi pc-ul, cel care n-a intrat în alianţă de sine stătător, ci doar prin alianţa cu pnl-ul. În acest moment, în usl (juridic vorbind) mai există doar psd. În disperare de cauză, pe genunchi, se naşte un monstruleţ roşu – usd, ce vrea acum să preia „moştenirea” defunctei usl. Vrea, dar asta se poate doar de acum încolo, nu şi retroactiv. Ca urmare, avem un premier numit doar în baza unor alegeri câştigate (nu mai spun cum) de o alianţă care nu mai există. Pe cale de consecinţă, mandatul de premier al oligofrenului a încetat de jure. Oricât ar încerca să pavoazeze usd ca să pară usl, derbedeii roşii ai celui mai „important” plagiator se văd în faţa unei singure opţiuni din două posibile: 1. Mitomanul depune mandatul şi atunci adio falsificări de alegeri (mai ales cele prezidenţiale) sau 2. Nu îl depune şi se plasează într-o lovitură de stat ce tot plutea de la o vreme încoace. 

Read More